Belle (2013), film britanic, dramă inspirată din fapte istorice reale, regizată de Amma Asante, este ecranizarea unui moment istoric decisiv, pasul spre libertate făcut în societate privind problema sclavilor, la care se adaugă experiența iubirii sincere, dincolo de orice prejudecăți de clasă sau de rasă și, cel mai important, faptul că omul nu poate avea decât prețul valorii sale morale.
Mă pedepsești?
Ești foarte îndrăgită și iubită.
Într-o lume a discriminării și a ierarhizării claselor sociale, Belle, căreia i se schimbă numele în Dido din cauza înfățișării mulatre și a originii ilegitime, crește în familia pe care tatăl ei i-o oferă, cele mai valoroase persoane din evoluția acesteia fiind Lordul Mansfield, căruia îi este încredințată (“Papa”) și Elizabeth, verișoara care îi devine soră. Dido Elizabeth Belle (1761-1804) a fost o moștenitoare britanică, născută în sclavie. Mama ei, Maria Belle, era o sclavă africană în Indiile de Vest britanice. Tatăl ei era Sir John Lindsay, un ofițer naval britanic de carieră care era staționat acolo. Lindsay a luat-o pe Belle cu el când s-a întors în Anglia în 1765, încredințându-i creșterea ei unchiului său William Murray, primul conte de Mansfield, și soției sale Elizabeth Murray, contesă de Mansfield. Aceștia au educat-o pe Belle, crescând-o ca pe o domnișoară nobilă la Kenwood House, în apropiere de Londra, împreună cu o altă nepoată, Lady Elizabeth Murray, a cărei mamă murise.
Filmul aprofundează noțiunea de familie, oameni înrudiți în mod autentic prin iubire, alături de idealuri pentru care se fac sacrificii, dreptatea și libertatea, pornind de la cazul navei Zong, aceasta constituind nucleul în povestea dreptății obținute prin luptă ambițioasă și începutul legăturii dintre Dido-Belle (interpretată de Gugu Mbatha-Raw) și Mr. John Davinier (interpretat de Sebastian Reid). Iubirea lor devine dragostea pentru dreptate, adevăr, libertate și, în esență, oameni. Comparându-se cu semenii săi, având “obârșie” mulatră, Dido pornește în investigarea cazului atrocității de pe navă și în convingerea lordului, “Papa”, să renunțe la acoperirea negustorilor ce dețineau o mare putere în Anglia. Protagonista, după cele de care o înștiințează Mr. Davinier, tânăr avocat care își face ucenicia sub îndrumarea Lordului, realizează că nu mai poate avea loc comerțul cu oameni, întrucât aceștia nu constituie o marfă. Analizarea cazului de către cei doi provoacă admirația unuia față de celălalt și unește atât spiritul dreptății, făcându-l mai puternic, dar și iubirea atât de rară în acele vremuri, în care femeia era doar “proprietatea bărbatului”, așa cum spune Bette (Elizabeth) într-o etapă a vieții în care trebuia să găsească pe cineva care să o întrețină și care să facă parte din aceeași clasă socială. Acestea erau regulile, care odată cu Dido și Mr. Davinier sunt deturnate și transformate în adevăratul scop al ființei: a fi lângă persoana iubită, neexistând alt motiv care să confirme tiparul unei eventuale căsătorii aranjate din rațiuni economice sau sociale. Sinceritatea adusă în lumea răsturnată a vieții afective instaurează o ordine, dreptatea și iubirea în formă pură.
Te iubesc cu tot ceea ce ești
și cu tot ceea ce sunt.
Filmul construiește o simetrie a iubirii, având un început în care copila Belle este acceptată și iubită de către tatăl ei, în mod real și sincer, privind-o ca pe cea mai frumoasă pictură văzută vreodată, How lovely she is. Relația dintre această imagine a tatălui care își privește cu uimire și dragoste fiica, admirându-i frumusețea, pe care mărturisește ca o avea și mama ei, o asemănare copleșitoare pentru el, și tabloul (1779, atribuit pictorului scoțian David Martin), reprezentând pe cele două surori, un portret realizat la fel de atent și cu un simț deosebit al realității, creează un motiv al filmului, contemplarea urmată de admirație.
