"Oglinda neagră" după Luigi Pirandello - One Man Show cu Ionuț Caras

Foto: Diana Pălădescu

"Oglinda neagră" la Festivalul International de Teatru pentru Publicul Tanar Iasi 2024 

Amalia Albianu, 9B

Viața poate fi întreruptă oricând

Piesa de teatru este inspirată de nuvelele Roaba și Suflul de Luigi Pirandello. Ideile acestora sunt îmbinate pentru a surprinde criza de identitate a personajului. Actorul reușește într-un mod fascinant să surprindă acel moment în care ne trezim într-un corp care nu ne aparține și nu ne putem recunoaște adevărata personalitate.

Nuvela Roaba este relatată din perspectiva unui avocat de succes, care duce o viață ordonată, aparent lipsită de probleme. El are o carieră de invidiat, o familie respectabilă, o reputație solidă. Cu toate acestea, în adâncul sufletului său, simte un vid emoțional și o lipsă profundă de sens. Totul în viața lui este calculat și ordonat, dar acest exces de ordine și previzibilitate îl face să se simtă prizonier. Acesta însă are un secret: după fiecare zi obositoare de lucru el se joacă cu câinele său roaba. El se lasă pradă acestui impuls ludic, astfel eliberându-se temporar de presiunea cotidianului.

Nuvela Suflul îl are în centrul ei pe un bărbat obișnuit, care într-o zi simte un suflu rece, neașteptat și misterios care poate aduce moartea. În acest mod reușește să conștientizeze propria vulnerabilitate în fața morții și a fragilității vieții. Astfel, Pirandello folosește suflul ca simbol al trecerii timpului și al caracterului efemer al vieții. Această senzație de suflu este în esență o metaforă a apropierii morții. Personajul se confruntă cu ideea că viața lui poate fi întreruptă oricând, în mod neașteptat și inevitabil. Gândul la moarte și la efemeritatea vieții îl bântuie, iar suflul devine o prezență constantă în mintea sa, aducând cu el neliniște și introspecție.

M-a impresionat exprimarea artistică a lui Ionuț Caras prin intermediul mâinilor, cu care construiește adevărate imagini în aer, ilustrând și accentuând stările personajului. ”Oglinda neagră” este un spectacol întunecat, tern, fapt subliniat și de decorul simplu, în care actorul este singura pată de culoare, viață și mișcare.

La finalul spectacolului, actorul a discutat cu noi, publicul, despre piesa de teatru jucată, exprimându-și gândurile despre această criză de identitate pe care unii oamenii o au. Lumea este disperată pentru terapie, neștiind cine e de fapt, ce rol are pe acest pământ. Simți că ești un străin față de tine, dar trăiești automat, într-o rutină. Aceste momente sunt normale, deoarece în acest mod ne putem observa viața și să realizăm ceea ce facem greșit, pe scurt să ne trezim la realitate.

”Oglinda neagră” mi-a deschis perspectiva de a vedea în oglindă și altceva decât reflectarea propriei persoane. Negrul sugerat de titlu poate însemna negativismul și nesiguranța pe care o poate simți cineva cu privire la propria imagine.

Alexandra Aramă, 9B

Nebunia devine un refugiu

Spectacolul „Oglinda neagră”, după nuvelele Roaba și Suflul de Luigi Pirandello, în regia lui Roberto Bacci și interpretat de actorul Ionuț Caras este o poveste despre brutalul destin uman, despre ura față de superficialitatea lumii înconjurătoare, dar și față de cea proprie, despre sacrificarea inconștientă a spiritului, dar și despre fragilitatea vieții.

Totul pornește de la unicul personaj, un avocat celebru, soț și tată a trei copii, care într-o zi, când se uită la plăcuța cu numele lui de pe ușa biroului său, nu-i vine să creadă că el este acea persoană superficială, care trăiește doar pentru a mulțumi nevoile societății și oamenii din jur. El trebuie mereu să reprezinte un sprijin pentru ceilalți, să fie mereu atent și lucid, fără să greșească sau să-și piardă firea, iar acest continuu autocontrol, impus și nu ales, îl distruge din interior. Simte nevoia să înnebunească, măcar pentru un minut: să sfideze regulile și responsabilitățile, logica și rutina, fără ca nimeni să nu-l poată judeca sau condamna.

Când ajunge acasă și își vede familia, simte o furie incomensurabilă față de ei și față de el însuși. Nu știe, de fapt, ce urăște: că și-a ales această familie în care nu se regăsește, sau că această familie îl respectă și-l iubește. Ce-a făcut el să fie iubit? A fost un om monoton, s-a preocupat doar de probleme insignifiante, a avut niște priorități absurde și irelevante în dezvoltarea sa și și-a construit o reputație ajutând oameni respectabili, dar totuși lipsiți de principii, până a devenit și el unul. Trebuie să se pedepsească pe sine pentru această abominație de personalitate pe care a afișat-o în societate, dar și pe cei care au tolerat-o sau chiar au apreciat-o de-a lungul timpului. Soția, care l-a considerat vrednic de a deveni partenerul ei, copiii, care îl iubesc și îl consideră ca fiind un tată demn, prietenii, care au avut încredere în el, toți s-au înșelat. Toți, inclusiv el, au fost păcăliți de acest avatar al ființei sale.

Nebunia devine un refugiu, o putere pe care bărbatul o exploatează și de care abuzează constant, pentru a-și potoli nemulțumirea, furia și frustrarea. Când află că unul dintre prietenii săi a murit doar după câteva minute după ce s-au întâlnit, nu a fost surprins. Viața este atât de fragilă, încât o suflare este suficientă pentru a o dărâma. O suflare cu înțeles, care poartă un sentiment, o undă de energie, poate deveni un mesager al morții. De ce să nu fie el cel care deține acea suflare a iadului, dacă deja trăiește în unul? Ar avea, în sfârșit putere de alegere asupra vieții.

  Suflă spre prieteni, suflă spre oamenii de pe stradă, suflă spre un bebeluș bolnav pentru a-i sfârși suferința. Singura persoană asupra căreia nu poate sufla este exact el însuși. Are putere asupra vieții oricui, mai puțin asupra vieții lui. Are putere asupra morții oricui, mai puțin asupra morții lui. Nici măcar nebunia sa nu are putere deplină. Este mereu limitat: de circumstanțe, de oameni, de propria persoană, de viață, de moarte. Mereu e înconjurat de ziduri: când dărâmă unul, cresc alte două în loc. Nu poate scăpa de viața pe care și-a construit-o cu mâna lui, de zidurile pe care le-a ridicat, alături de oamenii la care a crezut că ține sau care au crezut că țin la el.

  Ne construim singuri o libertate atât de constrângătoare încât devine o celulă. Ne imaginăm o fericire atât de superficială încât devine tristețe. Vedem o frumusețe atât de comună încât devine coșmar. Ne creăm o viață pe care credem că o vrem ca după aceea să o detestăm. Iar când realizăm acest adevăr crud, nu mai este cale de întoarcere. Cum repari niște greșeli pe care le-ai considerat o viață întreagă corecte? Cum iei înapoi niște minciuni pe baza cărora ți-ai construit viața, crezând că sunt adevăruri?

Personajul din spectacol este un simbol al deziluziei umane, care devine mizantropie și regret, nebunie și furie. Un robot al societății construit să creadă fără să cerceteze și să facă fără să gândească, care se autodistruge în speranța de a fi de folos. Întrebarea este: a fi de folos înseamnă a fi împlinit? Lumea în care trăim ne-a convins de acest lucru, dar a fi împlinit nu înseamnă a fi de folos celorlalți, ci de a fi de folos ție. Când nu ne mai putem ajuta pe noi înșine, atunci suntem cu adevărat pierduți.

Andrei Balan, 9E

Evadarea din strânsoarea vieții

O experiență unică, un dialog mut între suflet și oglinda sa. Așa pot descrie spectacolul pe care l-am văzut. Un moment de intimitate deplină cu actorul, cu scaunele plasate pe scenă, chiar în inima poveștii. Expresivitatea și dăruirea actorului au transformat un scenariu ce, pe foaie, ar putea părea anost și criptic, într-o călătorie vibrantă prin misterele vieții și ale morții. Spectacolul a explorat teme esențiale: moartea, cunoașterea de sine și integrarea într-o societate în continuă mișcare.

Acțiunea începe abrupt, cu protagonistul ridicând vălul peste viața sa aparent perfectă. Avocat de elită, soț și tată iubitor, imaginea succesului întruchipat. Și totuși, acest avocat se simte ca un prizonier într-o cușcă de sticlă, iar sufletul său, asemenea unui fluture captiv, tânjește să evadeze. El reflectează adesea asupra imaginii sale de "bărbat închis într-un birou de dimineață până seară", pierdut într-o rutină care îi erodează încet orice simț al scopului. Ca și cum ar fi fost un pion pe o tablă de șah cosmică, el se întreabă neîncetat: „Pentru ce ai trăit?”. Însă, răspunsul întârzie să apară.

Apoi, are loc metamorfoza. Într-un moment de tranziție, în care își schimbă hainele, avocatul se preschimbă în moarte însăși, ca și cum și-ar fi părăsit pielea veche pentru a deveni o ființă nouă, mai liberă. Din costumul său scump și sobru, trece la o vestimentație multicoloră, simbolizând ieșirea din cocon și evadarea din strânsoarea vieții corporatiste. Acum, în rolul îngerului morții, simte că, în sfârșit, a găsit un scop – unul autoimpus. El ne provoacă cu o întrebare fundamentală: "Ce este viața?", această viață care poate fi curmată cu un singur suflu, suflul morții.

Momentul în care omoară bebelușul ce se chinuia în brațele mamei este cutremurător. Această scenă pare a fi o încercare de umanizare a morții, oferindu-i un chip neobișnuit de blând. Moartea nu mai este doar groaznica umbră care ne smulge de lângă cei dragi, ci devine o eliberare tăcută, un fluviu pe care fiecare suflet îl traversează în momentul în care și-a îndeplinit destinul. Însă cine poate judeca când un destin este complet? Această putere de a decide cine trăiește și cine moare este ca o sabie cu două tăișuri – niciun om nu ar trebui să o mânuiască. Dacă povestea acelei persoane nu era încă terminată? Dacă în acele bătăi slabe ale inimii se mai ascundea o ultimă șansă la viață? Întrebările rămân suspendate în aer, iar răspunsurile sunt pierdute odată cu trecerea în neființă.

