• Ioana Theodora Stoian

Omul și timpul marilor epidemii

De-a lungul timpului, omenirea s-a confruntat cu o multitudine de situații dificile, vremuri umbrite de o disperare tăcută, mocnită, care au impus măsuri drastice și au lăsat o amprentă adâncă în istoria umanității. Exemple celebre pot fi citate, cazuri de pandemii, epidemii care s-au extins, răspândirea unor boli la scară largă, cu repercusiuni dramatice. Flagelul unor situații încărcate de tensiune, de urmări dramatice, de consecințe esențiale pentru viața pe Pământ, au săgetat adeseori chipul unei lumi vulnerabile, slăbite, de fiecare dată insuficient pregătite pentru a face față unor situații atât de imprevizibile. Prinse în filele îngălbenite de vreme ale manualelor, tratatelor și scrierilor istorice, răsfoind aceleași cărți vechi sau noi, parcurgând aceleași surse și documentare care îi prezintă omului modern perspectivele vremurilor apuse, ale unor întâmplări care au marcat cursul veacurilor, precum și mărturiile înfiorătoare ale supraviețuitorilor, le resimțim și astăzi gustul lugubru, de sânge și de fiere. Mărturii zguduitoare încolțesc din fiecare filă alburie, prăfuită, a cărților vechi, captând în pagini străvezii forțe zămislite de mâinile nevăzute ce au ghidat cândva și poate încă mai ghidează curgerea nețărmurită a veacurilor. Glasuri secerate, îngălbenite de vreme și înroșite de sânge, ni se strecoară în minte; ne povestesc cu un tremur cald, din paginile cărților, tot ce au simțit, cum toate întâmplările care s-au succedat le-au influențat decisiv viața. Aceleași glasuri înăbușite din alte vremuri se răsfrâng asupra omului care nu le-a trăit vreodată, dar care le resimte fiorul din prisma a tot ce citește, a tot ce află, a tot ce descoperă, a tot ce filtrează prin propria conștiință, prin propriile simțuri. Și cum s-a modelat mentalitatea umană în decursul atâtor vremuri întunecate, cum resimte omul astăzi povara apăsătoare a unor timpuri încărcate de teamă și de suferință? Cum înțelegem astăzi evenimentele care s-au petrecut, cum resimțim izul tragediilor care au marcat și străpuns cursul istoriei ca niște cuțite? Am înmagazinat în cuprinsul tuturor lucrărilor, în cuprinsul documentelor păstrate, mărturii, trăiri și emoții diverse, spaimele care s-au perindat în sufletele atâtor oameni, dar cum ne-au schimbat ele pe noi astăzi, cum își vor lăsa amprenta asupra generațiilor viitoare, la „ani lumină” depărtare de tot ce a reprezentat, cândva, trecut? Sau am rămas doar cu norocul searbăd de a fi „prins” vremuri mai bune, de a ne fi născut în era tehnologiei și a posibilităților nemăsurate?

