I burnt in your fire.
Smoke of passion.
You departed before extinguishing the fire.
It is no sin for me to contemplate the young.
The elderly know the value of youth.
(Saadi)
Cea din urmă dragoste a prințului Genghi, ”Strălucitorul, cel mai mare răpitor de inimi dintre câți au uimit vreodată Asia”, din volumul Povestiri orientale de Marguerite Yourcenar, este dincolo de aparențe, povestea unei călătorii prin întunericul propriului suflet spre găsirea unei adevărate salvări din calea morții, spre găsirea propriului sens, ideal, în pustietatea și limpezimea naturii veșnice, detașat de oameni, de trecut.
Astfel, prințul se retrage din lume pentru a găsi idealul propriei vieți, pentru a trăi cu adevărat dincolo de iubire, în singurătatea propriului suflet, ghidat doar de sentimente și emoții pe care nu le poate vedea, trăind la granița dintre viață și moarte, întorcându-se la propriile rădăcini, la ceea ce este de fapt.
Genghi încearcă să se rupă de realitatea plină de iubire și durere, de ipocrizie, înțelegându-și existența superficială, efemeritatea vieții sale de care se agață doar faima amintirii statutului său, uitând de esență, de ceea ce este el cu adevărat. Astfel, îmbrățișarea unei vieți în pustietate în raport cu umanitatea, dar în centrul naturii, poate semnifica încercarea de a se depărta de lucruri materiale, plăceri trecătoare, sentimente lipsite de valoare și slăbiciuni, pentru a-și găsi sensul și identitatea. De asemenea, se observă schimbarea radicală a omului care pășește în singurătatea sufletului pe un drum întunecat de umbre, gânduri și amintiri, un drum neguros a cărui destinație o descoperă în profunzime doar în momentul în care rămâne într-un întuneric absolut, consecință a propriilor fapte. Astfel se apropie mai mult de centrul existenței în mijlocul pustietății, al întunericului, acceptându-și soarta, acceptând moartea, neîncercând să lupte, conștientizând toamna ce cuprinde atât natura, cât și sufletul său bolnav în vălul morții.
Distrugând toate legăturile cu lumea, prințul încearcă să uite de amintirea tinereții sale, a durerii și a iubirii, sentiment de care nu se poate detașa, ce-i tulbură mintea și existența și solitudinea, încătușându-l sub povara propriilor trăiri, de care nici Doamna-din-Satul-Florilor-ce-mor, ”o iubită de demult” nu poate uita și pentru care începe cu disperare o luptă. Aceasta se apropie de iubirea prințului doar sub masca unor fete rătăcite, pierdute în pustiu, ce caută adăpost, adăpost din fața naturii. Lupta aceasta de a se apropia de iubirea care devine o obsesie reprezintă, de fapt, dorința de a regăsi împăcarea, de a câștiga acest sentiment reciproc, de a simți această muzică a sufletelor care vindecă în măsura în care și rănește.
Prințul este luminat de iubirea doamnei, doar în momentul în care se afundă, inconștient, cu sufletul, în negura vieții, mai aproape de viață decât ar fi putut fi, mai aproape de centru, de esență, de timp, de moarte. Un ideal descoperit în întunericul absolut care cere prețul vieții. Astfel, cei doi găsesc iubirea în inima naturii, în mijlocul pustietății, acolo unde doar adevărul poate pătrunde. De aceea este un loc lipsit de oameni , centrul unui labirint, un drum pe care îl parcurg două suflete, ce-și găsesc idealul unul în celălalt, două suflete care luptă pentru a se apropia de adevărul vieții.
Cu toate acestea, asumându-și o altă identitate, Doamna-din-Satul-Florilor-ce-Mor devine doar un spectator, care nu simte iubirea cu adevărat, neîmplinindu-și idealul la care aspira cu disperarea neputinței de a fi iubită, fără a se ascunde în spatele unor măști de falsitate, al unor personaje de hârtie, abandonându-și identitatea și personalitatea. Deși lupta pentru iubire este câștigată, adevărul crud se impune violent în fața minciunii care nu poate împlini în adevăratul sens al cuvântului o viață. Astfel, încercarea de a găsi fericirea, speranța își pierde scopul și însemnătatea în momentul în care doamna se apropie sub diferite pretexte de prințul care, înainte de moarte, rememorează imaginea celor față de care simțise afecțiune, uitând, însă, de amintirea Doamnei-din-Satul-Florilor-ce-Mor. Tocmai numele său semnifică frumusețea, gingășia feminină, ucisă de uitare, de timpul ce-i destramă, treptat, toate aspirațiile transformându-le în deșarte iluzii de durere, ucisă de propria alegere de a se agăța de speranța iubirii, pentru ca apoi să se prăbușească sub povara minciunii, în pustietatea și durerea sufletului sfâșiat de sentimentul unei nedreptăți de neînlăturat, deoarece timpul amintirii s-a încheiat.