Durerea este cea care îl bântuie pe acest distins avocat. Ura acumulată de-a lungul vieții l-a transformat într-un aducător de moarte, însă atunci când încearcă să-și curme propria existență suflând într-o vitrină, realizează ceva esențial: ura nu poate învinge ura. Doar iubirea are puterea de a sfărâma lanțurile blestemului pe care singur și le-a pus.

Finalul piesei este o clipă de pace, o adiere de viață într-un univers încărcat de umbre. O femeie frumoasă îi dă suflul vieții, aducându-l înapoi la realitate. În acel moment, frumusețea devine antidotul urii, moartea însăși moare și renaște, iar sufletul actorului, oglindindu-se în Oglinda Neagră, înțelege că drumul ales, oricât de greu, oricât de plin de încercări și dezamăgiri, a fost ales de el însuși. Speranța este, în cele din urmă, singura forță care poate lumina călătoria unui om, singurul ghid care te poate salva de la orice pierzanie, fie ea trupească sau sufletească.

Raluca Bânțu, 9B

Un suflu este de ajuns pentru a distruge totul

Piesa de teatru prezintă o realitate cotidiană, ridică întrebări care ne tulbură pe toți la un moment dat, care distrug această oarecare armonie pe care ne-am creat-o prin rutina vieților noastre, prin cursul fluid al evenimentelor din viața noastră. Asta e ceea ce-mi doresc? Ce a însemnat viața mea până acum? Cine sunt eu cu adevărat? De ce trăiesc? Care mi-e scopul?

Aceste întrebări vin neanunțate, când, pentru o clipă ne oprim din a urma continuum curs al vieții, ne dăm deoparte de pe marea scenă a societății și rămânem singuri, noi cu noi înșine ca într-o dimensiune atemporală, deconectată de timp, de lumea agitată, în continuă schimbare pe care noi o știm. Nu e întâmplător faptul că prima poveste de la baza spectacolului surprinde actorul interpretând un avocat de vârstă mijlocie în drumul său cu trenul în unul dintre acele momente în care privim în gol, goliți de gânduri, incapabili de a ne abate privirea de la ceva ce nu putem conștientiza, prinși ca într-o mreaja. Trenul în sine reprezintă mersul vieții, al timpului care trece și de a cărui trecere suntem încătușați, în timp ce acel scurt moment în care privim pe fereastră, în exterior e echivalent cu a păși în lături o clipă, a te detașa de prejudecăți, de așteptări, de ceea ce pare important și a privi cu ochii unui nou-născut viața.

Disperarea personajului principal nu vine însă când înțelege cât de goală i-a fost existența, cât de străin îi este acel om care a trăit-o, ci când înțelege că nu se lasă pe sine însuși să se schimbe, să trăiască. E greu să o iei de la zero, să reprimi conștiința omului respectabil, dependent de ierarhia socială în care te-ai transformat, să te arunci de la înălțimea acestui statut în gol, neavând frânghii de siguranță. E greu să-ți dai voie să te eliberezi de toate gândurile pe care le-ai rumegat și crezut o viață întreagă, să-ți zici că părerea celorlalte persoane nu contează, că nu ei au ultimul cuvânt.

Dar oare ideea de a alege să continui să trăiești viața lipsită de valoare a unui străin când ar fi existat o mică șansă, ca, luând-o de la capăt să fie mai bine nu îți va roade inima, nu te va otrăvi încet până la sfârșit, până când îți vei reproșa toate alegerile proaste pe care le-ai făcut,? Cum vei mai putea trăi, știind că viața ta aparține unui străin, cum vei putea suporta durerea înnebunitoare de a ști că, cu fiecare moment îți risipești unica viață de care nu te poți bucura, cum altfel decât să-ți negi nefericirea, să ocolești orice tip de întrebare, să te pierzi în tiparul existenței pe care societatea noastră o impune ca pe o lista de obligații pe care le avem de îndeplinit pentru a fi priviți cu respect (mergem la școală pentru ca mai apoi să poți avea un serviciu, o locuință, o mașină, o familie, copii care datorită ție vor putea merge la școală și vor putea repeta acest ciclu la infinit) și odată cu bifarea fiecăreia dintre aceste sarcini te alini până când ajungi să te împaci cu propriile alegeri ce-ți oferă, acum, impresia că ai ajuns mai sus, că ești mai bun, că ești un exemplu, că duci o existență fericită..

În a doua parte a piesei de teatru, actorul care interpretează acum un personaj general, care nu are o anumită identitate, încearcă să-i facă pe cei din jurul său să înțeleagă cat de fragila ne este viața. Un suflu este de ajuns pentru a distruge totul. De asemenea, omul este animat de această idee, iar în momentul în care observă că are puterea capitală de a lua viața oricărei persoane prin simpla mișcare a buzelor devine obsedat de această capacitatea nefirească, de acest procedeu ireal de ușor de a ucide fără a suporta consecințele.

Ana Eliza Brătuleanu, 9E

Nu ne mai găsim pe noi înșine

,,Oglinda neagră” este, cu siguranță, un spectacol de teatru inedit, ce te determină să te transpui în pielea personajului și să te gândești la ce ai face dacă ai fi în situația acestuia. Cele două nuvele ale lui Luigi Pirandello care au fost puse în scenă, Roaba și Suflul, îi îndeamnă pe spectatori să se așeze în fața unei oglinzi întunecate, care arată adevărul crunt și veritabila noastră personalitate, aparent dezgustătoare dar importantă pentru a ne cunoaște pe noi înșine și a porni pe drumul spre acceptare.

În prima parte a spectacolului a fost prezentată o trăsătură umană cu care mulți dintre noi se confruntă în prezent, și anume lipsa de personalitate. Într-o societate în care toată lumea se așteaptă de la tine să fii un model, o persoană perfectă care nu are dreptul să arate slăbiciune, cu toții ne pierdem cioburi de suflet din dorința de a ne integra și de a fi apreciați. Ne rătăcim într-o mare de manechine identice și lipsite de autenticitate, nu ne mai găsim pe noi înșine și, încetul cu încetul, fiecare zi devine precum cea anterioară, neavând puterea să ne bucurăm de ceea ce ne aducea odată dorința de a trăi.

Astfel, interpretarea textului ,,Roaba” portretizează stereotipul unui bărbat cu un statut, bogăție și o familie de care trebuie să se ocupe, dar care nu se mai cunoaște pe sine din cauza măștilor pe care este nevoit să și le pună pentru a se ridica la standardele societății. Astfel, bărbatul este văzut ca un monstru atunci când își arată fața umană, inocentă, chiar și pentru un moment.

Costumul elegant, dar nu atât de confortabil, purtat de actor, reprezintă emoțiile suprimate ale bărbatului, care nu lasă la iveală lipsa acestuia de libertate și nemulțumirea cu propria viață, la care nu mai are timp să se gândească. Abia când se găsește în fața oglinzii ce îi reflectă viața, își dă seama că trebuie să-și schimbe atitudinea cu care își tratează sufletul.

În cea de-a doua parte a spectacolului, ce reprezenta interpretarea nuvelei ,,Suflu”, actorul își schimbă ținuta într-una lejeră, ce inspiră lipsa de ordine și autocunoaștere din viața personajului. Bărbatul din cea de-a doua piesă nu reușește să-și găsească rostul în viață, nu poate să se agațe de ceva care să îi aducă fericire. Totuși, într-o zi, un prieten vine pe neașteptate și îi dă vestea că o persoană apropiată tocmai murise. Cu un suflu accidental și teatral, bărbatul îi ia viața amicului său. Ce este viața dacă o poți lua cu un suflu? Astfel, acesta își dă seama că este întruchiparea morții, o ființă care are puterea să ia viața oricui. Nimeni nu putea lua la întrebări moartea însăși, care nu judecă dacă o persoană merită sau nu să moară. În fața sa, toți erau acum egali. Bărbatul ajunge să fie dezgustat de slăbiciunile oamenilor, iar realizând ce putere are acum, renunță la valorile etice și pleacă să își îndeplinească rolul care i-a fost atribuit.

Totuși, în această nebunie ce lua amploare, a trecut prin fața unei vitrine, unde s-a privit pentru o secundă. Atunci și-a amintit cine și ce este el de fapt: un om. Cine era el să decidă soarta semenilor lui? În această disperare a suflat asupra propriei reflexii, sperând că va dispărea. Deși nu mai avea aspect fizic, sufletul lui încă era acolo. Încă avea loc de schimbare. Văzând că nu a venit încă momentul său să moară, își continuă drumul distrugător, dar această nevoie de a ucide se dispersa din ce în ce mai mult.

Până și moartea pălește în prezența iubirii și a speranței. Bărbatul nu a putut fi eliberat de scopul pe care a aflat că nu îl voia de fapt decât la apariția unui înger cu întruchipare umană, care l-a făcut pe acesta să o ia de la început, să își găsească un scop prin care nu va mai trebui să aducă atâta suferință.

Piesa atinge un subiect sensibil și anume dorința disperată de a avea un scop, chiar dacă este greșit. În timpul vizionării m-am întrebat ce aș face dacă primeam puterea să iau viața oricui prin intermediul unei simple suflări. Aș reuși să mă agăț de morală și să nu folosesc niciodată această abilitate vicioasă, sau aș deveni egoistă și arogantă? Totul rămâne o incertitudine până în momentul în care suntem puși în situația respectivă, deci nu trebuie să ne asumăm inocența, deoarece nici măcar noi înșine nu știm de ce fapte înfiorătoare suntem capabili.

Ilinca Ciobanu, 9B

O viață mecanică

Spectacolul ,,Oglinda neagră” este un eveniment la care am participat și care îmi va rămâne mereu întipărit în minte. M-am regăsit în vorbele și sensibilitatea actorului și am simțit că sunt auzită cu ajutorul vocii sale, ce a transmis mesajul: ,,Nu suntem ceea ce credem că suntem”, care mi-a trezit mai multe întrebări. Așa cum sugerează titlul, ne aflăm în întunericul reflexiei noastre, ne așezăm în fața unei oglinzi la care trebuie să ne observăm, chiar dacă este dureros să o facem.  Dar cine se află în fața acestei oglinzi? Este personajul în care ne amăgim zilnic că ne recunoaștem ,,personalitatea” proprie, sau este esența noastră? Cine și ce suntem noi, de fapt?