În filele albe ale memoriei umane, în umbra durerii, în locul marilor epidemii, au rămas doar goluri, goluri imense, întunecate, goluri secerate de fum, de furtuni, de vânt, de uscăciune, de foamete sau de secetă, de inapetența ermetică a omului pentru o trecere nestrămutată a unui timp necruțător, care a trasat în largul istoriei o hartă a fricii, a durerii… Stăpânind Pământul de secole, oamenii au aflat ce înseamnă durerea, suferințele diverse, pentru lucruri mărunte sau pentru lucruri mari, pentru enormități, cataclisme, decizii necugetate sau fapte regretabile. Nimic nu se compară însă cu gustul larvar și acru, pe alocuri puternic amar, pe care îl sădește în ființa noastră, în spiritul vremurilor apuse, amintirea dureroasă a marilor epidemii care au brăzdat fața lumii de-a lungul timpului. Oricât de îndepărtate sunt marile epidemii, din sânul negru a tot ce a fost răsună același vers lugubru, obsedant, aceeași chemare nestăpânită și malițioasă a fricii, a imprevizibilului care macină omul stăpânit de temeri firești, ușoare, sau de incertitudini prelungite de o înfrigurare seacă… Ne amintim de trecut, de paginile sale negre, pline de mâzgă și de sânge, cu trupul înghețat de spaimă, încremeniți în același timp arzător, clocotind ca un mal răsturnat de Apocalipsă. Ne întrebăm cum din Cer sau din inima atât de roditoare a pământului au putut izbucni atâtea molime, cu chipurile lor distorsionate, zeflemitoare, imateriale, îmbrăcate în giulgiul negru al îngerilor căzuți? Cum străvechiul Paznic străjuind Porțile Lumii a putut permite infiltrarea lor în sânul așezărilor umane pașnice și înfloritoare, în miezul atât de prolific al vieții? Cum s-au prăbușit atâtea lumi necucerite și imperii și au răsunat talazurile usturătoare și trâmbițele negre în umbra trecutului și au pricinuit atât de multe vărsări de sânge și pierderi nemăsurate? Alteori omul a fugit, s-a zbătut ca un șarpe asmuțit, s-a abătut din calea flăcărilor ca să scape, dar alte orori l-au încolțit și alte săbii otrăvite i s-au strecurat în cale. L-au țintuit cu forțe nemăsurate, răpindu-i ultima încercare de a se strecura într-un labirint al salvării, cu pașii repezi și întunecați, înconjurat de ziduri înalte, abominabile, cu uși și gratii și porți ferecate, cu lacătele înroșite, însuflețit de idealul ultim, de dorința arzătoare a salvării… Și câte punți nu a zidit, câte făclii nu a aprins, câte lacăte nu a sfărâmat omul doar ca să scape? Câte ziduri de moloz și de piatră nu a turnat, câte goluri nu a umplut cu arme, cu nisip și cu sânge, câte fluvii nu a secat și câte maluri nu a înlăturat, câte armuri și temple nu a făurit, cu mâinile reci, din nisip, din lut și din paie, doar ca să scape? Să se sustragă întinderii întunecate și neuniforme a neantului. Să se sustragă prăzilor carnale și timpurilor avide, însetate de sânge, de răceala sfidătoare și carnală a unui prădător nestăvilit… Dar tot ce a cuprins timpul devorator în sfera sa neagră a fost doar o chemare tainică și umbroasă, chemarea a tot ce va veni, a tot ce va fi pe Pământ. Tot ce pleacă și a plecat de la om se va întoarce cu o forță nouă și tot ce omul a clădit s-ar răsturna prin sine dacă s-ar lipsi de iubire și de credință, de idealul pacifist, de dorința de a consolida sub însemnul păcii un epicentru de nezdruncinat al unui univers durabil, de a restabili o normalitate a unei lumi puternice, verticale, gravitaționale… Cu sapa aspră a timpului în mâinile reci, încleștate, cu nucleul rubiniu, fosilizat și spinos, al inimii, prins în mrejele translucide ale unor pânze de păianjen albastre, ale ungherelor întunecate ale memoriei colective, ale memoriei elefantine a lumii, omul a devenit un făuritor de lumi, de viață și de moarte. Un făurar din vechime cioplind în așchii, în mânere ascuțite și muchii distorsionate sferele unor lumi ascunse, ale unor supape spirituale fecunde, ale unor subterfugii reprobabile. Șarpele eviscerat al memoriei umane s-a strecurat în cele mai adânci și imperceptibile cotloane. De fiecare dată omul a găsit un refugiu cald, o undă de adevăr, de lumină nepătrunsă, pe care să o valorifice, pe care să o înmulțească, deslușind în pâcla groasă de întuneric, în abatorul de beznă, capătul fulgurant și convulsiv al unui tunel limpede și exhaustiv din care viața a renăscut de fiecare dată, chinuită și acorporală, ca un fir de apă prelins din conducte subterane, din viscerele suculente, albastre și verzi, ale stâncilor corpolente. Și ce a învățat și mai învață astăzi omul din toată această luptă, din tot acest vârtej, din toate peregrinările de veacuri, din tot ce a fost acest seceriș de sânge și de magmă?!…

Faldurile albastre ale Globului ca o oglindă nichelată a unor dureri surde, poleite, s-au adâncit în creștetul înnegrit al unor noi zile, ne-au aglomerat pe noi, cei de astăzi, cu noi speranțe umbroase și amare. Tot ce a lăsat în urmă un gol imens s-a evaporat, iar tot ce a fost gol s-a umplut cu un deșert alcalin de anxietate perpetuă, cu deșertăciuni, cu ignoranță și nimicnicie… Vedem astăzi pretutindeni lumea ca o culme inaccesibilă, ca un munte pietruit, împânzit de șosele lățoase, de vaduri reci, împlântat în stânca albă a unui Cer poate mai cald, mai binevoitor și mai senin, în ropotul jalnic, în mijlocul unei insule de abur, legate de alunecosul continent al vieții pământene de o punte aspră, de sudoare. Lumea ne privește pe noi, cei de astăzi, cu ochii negri ai pustiului. Oricât de încercați au fost însă de-a lungul vremii, oamenii au luptat continuu.

Marile epidemii care au brăzdat cursul istoriei au fost momente încărcate de rumoare, de o spaimă continuă și stringentă care a ros și a sfâșiat din temelii mecanismele vieții. Din nefericire, de cele mai multe ori, dezastrele care s-au abătut asupra omenirii, asupra cursului fragil al istoriei și vieților umane, au scos la iveală imponderabilitatea unei lumi insuficiente, vulnerabile, fragmentare și nesubstanțiale, vădit fragile în fața unor evenimente de o amploare și gravitate însemnate. Inconsistența unei lumi opace și acaparatoare a strivit coerența vieții care și-a abătut cursul, care și-a pierdut, în timp, suflul, flexibilitatea, vitalitatea și echilibrul.

