“The lecture has been postponed.” … probabil că astfel ar trebui să încep un articol care poate părea atât de ciudat amplasat în timp: gânduri de vacanță, apropierea festivității de încheiere a anului școlar, stresul examenului de la final de liceu sau deja sesiuni...
Nu cred că mai pot descrie corect perspectiva de la începutul studenției, „primele păreri” după un semestru și, oricât de mult timp pare să fi trecut deja de la liceu, încă nu am terminat primul an de facultate. Consider, totuși, că acum este momentul cel mai potrivit.
Studiez Electrical Engineering la University of Twente de la finalul lunii august (de parcă vacanța de vară nu se simțea oricum prea scurtă încă din liceu...) și peste mai puțin de o lună finalizez primul an universitar, urmând să revin acasă. Încă trei săptămâni pline de emoție, speranță și frică, în afara deja obișnuitelor examene și proiecte de final de modul. Dar o aprofundare în scris a incertitudinii viitorului nu pare nici liniștitoare, nici constructivă în acest moment, deci mă voi rezuma la a povesti și a descrie ce îmi amintesc din cele nouă luni petrecute aici. Dacă formularea pare a unui amnezic, nu pot decât să cer iertare, dar multitudinea de evenimente și schimbări care au avut loc în acest timp a fost prea mare pentru a putea fi sintetizată și păstrată integral în memorie. Începutul de facultate și mutarea în altă țară sigur nu sunt activități cotidiene, dar când aproape fiecare zi face parte dintr-o descoperire continuă, multe detalii, oricât de impresionante la acel moment, ajung să se piardă.
La jumătatea lunii august am ajuns în Enschede, orașul cu care încă nu știu cum să relaționez, fiind prea obișnuit cu Iași. Stând tot în centru, am sperat la aceeași energie, la dizarmonia atât de familiară de zgomote urbane: voci, motoare, claxoane și sirene simultan. Dar, fiind de patru ori mai mic în populație și descoperindu-l pentru prima dată într-o perioadă plină de restricții, Enschede îmi părea inițial mut. Toamna, semiîntunericul serii golea străzile deja prea puțin populate, iar noaptea îmi arăta un deșert de cărămidă, sticlă și beton, asemenea unui oraș lipsit de orice altă ființă, fără nicio mișcare sau sunet, indiferent cât de îndepărtate. Era o atmosferă greu de imaginat pentru mine, un peisaj impresionant, care părea posibil doar pășind într-un platou de filmare recent abandonat. Frumusețea descoperirii unei fațete urbane pe care o credeam imposibilă până atunci transforma sumbrul în solemn și singurătatea în aventură.
Da, singurătatea a reprezentat o realitate profundă în aceste nouă luni, un fapt previzibil pentru cine decide să plece de acasă, să iasă din arhicunoscuta bulă de confort, dar care nu ar trebui să sperie pe nimeni. Orice schimbare ne detașează de etapele precedente, dar nu trebuie văzută drept începutul drumului către carcera însingurării, ci drept un prim pas pe un alt drum, care, plin de noi oportunități, pare de cele mai multe ori mai luminos. Nu cred că plecarea în afara țării pentru studii ar fi necesară din acest punct de vedere, pentru că sunt sigur că loc de schimbări găsim oriunde și oricând, mai ales în perioada aceasta a vieții. Pe scurt: susțin curiozitatea față de necunoscut în detrimentul fricii față de incertitudine. După nouă luni de „străin”, simt că am învățat mult mai multe despre propria-mi persoană și că, dincolo de subiectele academice sau detaliile culturale, m-am descoperit pe mine. Desigur că dorul de casă, familie și prieteni este încă intens (și sper totuși să nu îl pierd vreodată), dar nu regret decizia, în mare măsură spontană, de a studia aici.
Din perspectiva educației formale, mă bucur că pot repeta ideea descoperirii: sistemul universitar este diferit de cei doisprezece ani precedenți, mai ales în Țările de Jos. Deși studiez la o „universitate de cercetare” (față de categoria ”universităților de științe aplicate”), abordarea academică include multe exerciții practice, având astfel laboratoare și proiecte în fiecare modul. În cazul facultății mele, modulul (zece săptămâni integrale de studiu) prezintă un subdomeniu al științei și ingineriei electrice, iar cursurile, seminarele și lucrările practice au o anumită tematică în corelație cu acesta. Am avut deja de proiectat și construit accelerometre, invertoare și amplificatoare audio, urmând să simulăm întreaga funcționalitate a unei antene.