Opera vizionată constă în două nuvele ce aparțin lui Luigi Pirandello, ,,Roaba” și ,,Suflul”. În prima poveste este conturată împărtășirea unei plăceri ,,de nemărturisit”, în care un om de succes, cu funcția de avocat, profesor și cap de familie își exprimă suferința din cauza deteriorării condiții umane proprii. El este o fire ordonată, disciplinată, calculată, dar care își trăiește viața sub semnul controlului și al rațiunii. Deși viața lui pare perfectă, împlinită, acesta trăiește o viață mecanică, monotonă, lipsită de adevărata frumusețe și bucurie. Astfel, personajul principal simte nevoia de a avea o roabă în care să își pună toată greutatea vieții sale și pe care să o împingă înainte, fără să se oprească.

În cea de-a doua nuvelă, protagonistul descoperă faptul că are puterea de a ucide, apropiindu-și degetul mare de arătătorul mâinii drepte și suflând printre ele. Acest suflu îl determină pe bărbat să se gândească profund la propria existență și la fragilitatea condiției umane. Un simplu suflu către o anumită persoană o ucide. Nu mai există. Astfel, un simplu moment poate aduce revelația mortalității și poate transforma existența cotidiană într-o criză existențială.

Un lucru care m-a impresionat a fost sensibilitatea actorului. Momentul în care actorul Ionuț Caras își exprimă suferința în opera ,,Roaba”, spunând  ,,M-au luat ca pe un material oarecare, au luat un creier, un suflet, mușchi, nervi, carne, le-au plămădit și le-au forjat după bunul plac astfel încât forma asta să meargă, să facă lucruri, să asculte de îndatoriri și obligații, în care mă caut, dar nu mă găsesc”, respectiv ,,Să ies doar pentru o clipă din închisoarea acestei forme moarte” , m-au emoționat și în această secvență m-am regăsit și am reușit să o asociez cu o pictură văzută la expoziția ,,Bear it” în cadrul festivalului ,,Noaptea Albă a Galeriilor”.

Personajul din opera ,,Oglinda neagră” dorește să scape de realitate, de ciclul monoton, absurd, obositor în care se află, de închisoarea gândurilor, a grijilor, a propriilor probleme și a responsabilităților pe care le are în care este ținut captiv, pentru că nu se mai recunoaște. El își dorește să aibă o roabă în care să își pună toate aceste greutăți ce-l distrug, ce-l fac să uite de frumusețea și farmecul vieții și de adevărata bucurie. În pictura ,,Playroom 1”, în care nuanțele de alb și negru sunt predominante, observăm un ursuleț de pluș, ce are brațele lungi, atât de lungi încât îl înconjoară, parcă îl încolțesc, îl mistuie, îl distrug. Capul acestuia este plecat, iar expresia feței sugerează tristețe, oboseală, de ca și cum nu mai știe ce motiv să găsească pentru a trăi. Asemenea ursulețului, atât protagonistul din opera ,,Roaba”, cât și restul oamenilor sunt copleșiți de problemele și îndatoririle pe care au, sarcinile zilnice pe care trebuie să le ducă la capăt, rutina pe care trebuie să o urmeze din nou și din nou. Precum un hamster care aleargă  pe o roată, aceștia se află într-un ciclu nesfârșit, dar care devine extenuant, și ce se întâmplă, atunci, dacă nu mai poți? Ajungi la sfârșit, pentru că te-ai autodistrus încercând să ții cont de respectiva rutină, fără să mai stai o clipă și să privești în jur.

În concluzie, spectacolul ,,Oglinda neagră” mi-a deschis o fereastră mai întunecată către o nouă percepție mai profundă, mai dureroasă, dar adevărată. În oglinda neagră încercăm să descoperim cine și ce suntem noi, de fapt. Ca în nuvela ,,Roaba”, adesea există în noi un conflict între partea rațională și partea sensibilă, ceea ce ne spune creierul (și ceilalți) să facem diferă cu ceea ce ne transmite inima. Iar noi aproape mereu tindem să ne urmăm creierul și să ignorăm lucrurile de care chiar avem nevoie. Și totuși privindu-ne o dată, de două ori, de trei ori în această oglindă a realității, de fiecare dată având câte o nouă opinie despre noi înșine, personalitatea noastră nu este definită de ceea ce credem noi ca este.

Maria Cot, 9E

Ce se întâmplă când ne trezim la realitate?

Când rutina, cea care ar trebui să instaureze ordinea, ne împinge să încălcăm anumite reguli, doar pentru a ne simți stăpâni asupra destinului nostru? Când realizăm că de fapt, altcineva trăiește in propriul trup? Ajungem la concluzia că am intrat într-o buclă dezumanizată, în care tot ceea ce facem se rezumă la bani și la bunăstarea celorlalți. 

Sufletul meu avea un corp 

Piesa de teatru aduce în prim-plan perspectiva unui om care s-a oprit din trăit pentru sine, pentru propriile nevoi sau pasiuni, blocat într-un sistem corupt care avea ca scop să-l țină ocupat, să-l transforme într-un sclav inconștient al banilor, să-i fure libertatea. Cotidianul consta în a se trezi, a se duce la muncă, a se asigura că nevoile familiei sunt îndeplinite... și atât. Era obligat să trăiască pentru nevoile clienților și a familiei. În piesă este prezentat monologul unui tată/avocat orbit de minciunile societății, dar care alege să ia pastila roșie și  să afle adevărul despre iluziile realității in care a trăit. 

Am strâns în mâini capul dar nu era al meu, era al lor, care aveau nevoie de sfaturile si munca mea 

Momentul in care nu se mai simțea prizonier in personalitatea creată pentru a-i mulțumi pe ceilalți era când se închidea in birou alături de câinele său, pe care îl punea sa facă roaba.  O plăcere vinovată despre care nimeni nu știa. Acest joc forța animalul sa stea, aproape ca un om, pe doua picioare, în sfârșit fiind stăpânul cuiva, fiind cel care poate influenta viața altcuiva si sa facă pe cineva sa rezoneze cu propriul disconfort. Cățelul îi păstra speranța  de a putea evada din închisoarea cotidianului in viața, de a înfrunta obișnuința și formalismul, de a putea răspunde morții pentru ce a trăit. 

Consecințele faptelor tale care oricând te pot încolăci ca niște tentacule 

Autenticitatea omului este pusa la îndoială și se șterge din suita de calități , fiecare dintre noi suferind in urma dorinței societății de a ne face niște roboti, ne sacrificam individualitatea pentru a ne integra si pentru a ne conforma normelor impuse de cei privilegiați. 

Astfel, proiecția noastră in aceasta piesa de teatru se înfruntă cu o criza existențială, în care nu se poate regăsi, realizând ca s-a pierdut acum mult timp. 

  A doua parte a piesei prezintă același actor, însă de această dată portretizează un bărbat care dobândește puterea absolută de a decide dacă cineva trăiește sau moare. Acest joc periculos ilustrează cât de departe poate merge un om obișnuit, care primește doar comenzi, pentru a ajunge în postura de conducător. De asemenea, este evidențiată și consecința alegerilor greșite atunci când atribuim o sarcină valoroasă cuiva fără experiență în domeniu. 

În această a doua nuvelă, moartea predomină, răspândindu-se cu ușurință, asemenea unei epidemii, din cauza unui bărbat care comite omorul pentru pura distracție. Astfel, unind degetul mare cu cel arătător, ca și cum ar sufla printr-o jucărie de făcut baloane de săpun, personajul provoacă o omucidere, pentru ca, în final, să sufle în propria reflexie, sugerând o moarte plictisită de misiunea sa. 

Acționând inconștient, profită de puterea sa distructivă și ajunge să omoare un copil cu dizabilități. Acest fapt controversat poate fi interpretat ca o formă de „înțelegere”, întrucât curmă suferința copilului, care părăsește această lume cu un zâmbet pe față. Însă, cine este el să decidă destinul unui copil nevinovat? Această moarte personificată evidențiază gravitatea obligațiilor noastre. 

În deznodământ, moartea se întâlnește cu o femeie misterioasă, pe care suflarea sa letală nu o afectează, dimpotrivă, are abilitatea de a o opri. Aceasta poate fi interpretată ca un înger, care îi oprește obsesia nebună de a ucide și devine ghidul său în paradis. Fiecare merită un happy end, inclusiv moartea; astfel, oricine ar fi acea femeie, a reușit să-l restabilească și să-i fure cel mai important lucru: capacitatea de a omorî, salvând lumea de o moarte iresponsabilă. 

„Oglinda neagră” este o piesă de teatru extraordinară, care folosește pretexte și glume pentru a sublinia mecanismele și tiparele periculoase pe care, dacă le urmăm prea excesiv, ne vor face să ne pierdem pe noi înșine. 

Ioana Diaconița, 9B

Control deplin asupra morții

Îmi văd reflexia într-o oglindă introspectivă a durerii, dintr-un unghi distorsionat, care totuși dezvăluie adevărul pe care nu aș fi în stare să îl recunosc fără să sufăr: privesc acum asupra întregii mele existențe, afișate prin nenumărate greșeli și regrete, observ lucruri pe care nu ar trebui să le cunosc, detalii care mă tulbură, moartea și viața se contopesc în ochii acelei persoane care nu mai sunt eu, însă de ce îmi pare atât de cunoscută? Simt cum mă dezintegrez treptat, dar perspectiva întunecată a oglinzii mă vrăjește: nu am trăit de fapt niciodată, am fugit după iluzii ale fericirii care își pierd orice fel de putere după ce se termină totul, și iată, deja sunt mort, spiritul meu se separă de corp, dar brusc aflu că sunt în stare să controlez finalul altor persoane. Aduc astfel distrugere întregii lumi, eu nu mai sunt nimic, deci nu mă mai pot destrăma, dar totuși câte o parte din trupul meu fantomatic dispare pe măsură ce continui să ucid, dar de fapt nimic nu se întâmplă din vina mea…

Aceasta este doar o sintetizare a numeroaselor imagini vii, de o intensitate cutremurătoare, care au început să îmi ocupe treptat sufletul după vizionarea piesei de teatru „Oglinda neagră”, o adevărată creație filosofică ce m-a impresionat profund prin expresivitatea, sinceritatea sa, la care s-au adăugat numeroase alte motive de admirație prin completarea experienței culturale cu ocazia de a comunica deschis cu actorul Ionuț Caras, cel care a adus de fapt întregul spectacol la viață.