Așa cum tatăl urmărește ca fiica să aibă o viață demnă de statutul ei și libertate, pictorul așteaptă ca portretul să surprindă detalii cât mai vii, pe măsură ce Dido adoptă pentru un timp îndelungat aceeași poziție. E greu să stai atâtea ore nemișcată sunt vorbele pe care i le adresează lui Mr. Davinier și care exprimă, de fapt, sentimentul predominant din viața lui Dido, așteptarea fără a face vreo mișcare. Nu avea acces la cină atunci când erau oaspeți, nu putea ieși în lume odată cu Bette, nu putea avea aceleași drepturi din cauza culorii pielii și a statutului de copil ilegitim, întrucât regulile spuneau că trebuie să fii căsătorit pentru a avea un copil. În aceste împrejurări, tot ce putea protagonista să facă era să aștepte momentul în care nu va mai avea nicio constrângere, așa cum așteptarea din timpul realizării portretului nu îi permitea să miște orice parte a corpului care ar fi perturbat realizarea operei de artă.
Libertatea lui Dido vine odată cu intrarea lui Mr. Davinier sub tutela stră-unchiului ei, președinte al tribunalului, care avea să îl ajute pe tânăr să își urmeze drumul juridic. Atât în scena întâlnirii cu tatăl, cât și în cele cu Mr. Davinier, este prezentată o iubire care conferă libertate. Tatăl îi oferă un context aristocratic de dezvoltare, fiind căpitan al Marinei Regale Britanice, iar tânărul îi oferă libertatea de a nu se conforma regulilor de căsătorie și de iubire și de a se putea implica în lupta împotriva sclaviei. L-am cunoscut timp de câteva ore, care mi-au fost de ajuns să îmi dau seama cât de mult mă iubește este replica adresată lui Bette în urma înștiințării că tatăl ei a murit, moment în care regretă puținul timp petrecut, dar și când reînvie în suflet iubirea.
O continuitate a sentimentului revine relației dintre Dido și Mr. Davinier, a cărei sinceritate reiese și din privirile contemplative ale unuia către celălalt. Inițial, tânăra acceptă invitația la o plimbare a unuia dintre cei doi frați Ashford, însă mai mult din orgoliul și dorința de a sfida comportamentul inadecvat al lui James Ashford, de care este îndrăgostită Bette, dar care insistă cu ideea imaginii unei familii perfecte, Dido stricând-o dacă avea să iasă cu fratele lui din cauza aparentei ilegitimități în care s-a născut. Plimbarea constă în apariția discuțiilor clișeizate pe care tânăra le transformă în subiecte ofertante, cum ar fi importanța statutului într-o căsătorie, spre deosebire de verișoara sa Bette, aflată într-o vânătoare a soțului perfect, prin urmare care să dețină o avere consistentă. Totuși, Dido dorea să fie mai mult decât o simplă proprietate, motiv pentru care anunță renunțarea la logodna cu tânărul Ashford și pleacă în căutarea adevărului atât în iubire, cât și în societate.
Tu ești doar…doar…
Ce sunt? Spune!
Ești doar un copil ilegitim.
Relația dintre cele două verișoare, demnă de numele de relație între surori, suferă frânturi în momentul în care Dido primește vestea averii moștenite de la tatăl său. În acele vremuri, femeile din înalta societate urmăreau un partener de același rang și, de asemenea, cu o avere considerabilă. Astfel, Dido, având moștenirea, avea posibilitatea de a rămâne singură, nevoia de a găsi un logodnic fiind acum în cazul lui Bette. Ceea ce rămâne în urma căutării este dezamăgirea refuzului din partea lui James Ashford, care se căsătorește cu altcineva, accentuată de inelul primit de către Dido din partea fratelui lui James. Cum se simte să fii logodită? este întrebarea la care Elizabeth primește răspunsul perfect din partea surorii ei. Replica din urmă nu reprezintă nimic altceva decât iluzia fericirii pe care o aveau femeile din perioada aceea, privind lumea ca pe o avalanșă de obiecte. Căsătoria privită ca o îndatorire, ca o necesitate socială și faptul că Dido a primit o astfel de șansă o fac să simtă egalitatea de care nu a avut parte până atunci și acceptarea din partea societății.