Exemple concrete de epidemii care au făcut numeroase victime, întinzându-se la nivelul unor continente întregi sau chiar la scară planetară, au descris momente de cumpănă, puncte de cotitură în istoria lumii. Dintre cele mai însemnate epidemii din istorie, epidemia de ciumă bubonică, manifestată în Europa și Asia, a ucis o mare parte a populației continentului european de atunci. Printre alte exemple se numără epidemiile de variolă și de febră galbenă, precum și epidemia de holeră (la nivelul continentelor european, asiatic și american), epidemia de gripă spaniolă din timpul Primului Război Mondial (a afectat întreaga lume) sau epidemia de tifos (în Europa, în timpul Primului Război Mondial).

Orice epidemie este un torent imprevizibil și greoi, un val apăsător și nefiresc care adună oamenii laolaltă cu durerea și cu spaima, un anotimp negru, furtunos, al durerilor reînviate. Astfel de vremuri ne amintesc încă o dată de limitele noastre. Ne închidem în case, luăm măsuri pentru protecția noastră și a celor de lângă noi. Și totuși, ne închidem… Ne închidem și ne ofilim ca niște umbre strivite în spatele ușilor zăvorâte, în umbra pereților adormiți, sub grinda de întuneric a obloanelor trase, în largul pământiu al ferestrelor albastre de unde nici lumina ciuruită a lămpilor nu mai răzbate. Dincolo de drumul pietruit răzbat tânguiri uscate, de clopote, și unduirile ascuțite ale unor fiori reci, tomnatici. Ne închidem în noi înșine și ne închidem, cu precădere, în singurătate, deoarece orice epidemie înseamnă izolare. Ne închidem în dormitoarele largi, cu izul lor umed, în vertijul ropotitor și cristalizat ca o lavă, ne întindem sub păturile languroase, ne adăpostim sub clopotul steril, ne adăpostim la capătul făcliei umbroase, cu trupul arcuit în moalele patului ca un sâmbure de caisă. Și mediul steril al locuințelor noastre ne oferă confort și siguranță, ne propune, în vremuri zbuciumate, în momente tulburi, o lume a binelui și a stabilității, în locul celei reci și apăsătoare de afară. Chiar dacă întunericul perfid ne apasă pielea catifelată și moale în lumina albăstruie, cețoasă, a televizoarelor care ne umplu serile și zilele goale, sângele ne rămâne cald, strecurându-ne în trupuri puterea crâncenă de a vibra. Măsurile de prevenție, precauția salvează vieți, iar singurătatea este și ea o parte substanțială a vieților noastre, o parte însemnată din lupta acerbă a omului cu o existență neașteptată și nestrăbătută. Ne închidem sub clopotul limfatic al singurătății, sub smalțul catifelat, privind din spatele geamului gelatinos, nisipos, de latex, din umbra cristalizată a peretelui de sticlă, a zidului de cărămidă fărâmicioasă, albă, întunericul care ne înconjoară, care se surpă la fiecare pas, înghițind chipurile albastre ale ultimelor stele. Vremurile tulburi ne amintesc de faptul că trebuie să fim uniți și conștienți de îndatoririle noastre de a ne proteja pe noi înșine și pe cei de lângă noi, de a nu ne expune, însuflețiți și motivați de idealul colectiv de a reconstrui o lume sigură și stabilă. Vremuri zbuciumate ne amintesc mereu de faptul că trebuie să luptăm continuu. Și nu doar atât. Trebuie să luptăm pentru siguranța noastră, pentru a consolida o lume durabilă. Pentru a proteja mediul care astăzi constituie o casă pentru noi și care mâine va reprezenta o casă pentru generațiile viitoare.


Ioana Theodora Stoian, clasa a XII-a C


Sursele imaginilor:

Imaginea 1: Eugène Delacroix - Fata orfană din cimitir (1823)

https://en.wikipedia.org/wiki/Orphan_Girl_at_the_Cemetery

Imaginea 2: Edvard Munch - Copilul bolnav (1885-1926)

https://www.metmuseum.org/art/collection/search/669368

Imaginea 3: Francisco Goya - Autoportret cu doctorul Arrieta (1820)

https://en.wikipedia.org/wiki/Self-portrait_with_Dr_Arrieta

Imaginea 4: Eugène Delacroix - La Grèce sur les ruines de Missolonghi (1826)

https://www.amazon.com/Eugene-Delacroix-Greece-Ruins-Missolonghi/dp/B00FUGBV7K

92 views