Reflectând asupra deosebitei reprezentații a artistului, aflată într-o conexiune interdependentă cu complexul scenariu pe care acesta l-a urmat, raportându-se la propria sensibilitate, cuvântul pe care îl consider cel mai potrivit pentru a descrie întregul ansamblu de idei, trăiri și sentimente stârnite de operă este unul relativ simplu, ce totuși ia numeroase forme diferite în funcție de percepția fiecăruia dintre noi: legătură. Prin intermediul discuției cu actorul de la finalul piesei de teatru, am avut ocazia de a descoperi că acest concept reprezintă de fapt însuși punctul de plecare, ideea de bază care a dus la alcătuirea creației întocmai precum am văzut-o pusă în scenă, căci dramaturgul Luigi Pirandello a îmbinat de fapt, în scenariul său, două opere proprii distincte: „Roaba” și „Suflul”.

La prima vedere, creațiile par a nu avea nimic în comun, însă ele se dovedesc a exprima de fapt, cu alte cuvinte, aceleași idei și concepte. Astfel, povestea unui om distins, cu numeroase reușite profesionale de-a lungul vieții, care realizează însă că propria existență nu i-a aparținut de fapt niciodată, că a trăit disociat de adevărata sa identitate, și experiența unei persoane ce realizează că are control deplin asupra morții celor din jur, alcătuiesc o legătură imposibil de dezbinat, sub semnul introspecției ființei umane ce cauzează o oarecare formă de distrugere a sufletului. În fiecare dintre opere există însă și câte un element dătător de speranță, o sursă de lumina care ar putea duce la salvarea spiritului, dacă nu este prea târziu: prima ipostază a protagonistului găsește refugiul într-o inocență tainică, manifestată doar în singurătate (cel puțin față de alte persoane), în timp ce aducătorul morții din a doua parte a spectacolului descoperă liniștea în stare să amuțească furia mistuitoare prin contopirea cu frumusețea naturii. 

Am identificat prezența unei frumoase conexiuni și prin apropierea publicului de actor, scenă, și implicit de universul introspectiv ce constituie esența semnificațiilor piesei de teatru. Aflându-se el însuși în spațiul în care iau amploare toate sentimentele reprimate ale unui personaj ce începe să se considere anormal și încearcă din răsputeri să confere o însemnătate vieții, spectatorul nu poate decât să se implice cu întreg spiritul în căutarea de sine a instanței dramatice, fiindu-i adresate întrebări inclusiv de sufletul zbuciumat al protagonistului, portretizat cu o perfecțiune desăvârșită de Ionuț Caraș. Inevitabil acest proces al interogativității continuă și în mod nevăzut, în raport cu propria persoană: oare lucrurile cărora le acord atât de multă importanță contează de fapt în alcătuirea a cine sunt eu cu adevărat? Nu au ajuns oare alții să îmi controleze deciziile, în loc să trăiesc doar pentru mine însumi?

Actorul Ionuț Caras a afirmat, la finalul discuției sale cu publicul: Niciodată nu vom ajunge să ne cunoaștem pe deplin pe noi înșine. Consider că acesta reprezintă de fapt mesajul care ar trebui reținut de fiecare dintre noi pe măsură ce continuăm să ne trăim viețile și rezultatul privirii unei imagini distorsionate a sinelui, prin reflexia oglinzii întunecate a zbuciumului, introspecției și durerii.

Daria Dobre, 9E

Măștile societății

Această piesă de teatru combină mai multe teme importante din societate, unele dintre ele fiind identitatea umană, moartea și scopul vieții.

Personajul, un bărbat care este și avocat și profesor, dar atât soț, cât și tată a 4 fii, este suprasolicitat de cei din jurul lui, nemaiavând timp pentru propria sa persoană, ajungând la disperare, căci persoana aceea NU era el. Furia, una din emoțiile sale permanente, iese la iveală în momentul în care rămâne singur în birou cu animalul lor de companie. Atunci, sub formă de joacă, descărcându-se de toți nervii, bărbatul apucă picioarele din spate ale cățelului și îl pune să facă roaba. Totuși, chiar dacă există acest moment al lui, acesta tot nu poate fi el, și ca prin minune, când își schimbă hainele de muncă, adică gratiile sinelui său adevărat, capătă o putere supranaturală, găsind astfel sensul său în viață.

Abilitatea sa de a omorî oamenii cu o simplă suflare îi este menită, deoarece prin acest fel bărbatul, care acum e un simplu om, dar cu o putere inimaginabilă, își descarcă furia, dar nu numai atât. Într-adevăr, noi ca oameni nu putem decide moartea celorlalți, dar el primind aceasta capacitate, de la însăși Moartea, tind eu să cred, poate. Mai ales în cazul cu bebelușul, consider că a luat cea mai bună decizie, deoarece acel copilaș nu se lupta doar cu boala sa, dar se și chinuia din cauza părinților, care erau niște alcoolici. După ce a suflat spre el și a terminat să se zbată, un zâmbet i-a apărut pe chip, deci abia în acel moment era cu adevărat fericit.

În momentul în care ajunge în fața vitrinei acelui magazin, acesta consideră că și-a îndeplinit misiunea și s-a săturat să tot ia viețile oamenilor și suflă în reflexia sa pentru a dispărea. Moare! și atunci în fața sa apare acea femeie frumoasă, pe care nu o poate omorî căci este doar în amintirea lui și din simplul fapt că ea ți transmite o stare euforică, de iubire, de dor, și acoperindu-se cu acea pătură neagră lasă de înteles că e gata să înceapă o nouă viață, să ia totul de la zero, să nu mai fie o persoană acoperită de măștile societății în care trăiește și să fie EL ÎNSUȘI.

Diana Drugu, 9E

Moartea lăuntrică

Spectacolul “Oglinda neagră” a avut ca fundament două opere literare deosebite din opera lui Luigi Pirandello, acestea fiind, în ordine, “Roaba” și “Suflul”. 

Prima piesă abordează subiectul unei crize existențiale dezvoltate în urma monotoniei ce se instalase în viața protagonistului avocat ce își pierde treptat luciditatea. Având în vedere că acesta evoluase constant pe parcursul vieții sale din punct de vedere cultural, educațional și profesional pentru a ajunge la succes, din clipa în care îl atinsese și în care începuse să stagneze el simțea cum parcă totul devine o rutină mohorâtă iar el nu-și mai trăiește efectiv viața, ci o vizionează, simțindu-se precum o marionetă dirijată de o forță necunoscută, mult superioară umanului. 

Avocatul murise pe dinăuntru, considerând că ajunsese la potențialul său maxim și că se cunoscuse pe sine în profunzime în cadrul scurtei sale perioade pe care chiar o trăise din viață. Această situație, moartea lăuntrică a avocatului ce aduce, ulterior, moartea absolută, și trupească și sufletească, mă provocase să meditez asupra subiectului, fiind intrigată de întrebarea generată de un coleg de clasă: “Cum putem face să nu murim, să nu ajungem vizionari ai propriei vieți precum avocatul din piesa de teatru?”. Ei bine, consider că pentru a nu muri trebuie să fim în antiteză cu protagonistul piesei de teatru “Roaba”, trebuie să evoluăm pe tot parcursul vieții, să nu stagnăm niciodată, să încercăm diverse activități prin intermediul cărora să ne dezvoltăm și să ne descoperim pe noi înșine, deoarece tot cunoscându-ne constant vom descoperi alte și alte noi cotloane neexplorate, tainice ale minții și ale sufletului. Prin această autocunoaștere ce duce mereu la aflarea mai în profunzime a propriei noastre ființe, constatăm faptul că nu ne putem cunoaște pe deplin deoarece cunoașterea absolută este reprezentată de moarte.

Pentru a-mi susține teoria, cea a morții ce este reprezentată de cunoașterea absolută, doresc să o asociez cu romanul “Adam și Eva” de Liviu Rebreanu ce împletește filosofia cu religia, în care Toma Novac, aflat pe patul de moarte după ce intrase într-un conflict din pricina unei iubiri interzise și fusese împușcat, își vizualiza cele șapte vieți, descoperindu-se pe sine și aflând că în toate viețile trăite sub un alt nume, într-o altă regiune geografică și cu o altă înfățișare el era aceeași ființă, iar femeia ce îi fusese suflet pereche în toate viețile era aceeași cu femeia ce plângea la căpătâiul său. Acesta se stinsese din viață abia după ce își recapitulase toate viețile, toate momentele petrecute drept un element al teluricului ce încerca să se unească cu sufletul său pereche, moartea venind după cunoașterea lăuntrică, cunoașterea adâncimilor sufletului.

Despre a doua piesă de teatru, “Suflul”, pot spune că deși aborda la nivel de suprafață un subiect mai sumbru decât prima, fiind un produs morbid al nepăsării și plăcerii sadice ale protagonistului portretizat ulterior în cadrul spectacolului drept însuși moartea,  aceasta transmitea un mesaj  plin de înțeles,  de esență, un mesaj pozitiv și anume faptul că viața umană este efemeră precum un fir de nisip în bătaia vântului, deci trebuie conservată cu grijă și trebuie să fie trăită pe deplin. Suntem încurajați să ne punem amprenta asupra lumii acesteia pentru a ne face viața să conteze. Consider că dintre toate faptele sale nescuzabile, macabre de-a dreptul, uciderea atâtor ființe, cea mai puțin tulburătoare ar fi încheierea suferinței copilașului care, deși m-a afectat în timpul vizionării scenetei, poate fi înțeleasă deoarece acel prunc de o inocență paradisiacă suferea și era neglijat de părinți, merita o viață mai bună  iar “uciderea” sa, eliberarea sa din infernul pământesc învăluit în dureri insuportabile provocate de boala sa era cea mai agreabilă variantă de scăpare.

În momentul în care personajul principal ce aducea moarte printr-o banală suflare recurge la sinucidere, autosuprimare, el își privește reflexia într-o vitrină a unui magazin, vitrina reprezentând în acest caz o oglindă. În reflexie el parcă și-ar vedea înăuntrul, sufletul, fiind tulburat, chiar îngrozit de ceea ce privește și descoperă în sine. Deoarece reflexia din vitrină îi arăta morbiditatea sa, aceasta era, de fapt, o “oglindă neagră”, o reflexie a conflictului său lăuntric ce dă numele spectacolului.

Gestul de final al piesei “Suflul”, acoperirea personajului cu pătura neagră are valoare de simbol, creionând, de fapt, disperarea redată prin gestul suprem de autosuprimare care duce la a fi înghițit de bună voie de întunericul reprezentat de pătură pe care acesta parcă o îmbrățișează cu duioșie, așteptându-și sfârșitul tragic după cauzarea suferinței depline a umanității.