Raluca Bânțu, clasa a VI-a D
I turned my eyes
from the mirror.
Infirmity
lingers in the mind.
In your eyes
the lines of my face
are twisted.
Communication,
voluntary.
Destiny, solitude.
I thought I had a fever.
I did not.
I thought I was in love.
I was not.
I thought I won.
I had lost.
.................................
An excess of lovers
and beauties.
All too rare
are lover and beloved as one.
(Abbas Kiarostami)
Cea din urmă dragoste a prințului Genghi din volumul Povestiri orientale de Marguerite Yourcenar este o poveste emoționantă, plină de înțelepciune, despre dragostea neîmpărtășită.
Când a împlinit cincizeci de ani, prințul Genghi Strălucitul, un om rafinat și foarte frumos, a hotărât să guste, în sfârșit pe săturate din marele lux care constă în a te lipsi de toate. El a avut curajul să-și părăsească palatul și averile și să se mute în sihăstrie pe coasta muntelui, într-o căsuță sărăcăcioasă. În urma înțelepciunii acumulate în timpul vieții, el și-a dat seama că i se apropie sfârșitul și că trebuie să se detașeze de plăcerile pământești și să se purifice pentru a părăsi această lume împăcat cu el însuși. Retras în această zonă propice spiritualității, Genghi se temea să nu le inspire oaspeților săi milă sau respect, două sentimente de care avea oroare, asociindu-le cu bătrânețea, respectiv cu superioritatea rangului său.
Deși în tinerețe era vestit pentru calitățile sale de poet și caligraf, acum în acel adăpost izolat devenise lipsit de inspirație și entuziasm, preferând să piardă orice legătură cu rudele și prietenii lui, care îi aminteau de trecut. În acest context, a învățat să și plângă, un gest pe care altădată nu și l-ar fi permis.
Deși avusese multe admiratoare, una dintre acestea, Doamna-din-Satul-Florilor-ce-Mor, nu a încetat niciodată să îl iubească, așteptând timp de optsprezece ani ca acesta să-i acorde atenție. Ea îi păstra o delicată recunoștință, neconsiderându-se demnă de iubirea lui. Deși prințul o respinge, ea își calcă pe orgoliu și revine la acesta când a aflat că este complet orb, prezentându-se ca Ukifune, fata gospodarului So-Hei. La început, Genghi o adăpostește, dar când află de ce a venit ea de fapt, o alungă, fiindu-i rușine că devenise ca un pin care se clatină sub lovitura iernii și a vântului. El își dă seama că era încă prea prins între ispitele acestei lumi și prea puțin pregătit pentru purificările și înnoirile vieții de apoi. Dar Doamna-din-Satul-Florilor-ce-Mor îl iubea atât de mult pe prinț, încât se reîntoarce, deghizată în Chujo, soția lui Sukazu, un nobil din provincia Yamato. Genghi a rămas impresionat de calitățile ei și părea fericit că aceasta se află lângă el. Până la sfârșitul vieții, a fost îngrijit de Chujo, prin ochii căreia simțea frumusețea.
Înainte de a pieri, Genghi realizează cât de importante au fost soțiile și iubitele sale pentru evoluția sa, învățând de la fiecare ceva, dar mai ales cât suferi când ești fie victima, fie complicele unei trădări. El regretă că nu a întâlnit- o pe Chujo mai devreme, pentru că își dă seama cât de mult a contat să aibă un suflet curat aproape, până în ultima clipă, care să îl iubească necondiționat. Profund dezamăgită de faptul că, dintre numele amintite de prinț lipsea chiar numele său adevărat, Doamna-din-Satul-Florilor-ce-Mor, aceasta îi pune o ultimă întrebare, la care n-a mai primit niciodată un răspuns.
Faptul că Chujo a rămas cu el până în ultima clipă sugerează ideea că, în momentul în care Genghi a murit, el o purta în inimă și i-a luat spiritul cu el, rămânând astfel împreună pentru totdeauna, fără ca amintirea ei să alunece în uitare precum celelalte. Astfel a reușit Genghi să-și răscumpere toate păcatele din tinerețe, prin acceptarea vieții solitare din ultimii ani, în care a încercat să ducă o existență austeră, ascetică și să se ferească de ispite și de plăceri, însă mai puțin de iubire, ceea ce arată că sentimentele fac parte din noi și ne însoțesc tot timpul, indiferent de deciziile noastre. Iubirea, mai presus de orice, ne motivează să trăim, indiferent de condiția socială, starea de sănătate corporală și mintală, de convingerile fiecăruia despre viață. Genghi este simbolul omului sortit să își accepte destinul și să se împace cu calitățile, dar mai ales cu defectele lui, iar Doamna-din-Satul-Florilor-ce-Mor este simbolul femeii iubitoare, capabile de sacrificiul suprem, ce nu renunță niciodată la iubirea ei.
„Este drept ca și toamna târzie să aibă roada ei”, așa cum și o iubire târzie poate rodi undeva, cândva...
Comments