O deschidere spre frumusețe, spre fragilitate și spre găsirea unei reconstrucții a ființei căzute în nebunia realității - „Scrâșnetul dinților” de Șerban Axinte

 „dacă vrei să mă spulberi,/ rupe o păpădie de la marginea drumului/ și suflă!”

Putem privi viața ca pe un sanatoriu? Un spațiu unde nimic nu mai contează, unde memoria se zbate să depășească limitele, să lase să cadă în uitare și iubirea, și trauma și lumea în care trăim. Suntem internați într-un spital al subconștientului, rupți de trup și de suflet, controlați de un univers interior incert, dezordonat și haotic, unde dragostea e doar un mit, iar pentru a mai auzi, măcar o dată, zvâcnetul aripilor de fluture, muzica dodecafonică a inimii, trebuie să nu ne mai lăsăm mutilați de propria sensibilitate. Trăim într-o eră fără vârstă a resemnării, a speranței uitate, călcăm pe ruinele trecutului în picioarele goale și ne dor tălpile, dar merită. Pentru că, astfel, putem simți cu adevărat.

„avem nevoie de o lume bolnavă ca să ne găsim rostul”

În volumul „Scrâșnetul dinților”, scris de Șerban Axinte, este conturată această ipostază a ființei lirice, apăsate de condițiile unei realități care se demontează ușor-ușor în fragmente de clipe intime, astfel încât corpul său devine spațiul unde se imprimă durerea, câmpul de luptă dintre realitate și aparență, construit din regrete și fărâme de destin pierdut. De fapt, iubirea, familia, boala și doliul nu sunt doar piese din mozaicul unei vieți, ci forme diferite ale aceleiași internări în propriul sine, ale retragerii în delir. Această conștiință poetică este suspendată în timp, când are 43 de ani, când 12, oscilând între rațiune și vulnerabilitate.

Volumul este structurat în patru părți, fiind evidențiată degradarea inversă: de la stadiile medicale, mărturii ale fragilității psihice, la forme tot mai personale de resemnare, de înțelegere a rămășițelor lăsate de memorie, de rupturile interioare ale ființei. Segmentul „Bad-uri” este un spectacol dureros al alienării, al apocalipsei imaginare, al suturilor sufletești, percepute ca erori umane. În acest cadru al spitalului, ființa  simte apăsarea lumii din jurul său, dar și a propriei sale conștiințe, are nevoie de sprijin și de o evadare, de speranța că toți oamenii mor odată cu el, că tranchilizantele vor aduce înapoi ce a fost luat pentru totdeauna.

„sunt un personaj problematic, repet aceeași greșeală până se/ plictisesc toți de mine, inventez o călătorie pe sub pavilion”

Partea „Bad-uri” creează o atmosferă de colaps interior, unde elemente ca „haloperidolul” și „transfuziile” sunt simboluri ale nebuniei aparente cauzate de sensibilitate și vulnerabilitate. Poemul „1” este sfâșietor, o introducere în mintea ființei alienate , în nevoile sale și universul său interior, unde Brumaru și Decebal devin măști ale propriei sale suferințe, ale încercării de a depăși realitatea. „tatăl meu mă supraveghează ca pe o rolă de film,/ vrea să se interneze și el ca să aibă grijă de mine” Aceste versuri surprind afecțiunea tatălui, ancora fiului  de-a lungul timpului, fiind persoana care l-a ajutat să depășească momentele întunericului interior. În acest spațiu al sanatoriului, tatăl este puntea dintre viață și halucinație, iar cadrele medicale sunt simboluri ale corupției, oameni fără inimă care nu înțeleg zbaterea și chinul celui suspendat între durere și acceptare.