În concluzie, spectacolul “Oglinda neagră” a fost unul plin de esență, simbolic și de impact, fiind și interpretat impecabil de un talent desăvârșit, care a transmis mai mult decât încerca să transmită deja Pirandello, pe care l-am vizionat cu mare plăcere.

Emilia Florea, 9B

În momentul morții noastre vom fi sinceri

Spectacolul vizionat la Teatrul Luceafărul intitulat Oglinda neagră mi-a trezit de la început sentimentul că va fi o experiență pe care nu o voi uita. Așezarea spectatorilor, actorul care a interpretat monologul și textul după care s-a scris scenariul nu m-au dezamăgit.

De prima oară când am auzit că publicul va sta pe scenă (ceea ce era ceva nou pentru mine) mi-am spus că sigur va fi un spectacol inedit. De cele mai multe ori când am fost în copilărie la teatru (tot în acea sală) prindeam un loc in spate, așa că am fost încântată să aud că de această dată voi sta așa de aproape de acțiune. Iar diferența era evidentă: stând mai în spate orice te putea distrage, însă aflându-te fix pe scenă te simțeai de parca ai fi fost în capul personajelor. De asemenea, actorul ce a interpretat monologul – Ionuț Caras – mi s-a părut că era totuna cu personajul, făcându-ne, și pe noi să îl înțelegem și să ne identificăm cu el.

Câteva momente din piesă care mi s-au părut foarte consistente din punctul de vedere al mesajului acestora sunt atunci când stă în fața ușii de la casa sa și nu își recunoaște viața ca fiind a lui, când se joacă cu câinele și sfârșitul piesei când personajul descrie o fată în rochie albastră după ce moare. Se afirmă în monolog că A te cunoaște înseamnă a muri, idee de la care putem să ne gândim că odată ce murim aflăm de fapt cum suntem în mai toate ipostazele în care am putea să fim, iar în momentul morții noastre vom fi sinceri cu noi: ne vom exprima direct dezamăgirea față de anumite lucruri, regretul sau liniștea că am acționat corect în unele împrejurări.

Pe de altă parte, momentul când personajul nu s-a recunoscut în propria sa viață, și-a dat seama că nu se mai simte el însuși și că, de fapt, toate experiențele sale au fost trăite parcă de altcineva, el fiind mereu absent, mereu îndepărtat de prezent astfel încât să nu facă alegeri ce vor influența viitorul său, în care să vrea să trăiască activ, unul în care nu se va simți ca într-o cușcă, m-a speriat într-un fel, gândindu-mă că și eu aș putea face la fel, aș putea ajunge să trăiesc o viață pe care nu o simt ca fiind a mea. De asemenea, cățeaua avocatului înțelege schimbarea din creierul acestuia și pare îngrozită, parca încercând să-l oprească din ce și-ar fi dorit să facă: să fie un copil din nou, ceea ce reiese din simpla lui faptă de a se juca cu animalul. În același timp, poate personajul se simțea el însuși  ca o roabă, viața lui fiind purtată dintr-o parte în alta de voința unei sau a mai multor persoane necunoscute, printre care nu era și el, trăind numai pentru alții, astfel înstrăinându-se de sine.

Mai apoi, replica Ce este viața? O poate lua un suflu pare a-i îngrozi și îi omoară pe toți cu crudul ei adevăr, simpla realizare a acelui fapt. O parte interesantă este atunci când doctorul venit să îi ajute prietenul personajului (care moare) vorbește cu atâta lejeritate despre moarte, ca și când moartea nu ar fi nimic în comparație cu viața, dar, de fapt, e fix invers.

În finalul piesei, după ce personajul face semnul cu mâna și suflă asupra sa, murind, descrie că vede o fată cu rochie albastră meditând undeva într-un spațiu tainic parcă dintre viață și moarte. Copila poate reprezenta viața însăși prin fragilitatea ei, iar, de asemenea, culoarea rochiei sale albastru – care în natură sugerează un vid (vidul cerului, al apei etc) – ne dă ideea că viața ar fi nemărginită, dar limitată de moarte, totuși care nu o poate opri din a continua într-un fel sau altul.

Sunt foarte multe lucruri ce pot fi interpretate în foarte multe feluri, dar, în final, cel mai mult m-a intrigat întrebarea la care toate înțelesurile piesei duc: avem multe maști dar oare care dintre ele suntem?

Bianca Hrib, 9E

Într-o spirală de nebunie

Piesa de teatru are două părți: cea în care personajul povestește despre angoasa și zbuciumul pe care le-a dobândit în urma realizării faptului că nu și-a trăit viața, și cea în care povestește cum se pierde pe sine într-un episod de nebunie și furie după ce află că are puterea de a ucide cu un suflu.

Personajul, un avocat, se dovedește a fi înșelător. La începutul piesei el spune că face un gest macabru, pentru care ar putea „fi încătușat și dus la închisoare”. Spune că dacă victima lui ar putea vorbi, lumea ar fi îngrozită de fapta lui. Duce publicul cu gândul la un gest traumatizant, violent, într-adevăr demn de a ajunge într-un penitenciar. Singurul indiciu care ne-ar putea spune ceva adevărat despre acest gest ar putea fi scopul cu care este făcut. Avocatul mărturisește că acest gest este făcut pentru a se revolta împotriva societății și standardelor impuse de aceasta.

Și acum vine întrebarea: De ce gestul lui ar trebui să fie ceva conform standardelor societății cu privire la ce înseamnă ”gest macabru”? De ce să nu fie ceva care se opune întru totul standardelor?

Această ipoteză se dovedește a fi adevărată, personajul gesticulând și spunând că, pentru a se revolta, el își pune câinele „să facă roaba”. Acesta este un gest copilăresc, duce cu gândul la inocență. Însă această inocență a avocatului a fost zdrobită de societate și de meseria sa, iar gestul său poate reprezenta dorința și încercările sale de a-și recupera inocența, el răzvrătindu-se împotriva societății, care l-a golit de orice plăcere inocentă., de orice sens de sine, de personalitate.

În partea a doua, avocatul cade într-o spirală de nebunie. El își dă seama că poate ucide lumea cu un gest banal: suflul său ca într-o păpădie. Astfel este reprezentată banalitatea morții, un lucru care se întâmplă oriunde și oricând. Personajul își însușește identitatea Morții, el începând să ucidă oameni în mod conștient, începând cu bebelușul bolnav al unei tinere, bebeluș căruia i-a curmat suferința și astfel a eliberat-o și pe femeie de stresul de a avea un copil bolnav. Următoarea victimă este tatăl copilului, pe care îl omoară pentru că acesta era un bețiv care nu îi aducea nimic bun femeii. Astfel, el îi oferă tinerei oportunitatea de a-și lua viața de la început, oportunitate de care el nu mai putea beneficia.

Povestește cum suflă în reflexia sa într-o vitrină, astfel luându-și viața. După aceasta, începe să sufle în stânga și în dreapta, o mulțime de oameni îmbulzindu-se în el. Descrierea făcută de personaj poate duce cu gândul la Purgatoriu, cel descris de Dante Alighieri în Divina Comedie.

Din perspectiva acestei paralele, Iadul este reprezentat de viața pe pământ, printre oameni. Purgatoriul este reprezentat, după cum am spus mai sus, de această secvență cu aglomerație umană și arhitecturală, oamenii care se îmbulzeau în el reprezentând spiritele care doresc să ajungă în Rai mai repede și astfel se agață de orice oportunitate de acest fel.

După ce iese din oraș, avocatul spune cum ajunge pe o câmpie, unde vede un tablou care îi topește toată furia și mania pe care le avuse până în acel punct. O doamnă îmbrăcată cu o rochie albastră, care poartă o pălărie de paie stă la soare. El încearcă să sufle, să vadă dacă moare și ea, dar femeia rămâne în viață. O idee ar putea fi că această femeie reprezintă Suflul Vieții, dat fiind că avocatul reprezintă Suflul Morții. Din perspectiva paralelei cu Divina Comedie, eu aș spune că această femeie este de fapt un înger trimis să îl ia pe avocat la Dumnezeu, așa cum Beatrice l-a luat pe Dante prin cele nouă ceruri până când au ajuns la Dumnezeu, albastrul rochiei femeii reprezentând cerul, vastitatea lui Dumnezeu, iar galbenul pălăriei de paie reprezentând soarele, care în unele culturi este considerat divinitatea cea mai înaltă.

În final, personajul se acoperă cu un cearșaf negru, la fel ca scena și cortina din spate. Faptul că și pătura, dar și decorul era negru poate simboliza faptul că personajul a murit și că acum face parte din Univers, așa cum spunea și Alchimistul că se va întâmpla cu toți și toate în cartea „Alchimistul”, de Paulo Coelho. Faptul că înafara cearșafului au rămas doar brațele, deschise larg, poate semnifica faptul că a fost luat la ceruri și astfel s-a transformat în înger, sau faptul că el a renunțat la a se mai zbate și a acceptat o nouă șansă la viață, care ar putea fi dată de acea femeie.

Cătălina Iov, 9B

Poate chiar să murim

De multe ori m-am gândit cum ar fi să pot scăpa de o persoană doar bătând din palme. Așa cred că s-ar rezolva cu ușurință multe probleme, dar în viața reală nu este posibil și dacă ar fi, lumea nu ar mai exista. Sau ar fi mai bună, ar fi un loc mai bun, în care ar exista doar prieteni, cunoscuți care nu au nimic de împărțit cu cei din jur, nu simt ură, nu simt invidie, nu au nevoie de ceea ce au alții. Altfel cineva ar bate din palme și astfel de lucruri ar dispărea odată cu persoana respectivă. În schimb nu ne împiedică nimic să jucăm un rol imaginându-ne că avem această putere, că deținem soluția la problemele lumii, că putem face lumea un loc mai bun. Oare asta nu ne-ar transforma pe toți în Dumnezeu? Piesa de teatru la care am fost a reușit pentru o oră să-mi demonstreze, să ne demonstreze cum ar fi să avem această putere.