Cursurile includ în mod special matematică și fizică, dar și informatică, în mai mică măsură. În timpul cursurilor și al examenelor ajung să apreciez efortul anterior, cel al anilor pre-universitari atât de concentrați pe teorie, pentru exercițiul oferit, deoarece o astfel de muncă nu mai pare deosebită sau dificilă. Deși nu am avut ocazia de a mă familiariza suficient cu elementele practice înainte de a începe facultatea, iar acest fapt a reprezentat inițial un dezavantaj în timpul proiectelor, prefer perioadele de aplicare a teoriei, încercând constant să îmi îmbunătățesc aceste abilități. Cele două sisteme educaționale diferite ajung astfel să se completeze reciproc și sper că acest fapt îmi va oferi mai multe șanse de reușită în domeniul profesional.
Deși nu consider că ar fi mai puțin important, am lăsat paragraful despre cultura locală și diferențele dintre cele două țări, strict dintr-un punct de vedere restrâns și subiectiv, la final. Nu știu dacă la sfârșitul licenței voi rămâne aici, dacă mă voi întoarce sau dacă voi pleca să descopăr altă țară, dar am știut de la bun început că în cei cel minimum trei ani în care urmează să studiez în Țările de Jos trebuie să asimilez o parte din cultura locului. Neerlandeza nu îmi este în aproape nicio măsură necesară, deoarece studiez doar în engleză și localnicii o cunosc la nivel cel puțin conversațional, dar am urmat deja niște cursuri de limbă. Nu mi-a ocupat prea mult din timpul liber (în care activitățile posibile au fost oricum în număr restrâns din cauza restricțiilor) și, cel puțin din punctul de vedere al gramaticii, nu mi s-a părut dificil. Atât engleza, cât și germana ajută la familiarizarea cu o parte din vocabular, iar cea din urmă are reguli de topică și sintaxă aproape identice, cel puțin din cât am putut observa până acum.
Diferențele culturale apar doar sub formă de detalii (cum ar fi organizarea meselor: cina reprezintă masa principală și e luată la ora 17), fără să descopăr ceva care să mă șocheze. Cred că un element care nu poate fi uitat este ciclismul, modul de transport preferat și cel mai des folosit în această zonă. Indiferent de vârstă, situație economică sau socială, bicicleta pare să fie aleasă de majoritatea localnicilor și, prin extensie, a străinilor care doresc să se deplaseze între două locuri. Iar în contextul studenției... pot spune că oricine va ajunge să rămână surprins de ce și cât poate fi transportat cu o bicicletă și cât de puține caracteristici trebuie îndeplinite de aceasta pentru a fi folosită. Cred că bicicletele olandeze sunt cel mai bun exemplu al individualismului și inventivității, care par să îi caracterizeze. Mai mult decât atât, oamenii locului mi se par prietenoși, deschiși spre a ajuta și sinceri într-un mod foarte direct. În mod ironic, grija lor față de cum le interpretează străinii această atitudine mi-a demonstrat neașteptat de multa empatie, mai ales comparând cu presupusa răceală a unui adevăr spus „verde-n față” (de mai multe ori am fost avertizat de lipsa de diplomație, mereu scuzându-se și repetând că nu se dorește a fi niciodată ofensatoare).
După mai mult de nouă luni în care m-am simțit mai mult ca un observator decât un participant la schimbările din propria-mi viață, aștept nerăbdător vara în care, ajuns din nou acasă, să mă întorc la normal. Orașul, prietenii vechi și familia sigur îmi vor da noi energii, iar canicula îmi va șterge probabil amintirile ploilor reci din iarna olandeză. Dar nu voi rămâne mult: după nici două luni integrale, mă voi întoarce cu un nou dor de Iași în Enschede pentru a ajuta la organizarea Kick-In-ului, perioada introductivă pentru noii boboci. După două săptămâni de distracție (și stres organizatoric), studiile încep pe 6 septembrie, la fel și gândurile la vacanța de Crăciun.
Nu doresc să aleg drept concluzie perioada preferată. Îmi place mult facultatea, am simțit dorul de liceu și încă mă mai gândesc la gimnaziu și la ce a fost înaintea lui. La fel visez și la ce va urma. Fiecare etapă e valoroasă și dezvoltarea personală depinde în egală măsură de toate. Cât timp suntem curioși, deschiși față de oportunitățile care apar și determinați să ne creăm și mai multe, nu există decizii regretabile. Greșitul este educativ, iar succesul încurajator.
Comments