Poemul „5” explorează ființa complicată a pseudonebunului, unde inima  este spațiul în care  muzica a murit. Însă, fără sunete, fără undele acelea de frumos, a rămas numai poezia care poate salva, poate facilita această ieșire din tubul unei lumi bolnave. Astfel, cuvintele transformă necunoscutul în lumină, compun toată ființa personajului liric, dar dacă mintea e rănită de urmele cruzimii și ale nepăsării colective, această poezie dispare, se metamorfozează în cenușa unor vise scăpate de sub control, deliruri ale unei vieți niciodată perfecte. („întunericul de afară îmi pare alb orbitor”)

În poezia „8” este conturată starea de gol, de stagnare prin care trece ființa, pentru că și-a dezgolit identitatea în fața unei lumi indiferente, iar această expunere radicală îi generează o teamă difuză, aproape patologică. „tot ce ai gândit e un balast/ care circulă prin întreg corpul precum un cheag” Fluxurile conștiinței devin, astfel, o povară, îngreunând ființa din a se desprinde de suflet, de speranțe și de  frumusețe. Este îndemnată să cadă în uitare, să privească soarele, simbol al adevărului și al vieții, ca pe o anomalie, o eroare desprinsă din lumile perfecte care i-au fost promise. Personajul liric vorbește cu sine, rațiunea i se adresează inconștienței. Acest dialog între perspective este, de fapt, o cale ca pacientul existenței dure să înțeleagă că, oricât ar încerca să își ascundă poezia și gândurile în interior, să arhiveze fragmentele din imaginarul său, el tot transparent va fi, tot „placat cu sticlă”. Sensibilitatea poate distruge această barieră străvezie, dar cel internat în azilul realității se va spulbera, mintea lui va rămâne în ruină și va fi mai gol ca oricând.

„când ești gol nu mai ai cui să-i faci vreo mărturisire”.

Segmentul „Vitrina frigorifică” reprezintă partea din volum cea mai intimă, fiind un muzeu al vulnerabilității expuse. Moartea și doliul sunt teme centrale, personajul poetic găsindu-și prelungirea ființei în mama sa, chipul care i-a marcat profund viața, într-o formă de simbioză târzie, în care identitatea sa se reflectă în absența ei. Vitrina frigorifică este o conservare a doliului, a perspectivei unei dureri suspendate în timp.  În poemul „trei tablete de nurofen forte”, doliul nu este o simplă pierdere, ci este o interiorizare apăsătoare a dorinței ca moartea să nu schimbe nimic.  Prin faptul că mama își ține singură slujba de înmormântare, se sugerează o dedublare a conștiinței: vocea poetică devine simultan martoră și extensie a ființei materne, adâncindu-și propria sa rană. „sicriul mamei e așezat/-din motive lesne de înțeles-/ la mine în cap.” Incapacitatea de a o lăsa să plece nu este un gest posesiv, ci expresia unei înțelegeri afective totale: sufletul mamei continuă să locuiască în inima fiului, iar desprinderea ar însemna uitare. Pastilele de Nurofen, elemente banale la început, sunt, de fapt, simbolul înăbușirii durerii și al refuzului de a renunța la chipul mamei, la sufletul ei.

Versurile „tata a aprins o lumânare pentru sufletul ei/ și alta pentru sănătatea mea, dar/ a așezat ambele lumânări la morți” din poemul „playmate” sunt continuarea refuzului interior al separării, fiind accentuată tocmai această viziune asupra destinului: când viața mamei s-a sfârșit, nici cea a fiului nu mai poate continua ca înainte.