A fost o piesă cu un singur actor. Oare de ce? Era oare personajul cel mai bun om de pe pământ, care a vrut să fie singur, să scape de toate problemele, și bătutul din palme l-a ajutat astfel să scape de toți și de toate? El a fost foarte clar și expresiv, reușind să ne arate că viața este foarte scurtă și că trebuie trăită din plin, deoarece ea se poate risipi într-o singură suflare. Pentru o oră bărbatul a avut puterea de a sufla printre degete, reușind să ucidă pe cine dorea. Dar asta l-a și izolat, l-a făcut să fie singur într-o lume utopică, într-o lume perfectă. Într-o lume în care doar el exista, era cel mai bun dintre oameni, dar și cel mai rău pentru că a făcut să dispară toți oamenii. Oare era toată lumea împotriva lui de i-au devenit dușmani, sau erau de fapt doar rivali, sau el a reușit să bată cel mai repede din palme? Greu de spus dacă nu cumva a fost el împotriva lumii și bătutul din palme l-a ajutat să fie singur într-o lume în care nu mai avea nimic de împărțit cu nimeni, nimic nu îi mai amenința existența. Dar această dualitate om bun om rău cel părea totuși să îl prindă devenea la un moment dat problema lui principală, transformându-l în propriul său dușman. Eul împotriva eului. Oare bătutul din palme îl putea salva de el însuși? Așa ar fi putut fi. Sau poate deja acest lucru se întâmpla acolo pe scenă.

Eu cred că ideea principală a acestei creații este că noi avem control absolut asupra timpului și că uneori, pentru a înțelege cum merg lucrurile trebuie să trecem printr-o situație neplăcută, poate chiar să murim. Avem nevoie de propriile experiențe pentru a evolua, avem nevoie de propriile conflicte cu lumea pentru a discerne, fie că este vorba de un conflict interior, fie că este vorba despre un conflict verbalizat.

Piesa de teatru la care am participat, “Oglinda neagră”, este o modalitate de oglindire a temerilor noastre, cea mai mare fiind moartea, cu siguranță. Actorul a interpretat două personaje. Unul sumbru, îmbrăcat în costum negru și impunător și unul total opus, îmbrăcat în haine multicolore, mai glumeț și detașat, poate chiar visător. Această complementaritate i-a salvat aparent pe unul de celălalt. Aveau nevoie de celălalt pentru a-și rafina fiecare modul de a fi, de a se purta, de a relaționa cu restul, cu celălalt, cu sinele, într-o reflecție permanentă, eternă.

Această piesă de teatru poate fi și o ocazie de a ne determina să reflectăm asupra sinelui nostru, găsindu-ne temerile și găsind soluții pentru a valorifica mai bine timpul, pentru a transforma fiecare experiență de viață într-o lecție din care întotdeauna să reușim să păstrăm ceea ce e mai bun.

Spectacolul a fost interesant, schimbarea de personaj a făcut piesa mai captivantă, reușind să devină ușor de înțeles, învățând destule lucruri din monologul actorului.

Alesia Mihoc, 9E

,,Pentru ce trăiesc?’’

Piesele de teatru cu un singur actor mi s-au părut mereu ceva special, ceva ieșit din comun, ceva care transmite o emoție, un sentiment pe care nu îl întâlnești oriunde. Acest spectacol a avut o încărcătură filozofică superb interpretată de către Ionuț Caraș, care a reușit să surprindă, prin limbajul și mimica sa, esența spectacolului.

Piesă a fost formată din interpretarea a două nuvele scrise de către Luigi Pirandello, intitulate ,,Roaba’’ și ,,Suflul’’. În prima parte, unicul personaj, un avocat, tata și soț, își amintește de evenimentele șocante pe care le trăise cu câteva zile în urmă. Acesta povestește cum, atunci când ajunge acasă după o călătorie cu trenul, se uită pe plăcuța din fața locuinței pe care erau scrise toate titlurile sale și își dă seama cât de nefericit era de fapt. El realizează faptul că, până în momentul acela, trăise după spusele altor persoane, făcuse tot ce îi impunea societatea și ajunsese să devină doar o păpușă pe care oamenii din jur o controlau după cum doreau. Avocatul își pierduse autenticitatea, uitase cine este el cu adevărat, fapt care îl înnebunește. El dorește să se revolte, limbajul sau devenind din ce în ce mai tăios, ajungând să strige din disperare, când realizează că și-a irosit viața care nu mai era a lui.

Consider că mesajul acestei piese este unul foarte dureros, dar adevărat într-o anumită măsură, pentru fiecare dintre noi. Orice om ajunge să se gândească, măcar o dată în viață, ,,Pentru ce trăiesc?’’, lucru care, de fapt, arată că dorim să avem un sens, un rost, că ne dorim control absolut asupra acțiunilor noastre. Mie mi se pare o întrebare importantă, deoarece ne face să medităm puțin la toate lucrurile pe care le-am făcut până în acel moment, dar și la visurile pe care le vrem îndeplinite. Acest fapt ne dă o motivație, un îndemn la a trăi pentru noi înșine, profitând de orice moment de fericire.

A doua parte a piesei a fost cea care mi-a dat de gândit. La început nici nu am realizat că sunt două lucruri separate, fiind prea absorbită de modul hipnotizant în care introducea actorul replicile. Ea a fost despre un om ce realizează că poate lua viața oricui doar apropiind degetele și suflând peste acestea. Inițial el crede că este un simplu o joc, o coincidență, însă la un moment dat realizează gravitatea faptelor săvârșite și totuși continua să o facă, mii de oameni dispărând într-o singură noapte. Distrugând viețile atâtor persoane, omul ajunge, cu timpul, să se distrugă pe sine, pierzându-și umanitatea în acea nebunie indusă de putere.

Dacă ar fi să unim aceste două ipostaze ale omului, atunci personajul din a doua parte a piesei ar fi, de fapt, avocatul care, încercând să afle cine este cu adevărat, devine moartea întruchipată, aducând nefericire și celorlalți oameni. Întregul spectacol fost un îndemn la a ne gândim câteodată și la viața noastră în ansamblu, la lucrurile pe care le-am făcut și cum ne-au influențat acestea alegerile.

Laura Nechifor, 9B

,,Cine sunt eu cu adevărat?”

Acest spectacol, deși desfășurându-se cu un singur actor, are un impact puternic asupra spectatorilor, deoarece adresarea acestuia către public este directă. De asemenea, cei care vizionează sunt plasați pe scenă, în jurul singurului personaj, aproape de acesta, cu scopul de a empatiza cu situația prezentată și de a înțelege mai bine mesajul transmis, prin reflecția la propria viață.

Punând împreună două nuvele ale lui Luigi Pirandello, ,,Roaba” și ,,Suflul”, această piesă de teatru numită ,,Oglinda neagră” ne îndeamnă la introspecție, la meditație  asupra deciziilor luate, a modului în care ne trăim viața și a ceea ce simțim noi cu adevărat în legătură cu acestea.

Prima nuvelă prezintă un avocat cu o carieră strălucită și o familie completă, trecut, cel mai probabil, de jumătatea vieții sale, dar care totuși simte că nu își trăiește viața, ci că este târât de aceasta înainte, purtând-o ca pe o povară. Protagonistul spune: ,,Dacă îți poți privi viața din exterior înseamnă că nu o trăiești.” Această replică m-a făcut să mă întreb cum poate un om să ajungă să se simtă străin în propria viață. Astfel am înțeles că acest lucru se află în strânsă legătură cu identitatea noastră, că totul pornește din interiorul nostru și că ar trebui să ne gândim mai des la cât de bine ne cunoaștem. Mi-am dat seama cât de important este să fim conștienți de ceea ce simțim, ce ne dorim și ce ne caracterizează, pentru a putea lua decizii de care să ne bucurăm și care să ne mulțumească pe deplin. Trebuie să fim sinceri cu noi înșine și să căutăm în profunzimea sufletului nostru răspunsul la întrebarea: ,,Cine sunt eu cu adevărat?”, pentru a nu trăi toată viața o iluzie.

De asemenea, am remarcat faptul că personajul nu se simte mulțumit de viața sa, deoarece este constrâns de tipare și de responsabilități pe care nu le îndeplinește cu plăcere. În ritmul alert și monoton al fiecărei zile, avocatul caută momentul în care să rămână singur pentru a-și îndeplini plăcerea nevinovată, joaca cu cățelușa, în care o ține de picioarele din spate precum o roabă. Acela este singurul gest care, deși poate părea neimportant, este unicul mod prin care bărbatul mai poate face ceea ce vrea și prin care elimină toată frustrarea adunată de-a lungul unei zile, simțindu-se liber.

În cea de-a doua nuvelă este prezentată situația în care un bărbat este urmărit de moartea ce își face prezența simțită în viața acestuia. El descoperă că are puterea de a spulbera cu un singur suflu, ceva atât de important, viața unui om. Acest fapt ne transmite ideea că spiritul nostru viu este de neprețuit, dar în același timp este atât de fragil, încât nu putem avea nicio certitudine despre cât timp mai avem de petrecut aici și dacă este acesta cu adevărat destul. Viața este efemeră, iar să ajungi aproape de final gândindu-te că ai trăit o viață dictată de ceilalți, de oricine în afară de tine, este sfâșietor.

Mi-a plăcut acest spectacol, deoarece ne-a provocat să ne gândim foarte bine la ce fel de viață vom alege să avem și ne-a amintit de faptul că trebuie să trăim fiecare experiență din plin, în mod autentic, pentru a nu ajunge să simțim o distanțare față de propria ființă.

Renata Norocea, 9E

A te cunoaște înseamnă a muri

          ,,Oglinda neagră’’ este un spectacol realizat după două nuvele ale lui Luigi Pirandello, intitulate ,,Roaba” și ,,Suflul”.

Prima parte a piesei de teatru prezintă complexitatea vieții interioare și conflictul dintre aparență și realitate. Sunt abordate teme precum identitatea fragmentată și mecanismele prin care oamenii își mențin măști sociale pentru a se conforma așteptărilor exterioare. Este explorată viața unui avocat care pare să fie perfectă: este respectat, are o familie fericită și o reputație impecabilă. Cu toate acestea, protagonistul se confruntă cu o criză de identitate, iar frustrările interioare și golul din suflet ies din ascunzișurile trupului pe parcursul spectacolului. El simte că trăiește pentru ceilalți și de dragul lor, fiindcă aveau nevoie de această formă neschimbată, de supraviețuirea ei. Nu se mai recunoaște, nu mai știa cine era bărbatul soției sale și de unde apăruseră cei patru copii. Considera că a te cunoaște înseamnă a muri, iar cunoscând ceea ce se afla în el, și-a dat seama că nu a trăit și că viața lui nu a existat. Avea ură față de forma plină de înțelepciune care le eclipsa pe celelalte, se simțea prizonier în aceasta și nu se putea elibera.