Inferioritatea resimțită dispare și sentimentul iluzoriu al bucuriei o îndeamnă să accepte, având în minte nu persoana în cauză, ci marele act al căsătoriei ce va urma, căruia i se acorda o enormă importanță, mai ales dacă cei doi se potrivesc din puncte de vedere superficiale. Cu toate acestea, ea realizează ca nu-l iubește pe logodnic, prin discuția acidă pe care o are cu Bette, în scopul înțelegerii de către aceasta că James nu este un om “potrivit”, constatare făcută în urma actului agresiv de discriminare asupra lui Dido. Disputa celor două surori duce către subiectul originilor și recunoașterii din partea familiei, însă se finalizează printr-un sfat pe care Dido îl ia în considerare: Dacă aș avea ocazia de a alege, aș alege omul pe care îl iubesc. O discuție care începe cu un sfat, trece printr-o notă agresivă, dar se finalizează cu îndreptarea celor două către fericire. Prin relația lor, Dido și Bette arată că, dincolo de orice îndatorire față de societate, de familie sau clase sociale și origini, iubirea este marcantă și respiră prin fiecare faptă a celui de lângă noi.
Dacă ai intra într-un port cu singura marfă care ți-a mai rămas, ce ai face? Ai accepta dezastrul financiar sau ai încerca să fii recompensat de asigurator?
Cu tot respectul, m-aș întreba dacă viața oamenilor poate fi asigurată ca marfă.
Pretextul filmului reprezintă cazul real al masacrului Zong, ucidere în masă a mai mult de 130 de sclavi africani de către echipajul navei britanice Zong, în anul 1781. Era încheiată o asigurare pentru oamenii de pe navă, considerați marfă. Conform spuselor echipajului, au fost aruncați în mare oamenii, pentru că nu mai era apă potabilă și nu au avut de unde să facă aprovizionarea, ceea ce s-a dovedit a fi fals în cele din urmă, existând un beneficiu economic în urma uciderii robilor. Societatea pentru abolirea comerțului cu sclavi a fost înființată în 1787. S-a adoptat o lege în anul următor pentru a limita numărul de sclavi pe navă. Apoi, în 1791, Parlamentul a interzis companiilor de asigurări să ramburseze armatorii atunci când sclavii au fost uciși prin aruncarea peste bord. Aceeași evoluție este descrisă și în film, evidențiind spiritul justițiar al tânărului Davinier, care îl amplifică pe cel al lui Dido și ea face descoperirea referitoare la posibilitatea alimentării navei cu apă potabilă. Modul în care aceștia luptă să îl influențeze pe Lordul Mansfield să ia decizia corectă la proces și să spună adevărul, în ciuda puterii negustorilor din Anglia, demonstrează depășirea condiției de om care se supune regulilor și nedreptății ce guvernează. Mr. Davinier își depășește condiția de fiu al preotului, de cleric, implicându-se constant în viața politică și solicitând schimbări care să confere egalitatea, iar Dido învinge teama de a fi ea însăși în sclavie, deși deținea o avere.
Prin alegerea ca referință istorică a masacrului ce a marcat istoria sclaviei și a construit posibilitatea dispariției acesteia, filmul ilustrează, de fapt, sclavia sub forma stereotipurilor, a lipsei libertății din cauza impedimentului constituit de clasele sociale, și nu în cele din urmă sub forma lipsei adevărului, prin care ființa umană izbutește să trăiască. Cu toate că aparent se bucura de o viață de rang înalt, Dido resimțea sclavia cu fiecare masă la care nu putea participa, în fiecare privire răutăcioasă din partea celor ce disprețuiau alte rase, precum James Ashford, un neînțeles care își manifestă furia când vede din partea societății asemenea acceptare a tinerei. Sclavia nu a mai fost doar un masacru. Ea a început să fie parte din viețile oamenilor și să își facă loc prin judecarea constrângătoare în tipare absurde a omului de lângă noi, prin îngrădirea libertăților lui. Însă calea de scăpare în ambele situații a fost iubirea. Cea mai pură cale de eliberare a scăpat-o pe Dido de un destin tragic, iubirea dintre mama ei și căpitanul marinei. Iubirea o salvează de două ori, sinceritatea și puritatea sentimentului venind din partea lui Davinier ca o dublă eliberare.
Eu cred că dragostea este un lucru foarte complicat.
Această replică din începutul filmului își are ecoul la final, când dragostea se dovedește a fi un strigăt de libertate, generat de o simplă și autentică admirație a existenței: Te iubesc cu tot ceea ce ești și cu tot ceea ce sunt. Sclavia a fost deturnată de libertatea pe care nu o poate împlini nimic altceva mai mult decât iubirea sinceră, menită să dăinuie pentru a salva și alte vieți.
Comments