Partea „Viața la business class” este despre dragoste, despre înțelegerea acesteia dincolo de trup și suflet, raportată la construcția ființei umane. Poemele sunt o dorință de eliberare, de suprapunere a șabloanelor iubirii, însă linia trasată de emoție compune un desen imperfect și incomplet. „mă gândesc la tine ca la o rană fără de carne”. În poemul „amour à paris” este surprins acest paradox: „suntem singurul cuplu de îndrăgostiți,/ care a venit la Paris să se despartă”. Acest sfârșit pare văzut într-o oglindă răsturnată a disperării, însă este, de fapt, o realitate a unui destin neîmplinit, măreț, însă imposibil. Această imagine mi-a amintit de experimentul făcut de artista de performance Marina Abramović alături de iubitul ei, Ulay, care au traversat Marele Zid Chinezesc, unul dintr-un capăt, iar celălalt din cel opus, pentru a se întâlni la mijloc. În 1988, au parcurs fiecare 2500 de kilometri, ca mai apoi, ajunși în același punct, să se despartă, iar separarea s-a transformat într-un ritual al întâlnirii finale, dar nu una  violentă, ci încărcată de o luciditate dureroasă.

În poezia „fluturele de sub cămașă”, fluturele devine un simbol al inimii, prinse între sentimentele persoanei aflate departe, unde zvâcnetul aripilor este amintirea că există dragoste dincolo de corp. „alerg bezmetic/ prin mine”

În ultimul segment din volum, „sent files”, este accentuată această imposibilitate a ființei umane de a comunica, de a vedea că, prin cuvinte, conflictele dintre sine și lume se pot rezolva, se pot opri și pot face loc adevăratei iubiri. Astfel, această parte este forma de arhivare a memoriei, a clipelor pierdute și uitate în labirintul de amintiri distorsionate. „ne confecționăm micile drame, ne așezăm unul/ împotriva celuilalt/ să developăm împreună liniștea rămasă”

Poemul „în rândul orbilor” desface straturile maturității, schimbă viziunea adultului asupra vieții. El se simte tot copil, este năpădit de aceeași frică ancestrală, a tuturor sufletelor dinaintea sa. Teama pe care o simte este că, odată devenit adult, se pierde acea siguranță și armonie, nu mai există un centru, o susținere reală, ci doar o resetare a ființei pe plan biologic. Copilul are nevoie de „trei zile ca să devină bărbat”, dar drumul inițiatic este, de fapt, doar puterea de a înțelege că timpul gol, al lumii în care cuvintele sunt doar niște colonii de păsări pierdute, este caracterizat prin prezența unui trup perfect, fără erori, care nu simte. Pentru că emoțiile aduc culoare acestei transformări spre libertate, spre evadare. De aceea, muzica inimii va fi dodecafonică, fără un centru exact. Dar ființele sensibile, cu vulnerabilitatea lor interioară, se îndreaptă spre acceptare doar dacă își dăruiesc viața ca un exemplu 3D al unor maladii neștiute. Ele trebuie să își găsească refugiul în orbire, în neînțelegere, pentru că realitatea nu acceptă diferențe. Orbirea aceasta devine un ritual de integrare într-o comunitate a celor care înțeleg limitele propriei percepții, o trecere inițiatică dinspre inocență spre luciditate. „m-am așezat lângă tine ca să te trec în rândul orbilor”.

Totuși, am simțit ca acest volum nu s-a încheiat neapărat, ci a lăsat deschisă către cititor o lume, care, până la urmă, se vindecă ușor-ușor, chiar dacă inima se închide și nimic nu intră, nici nu iese. În schimb, am reușit să găsesc, pe blogul lui Șerban Axinte, un poem, intitulat „Epilog la «Scrâșnetul dinților»”, pe  care l-am pus mai jos.

port în mine, oriunde mă duc,

o femeie,

vrea, nu vrea, vrea.

îmi împăturesc emoțiile și le arunc în râu,să înoate spre Dunare,

împreună cu toate versurile mele

deschise ca o deltă.

Acest poem este un fel de resemnare, de încercare de a găsi echilibrul între ceea ce e scris și conștiință. Versurile întregului volum au oferit această deschidere spre frumusețe, spre fragilitate și spre găsirea unei reconstrucții a ființei căzute în nebunia realității. Emoțiile au alunecat pe apele Dunării și au ajuns în sângele cititorilor, plutesc ca forme de ecou în memoria fluidă a timpului.

SOFIANA DARABAN, clasa a VIII-a D