De asemenea, nefiind în armonie cu propria persoană, el simte dușmănie față de totul din jurul său, până și pentru cățelușa din biroul său, care i se părea că îi face în ciudă stând și dormind toată ziua acolo. În ochii cățelușei se citea teroarea, știind că bărbatul nu poate să glumească și continua să-l privească absolut îngrozită, astfel încât vinovăția începe să-l bântuie pe avocat. Bărbatul rămâne prins într-o existență pe care o percepe ca fiind superficială și falsă.

În a doua parte se identifică un bărbat care întruchipează însăși moartea. Apropiind degetul mare de arătător și suflând printre ele, el descoperă puterea de a ucide. Această idee poate fi interpretată drept o figură de stil asupra importanței a ceea ce transmitem, fiindcă odată cu fiecare cuvânt vine și suflul, fiindcă comunicarea le necesită pe amândouă. Astfel noi dăm o parte din noi de fiecare dată când exprimăm ceva și în aceeași măsură poate veni atât venin cât și balsam. De asemenea, suflul sugerează efemeritatea și fragilitatea vieții, fiind un simbol al vulnerabilității și ilustrează cât de subțire și nesigură este linia dintre viață și moarte.

Un moment emoționant este cel în care protagonistul povestește despre zâmbetul și convulsiile unui copilaș care îi înduioșează pe oameni și pe doctori, care își dădeau seama ce cerea de fapt surâsul acela. Atunci apare moartea întruchipată de om și suflă peste copil, care moare cu zâmbetul angelic pe chip, ceea ce semnifică că în sfârșit era fericit, aflându-se în opoziție cu mama care țipa de disperare. Atunci apare sentimentul de vinovăție asupra morților pe care le-a produs. Se gândea că ar fi fost mai bine dacă și-ar fi tăiat acele două degete sau măcar suflarea, fiindcă dacă au murit unii, asta însemna că ar fi trebuit să îi omoare pe toți. Nu mai era el, era epidemia, iar ceilalți niște biete larve, toate acele vieți pe care le spulbera o suflare. În final, suflând spre sine, reușește să se elibereze de strânsoarea caselor, se simțea liber, simțea că zboară și toate atingerile insectelor și ale fluturilor. Cu toate acestea, nu scapă de sentimentul de vinovăție, amintindu-și că o suflare ar fi fost de ajuns să le doboare pe toate la pământ. Apoi, apare imaginea femeii îmbrăcate într-o rochie de voal albastru și cu o pălărie din paie pe cap, o viziune cunoscută din trecut, ultima din viața lui, iar suflarea devenise acum aerul care o mângâia fără ca ea să se simtă atinsă.

Astfel, se poate face o paralelă cu romanul ,,Destin” de Zeruya Shalev cu momentul în care Manu o întâlnește pe Atara, o tânără îmbrăcată într-o rochie la fel de albastră, după care și-a denumit și fiica. El se simte răspunzător pentru moartea ei din cauza că i-a dus scrisoarea care a făcut-o să meargă la mama ei. În drum spre aceasta autobuzul a fost atacat, iar Atara nu a reușit să supraviețuiască. Din acel moment el poartă vina pentru moartea ei de care nu reușește să scape nici pe parcursul întregii sale vieți. Manu poate fi bărbatul misterios, iar Atara viziunea din final, pentru că el nu reușește să se elibereze de spiritul ei, numind-o până și pe fiica lui după numele acesteia, în forma de regret asupra celor întâmplate. Din cauza morții Atarei el se izolează de lume și renunță la prima dragoste, adică la Rahel, femeia cu care și-ar fi dorit să-și petreacă întreaga existență, strângând astfel și mai multe frustrări și regrete. Decesul redându-i libertatea și liniștea, și-o închipuie pe Atara, însă acum nu mai era blestemat și nu mai dăruia moarte, ci blândețe, mângâind chipul Atarei cu suflul său, cu ultima parte din el care i-a mai rămas.

Spectacolul implică multe teme importante, precum cele enunțate deja, și invită la o reflecție asupra modului în care ne trăim viața și asupra lucrurilor care contează cu adevărat atunci când ajungem la capătul drumului. De asemenea, este evidențiată ideea că avem foarte multe măști datorită contextelor multiple pe care le implică viața obișnuită, însă trebuie să aflăm cine suntem cu adevărat printre toate acestea.

Andrei Obreja, 9E

Dilemele și emoțiile personajului

Am avut oportunitatea de a vedea la Teatrul Luceafărul din Iași piesa de teatru „Oglinda neagră”, un one-man show interpretat de Ionuț Caras, bazat pe nuvelele „Roaba” și „Suflul” ale lui Luigi Pirandello, un dramaturg italian laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1934.

„Oglinda neagră” aduce în fața publicului o abordare inedită: spectatorii nu stau în sala tradițională de teatru, ci sunt așezați chiar pe scenă, împreună cu actorul, astfel încât fiecare spectator să poată descoperi trăirile și sufletul protagonistului. Acest aranjament mi-a oferit o nouă perspectivă asupra piesei, transformându-mă din simplu observator în participant activ. Fiecare moment de tensiune era atât de vizibil și de autentic încât reușea să îl implice complet pe spectator în dilemele și emoțiile personajului.

Ionuț Caras, cu ajutorul rolului său, ne poartă prin universul personajelor lui Pirandello. Modul în care actorul interpretează mai multe personaje sau stări emoționale diferite într-o piesă solo demonstrează talentul și experiența care se regăsesc în spatele performanței actoricești. Apropierea de public îi permite să transmită emoțiile cu o profunzime pe care teatrele tradiționale cu greu o pot avea. Cu toate acestea, reușește să aducă și o presiune suplimentară, atât pentru actor, cât și pentru public, fiecare mic detaliu al interpretării sale fiind ușor de observat, dar și important în înțelegerea completă a piesei.

Cuvintele și gesturile lui Ionuț Caras redau lupta interioară și emoțiile personajelor. În „Roaba”, publicul este martor la căutarea de sine a unui avocat de succes, în timp ce în „Suflul”, putem asista la lupta interioară dintre bine și rău.

Prin „Oglinda neagră”, Ionuț Caras ne invită să reflectăm asupra propriei noastre vieți prin „oglinda” scenelor pe care le joacă. Piesa ne îndeamnă la introspecție și ne provoacă să ne descoperim întreaga personalitate. Oare este posibil să ne cunoaștem sinele în totalitate?

Cosmin Rizea, 9B

Pierderea totală a umanității

            Spectacolul ,,Oglinda neagră”, organizat în cadrul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr nu a fost doar un eveniment cultural impresionat și inedit, ci și o oportunitate de conștientizare și dezvoltare a unor idei referitoare la condiția umană.

            Spectacolul începe prin prezentarea unui gest unic, simplu, dar care are o putere cu adevărat spectaculoasă; aceasta fiind de a determina sfârșitul vieții celorlalți. ,,Puterea de a da moarte” este cea care ne îndeamnă personajul să se îndepărteze de lumea reală dar și cea care îl convinge să nu se mai întoarcă, conturând vulnerabilitatea umană în fața unei puteri sacre. Pe parcursul operei îl putem urmări în evoluție, el evidențiind tentația constantă de a folosi gestul și suflarea pentru a mai odihni alte persoane: ,,trebuia să mai îngădui o încercare… cum să rezist o astfel de tendință?”.

            Mai târziu, acesta ajunge la conștientizarea acțiunilor sale, remarcând că dacă va continua tot așa va rămâne singur, instalându-se frica de singurătate. Merită oare să rămână singur pe Pământ doar pentru a-și satisface curiozitatea sau posibila dependență de a omorî? Merită ca un om obișnuit să fie înzestrat cu o asemenea putere de a decide în locul sau pentru Dumnezeu? Personajul duce o luptă permanentă în a alege dintre binele pentru el sau binele pentru ceilalți, el trăind și ceilalți murind sau invers. Acesta recunoaște la un moment dat că omorâse deja peste o mie de persoane, sugerând ca o foame, un gol continuu ce îl îndeamnă să-l hrănească cu suferința altora.

            ,,Ochii pe care nici eu nu mai știam să-i privesc” este replica ce creionează într-adevăr pierderea totală a umanității și a gândirii acestuia, lăsându-se controlat în mare parte de moarte. Odată ce se uită în oglindă, la propria persoană și face gestul, alături de subtila suflare, el susține că s-ar transforma în aer, el nemaiavând un trup, devenind ce trebuia să fie de mult, o simplă bătaie de vânt. Ochii reprezintă partea principală ce ne ajută în interpretarea scenetei, iar actorul în sine nu era machiat pe lângă ochi, sugerând faptul că tot trupul nostru poate fi schimbat, ba chiar distrus, dar sufletul niciodată, având în vedere că ochii sunt reflexia sufletului. Ochii săi curați, a căror impurități sau defecte nu sunt acoperite, reprezintă puritatea și vulnerabilitatea umană, noi putând fi influențați cu ușurință de divinitate sau de o forță superioară noastră.

            Acum, eliberat de presiunea datorată altor ființe atotștiutoare, personajul este transpus într-un curent de vânt care străbate laturile Pământului fără a fi înzestrat cu o putere atât de brutală. Frica de a nu cunoaște nimic, de a nu știi de unde să începi, dorința de a căpăta o identitate sunt aspecte care îl neliniștesc după transformarea sa.  La începutul operei actorul se așeza pe scaun atunci când vorbea despre alte persoane precum soția și copiii lui, cățeaua etc. și se ridica în picioare atunci când vorbea despre el sau despre gândurile sale. După ce trece în materie de suflet, de rafală de vânt și respective după ce își schimbă hainele rămâne doar în picioare, dând impresia ca și când nu mai făcea diferența dintre el si ceea ce îl înconjura. Era ca și cum el era totul dar în același timp nimic, el tânjind după o identitate restul operei. Devenise într-adevăr moarte, în forma ei blestemată. Nimic nu îl mai putea opri decât iubirea, care l-a îndepărtat cu mult de toate tentațiile.

            În final, piesa de teatru ,,Oglinda neagră” ne-a oferit suficiente momente semnificative din care să extragem idei referitoare la identitatea noastră și de a ne pune mai multe întrebări. Numai privind în oglindă vom putea vedea vreodată ce a fost în spatele nostru, iar piesa promovează meditarea asupra trecutului pentru un viitor mai stabil. Posibilitatea de a sta chiar lângă actorul care contura cu pasiune și pricepere personajul a fost cheia spre a înțelege mesajul operei mai bine, dar și de a forma o amintire inedită având în vedere că a fost prima data când am participat la un asemenea spectacol. Liniștea din sală a fost aspectul esențial, trebuia să faci liniște pentru a auzi sunetul morții sau, mai bine zis, gestul.

Alexandra Timofte, 9E

Un gol în locul sufletului uman

Oglinda neagră este o piesă de teatru unică, care atinge apogeul simțirii. Această interpretare scenică a operelor „Roaba” și „Suflul” ale lui Luigi Pirandello determină spectatorii să își pună anumite întrebări despre viață și ce este aceasta, forțându-i să caute un răspuns personal și individual, care să îi definească. Piesa este formată din două povești diferite, însă, recunosc, nu mi-am dat seama de acest lucru în timpul spectacolului, ambele povestiri fiind construite pe baza aceluiași sentiment omenesc de mare amploare: furia.

Interpretarea scenică se deschide prin apariția unicului actor, Ionuț Caras. Întregul segment este caracterizat de furia sufletului omenesc împotriva tiparelor impuse de societate. Primul personaj principal este un avocat, profesor universitar, tată și soț care ajunge să nu se mai recunoască pe sine: viața trăită nu este viața lui; corpul nu îi aparține, ci este al unui individ străin; femeia alături de care trăiește nu este soția lui, iar copiii nu îi sunt odrasle. Persoana pe care o vede în oglindă nu este el, ci este întruchipare a dorințelor împlinite ale societății, care i-au fost impuse fără ca el să își fi dat seama.

Astfel, avocatul devine un mozaic, un puzzle al țelurilor societății, îmbinate, dar neîntregite, lăsând un gol în locul sufletului uman. Pentru că omul nu se mai cunoaște, acesta descinde într-o copilărească nebunie: își forțează cățelul bătrân, care lua refugiu în biroul său liniștit să se joace „ de-a roaba”. Prinzându-l de picioarele din spate, merge cu el cam 10 pași, fiind cuprins de o bucurie, nu sadică, dar, totuși, nefirească. Acesta, consider eu, află însă cine este cu adevărat, pentru că, pentru a ști cine ești trebuie să înfrunți moartea. Moartea este singura care îți poate dezvălui adâncul propriului suflet, dar ce se întâmplă atunci când devii Moartea însuși? Mai rămâne, în acest caz, un suflet pe care să îl poți cunoaște?

Începerea celei de a doua povești este marcată de schimbarea hainelor actorului. Personajul, jucându-se cu angajatul unui prieten, îi spune ce este viața „O singură suflare o poate termina” și, apropiindu-și degetele, suflă asupra lui. Jumătate de oră mai târziu află că acesta a murit. Neștiind faptul că suflarea lui este cauza morții, îi spune același lucru prietenului său și, din nou, își apropie degetele suflând asupra lui. Văzând că și acestea moare începe să își pună întrebări, dar încearcă să se convingă că ceea ce face el este un simplu joc de copii. Astfel se duce și suflă asupra tuturor persoanelor pe care le vede pe stradă, zice el aproape „o mie”. Când găsește în ziar un articol despre moartea a 916 persoane realizează că într-adevăr are suflul morții.

Dar, în cele din urmă, ce este acest suflu al morții? Furia. Este furia. Ea veștejește tot ceea ce atinge, este violentă ca focul și pârjolește lăsând în urmă numai și numai suferință și cenușă. Din furie acesta ucide un copil. Nu din furia pentru copil, ci pentru părinții săi: tatăl era bun prieten cu alcoolul, iar mama nu-i dădea suficientă atenție săracului bebeluș, care suferea de niște spasme de coșmar, forțându-l să trăiască într-o continuă durere. Când găsea un moment de pace zâmbea. Zâmbetul său angelic a frânt până și inima morții. El îi oferă pace și, murind, copilul are un zâmbet pe buze. Moartea se urăște pe sine, este furios pentru răul pe care îl face și încearcă să sufle asupra sa.

Nu reușește să își sfârșească existența și, plutind ca suflul, ajunge departe, pe un câmp înconjurat de fluturi și de flori și în compania unei femei îmbrăcată într-o rochie de voal albastru și cu pălărie de paie pe cap, care citea în pace. Văzându-i frumusețea, văzându-i pacea și gingășia, furia morții se topește ca un sloi de gheață odată cu venirea primăverii. Suflul bărbatului nu mai este aducător de moarte, el găsind frumusețea vieții și, aș îndrăzni, chiar bucurie. Începe să accepte iubirea, pacea și viața. Așezându-se pe scaun, își trage o pătura neagră deasupra capului. Deși trupul își pierde vitalitatea, acesta încă are brațele întinse, îngăduind acum, în clipele cele din urmă, ca binele să îl atingă, să îl ia în brațe precum un părinte își îmbrățișează copilul.

 Miruna Ursanu, 9E

„Ori am trăit ori am fost trăit”

“Oglinda neagră”, piesă de teatru realizată prin contopirea a două nuvele, „Roaba” și „Suflul” de Luigi Pirandello, este o lucrare care transpune întrebarea „Care e rostul meu în lume?”  într-o formă vizibilă, palpabilă.

Piesa a fost interpretată de Ionuț Caras sub forma unui “One-man show”. Acesta și-a adoptat rolul unui avocat experimentat, de un rang solid, superior. Însă, ca orice persoană lăsată descoperită în fața unei lumi flămânde după imperfecțiuni, avocatului i se impuneau reguli și era judecat pentru acțiunile, în ochii lor, neetice. Din cauza așteptărilor, bărbatul se cufundă într-o disperare, într-o încercare zadarnică de a se regăsi, prin uciderea sa interioară. S-a lăsat ucis de furie și groază, în piesă regăsindu-se și această întrebare: „Ori am trăit ori am fost trăit”, la care bărbatul simțea că știa deja răspunsul. Simțea că s-a lăsat posedat de dorințele altora, dorințele altora cu privire la el, la personalitatea lui, la ființa sa. Nu se mai regăsea, nu mai avea control asupra propriului corp. Nu mai era condus de propriile instincte, propriile decizii. Acum era condus de așteptările lumii, precum o marionetă.

Din acest context reiese și semnificația titlului „Oglinda neagră”, anume pierderea speranței. Cum avocatul nu mai găsește capătul, nu se mai găsește pe el. Această piesă de teatru prezintă în permanență lipsa: lipsa speranței, lipsa controlului, lipsa gândirii raționale. Acest fapt îl conduce pe bărbat la gânduri angoase, precum moartea. În momentul în care ținea o țigară, din care ieșea  fum într-o mână, iar în cealaltă gesticula semnul morții, avocatul își regăsise din nou controlul. În sfârșit un eveniment pe care el îl putea iniția și pe care putea să-l manevreze cum dorea. În sfârșit ceva depindea de el. În moarte simțea că se regăsește și spera ca ea să îi răspundă la întrebarea existenței. Așadar acesta începuse să ucidă, nu numai pe el, ci și un copilaș bolnav, cu o familie alcoolică.

Însă, la sfârșitul piesei, bărbatul are o amintire cu o femeie îmbrăcată într-o rochie albastră și cu o pălărie de paie. A încercat să sufle peste ea, cu speranța că se va spulbera, totuși a rămas neatinsă. Femeia stătea impasibilă la gesturile lui, cu rochia sa albastră, precum cerul și cu pălăria ei din paie, precum Soarele. Cu aceste trăsături semăna cu un înger, venit să-i purifice sufletul. Datorită acestei asemănări, bărbatul se lasă cuprins de iubire și liniște interioară, lăsând-o pe femeie să-i spulbere dorința de a ucide.

„Oglinda neagră” este o piesă greu de digerat, cu întrebări existențiale și o încâlceală de personalități. Însă finețea și iscusința actorului care a dat viață acestui avocat reușesc să surprindă ideea principală. Este o creație complexă, dar care abordează o tema sensibilă și importantă pentru a ne regăsi: moartea.

Darius Zaiț, 9B

O confruntare cu propriile crize de identitate

În "Oglinda neagră", protagonistul se află într-o luptă interioară cu monotonia și superficialitatea vieții sale cotidiene. Din primele momente, observăm cum personajul principal este blocat într-o rutină plictisitoare, fiind înconjurat de persoane irelevante și simțind ca viața lui se învârte în jurul unor obligații și lucruri materiale ce nu îi aduc fericire de niciun fel. Totodată, protagonistul ducea o viață în conformitate cu așteptările sociale (era un avocat de succes, cunoscut de mulți localnici și are o familie fericită), însă aceasta nu era în conformitate cu așteptările, dorințele și idealurile sale.

Într-o zi, în timp ce stătea în biroul său, privindu-și cățelul, avocatul și-a dat seama de o metodă pentru a scăpa din această monotonie. Se așază în patru labe și începe să se joace cu câinele său, imitând o roabă. Acest gest, aparent copilăros și irațional, îi oferă o evadare temporară din obligațiile si rutina vieții de adult și îi permite să se reconecteze cu propriul său suflet. Astfel, jocul de-a roaba devine o cale prin care personajul principal reușește să se elibereze de greutățile și provocările vieții monotone de adult și să se descopere pe sine, aflând astfel cine este el cu adevărat.

Pe măsură ce evenimentele trec, bărbatul simte un suflu ciudat, care îi amintește de fragilitatea vieții. Acest suflu, subtil dar prezent, simbolizează inevitabilitatea morții și trecerea ireversibilă timpului. Suflul devine tot mai apăsător, până când protagonistul ajunge să nu mai poată ignora această senzație. El realizează că viața sa a fost dominată de dorințele și așteptările altora, și că a trăit fără a-și explora cu adevărat propriile dorințe sau sensul personal al existenței. Avocatul descoperă suflul, un gest simplu prin care el face ca oamenii din jur să dispară, la fel cum ar ar îndepărta o umbră. De fiecare dată când suflă, persoanele care îl înconjoară se volatilizează, iar protagonistul se simte, pentru o clipă, mai liber. Acesta este un gest de revoltă împotriva unei societăți pe care o percepe ca fiind controlată de anumite așteptări.

  Așadar, Oglinda Neagră este o metaforă ce sugerează reflecția întunecată asupra vieții și o confruntare cu propriile crize de identitate.