Noaptea Albă a Galeriilor, Iași, 3 - 5 octombrie 2025 - O experiență intensă și plină de sens

Daria Bortică, 10 E

Noaptea Albă a Galeriilor (NAG) 2025 a fost pentru mine o experiență intensă și plină de sens, o seară în care orașul a devenit un adevărat organism viu, respirând artă la fiecare pas.

În acea seară, arta nu părea doar expusă, ci trăită, iar privirea mea s-a oprit asupra unor sculpturi care păreau desprinse dintr-un vis lucid, lucrări ce vorbeau despre vină, timp și libertate. Lucrarea „Omul care își numără timpul” de la expoziția  „Anatomia unei conștiințe”, semnată de Gabriel Blaga mi s-a părut o imagine aproape dureros de precisă a vieții moderne. O siluetă mică merge necontenit printr-un cerc de metal, mereu pe aceeași traiectorie, fără început și fără sfârșit. În ea se oglindea neliniștea zilelor care se repetă, monotonia unei existențe care nu mai are oprire. Cercul nu mai este doar simbolul eternității, ci și al captivității. În tăcerea metalului am simțit curgerea orelor și greutatea clipei care nu se mai distinge de celelalte. Timpul devine un zid, iar omul, o umbră care îl tot măsoară fără să-l înțeleagă.

„Trădare” a fost pentru mine lucrarea care vorbea cel mai subtil. Privită din față, pare întreagă, echilibrată, dar odată ce o ocolești, armonia se rupe, firele nu se mai ating, formele se destramă. Este o lucrare care îți cere să schimbi perspectiva pentru a vedea adevărul, o imagine a contrastului dintre aparență și realitate. Dintr-un unghi, pare pace, din altul, sfâșiere. Mi-a dat senzația unei confesiuni tăcute, a unei minciuni care nu mai poate fi ascunsă, dar nici spusă pe deplin. Totodată, frontal această lucrare seamănă cu un om care merge în față, însă această rupere a mersului dintr-un alt unghi sugerează cum trădarea este factorul nașterii unui alt drum, o rupere a unui tot unitar, a cărei destinație și-a găsit punctul și eliberat altele.

Lucrarea „Penitența” m-a făcut să mă opresc și să privesc mai mult decât am intenționat. O figură se sprijinea în greutatea pietrei, legată cu lanțuri care nu păreau străine de trup, ci părți din el. M-am gândit la vinovăție ca la o ființă vie, una care se hrănește cu propria conștiință. În metalul rece era prinsă căldura unei rugăciuni nerostite, un fel de tăcere care te învață să accepți greul. În ea am simțit nu doar ispășirea, ci și dorința de împăcare cu sine, ca și cum sculptura nu ar fi cerut iertare, ci înțelegere.

Apoi, „Evadare” mi s-a părut o respirație după acea încleștare. Figura își desprindea corpul din lanțuri, dar acestea rămâneau în urmă, ca niște umbre care nu se dau uitării. E o imagine a libertății parțiale, a pasului făcut dincolo de limită, dar încă însoțit de amintirea greutății. M-a făcut să mă gândesc că adevărata fugă nu e dintr-un loc, ci din ceea ce purtăm în interior. În sculptura aceasta se amestecă speranța și frica, forța și neputința, ca într-o clipă în care te ridici, dar nu știi dacă vei zbura sau vei cădea.

După această experiență, am ajuns și la expoziția „XYZ. Înapoi în viitor”, unde tonul era diferit, dar la fel de profund. Aici am descoperit lucrarea lui Dan Cebotari, „Memorii la doar 0,00$”, un spațiu viu, în care vizitatorii erau invitați să modeleze plastilină colorată și să o apese în forme: vaccin, cuțit, asfalt, spalier. Mi s-a părut o metaforă delicată despre memorie și durere, despre felul în care fiecare amprentă, deși banală în aparență, poartă în sine o poveste. Prin gestul de a alege o culoare și a o presa în matriță, parcă rescriai o amintire. Era un joc care vindeca, o formă de terapie prin atingere, prin reinventarea propriei povești. Prin gestul de a alege culoarea și de a apăsa în matriță, parcă participai la un proces de vindecare simbolică: refăceai o memorie dureroasă, dar o îmbrăcai în alt sens, unul personal. Mi s-a părut o metaforă foarte frumoasă pentru ideea că putem remodela amintirile noastre — chiar și cele mai dureroase — prin percepție, prin sensibilitate, prin artă.

Am simțit că între cele două expoziții există un dialog tăcut. Unul te ducea spre interior, celălalt te învăța să ieși din tine. Împreună, cele două experiențe m-au făcut să văd arta ca pe o formă de trecere, ca pe o respirație între vină și joc, între fixare și fluiditate.

Eliza Brătuleanu, 10 E

Nimic nu îți umple sufletul mai mult decât o galerie de artă, care te invită în intimitatea ei și te lasă să o descoperi singur prin lentilele experiențelor unice. Arta de toate felurile își face din ce în ce mai des apariția pe străzile orașului și depinde de noi să o împărtășim și să o dăm mai departe. Arta contemporană, în special, și-a croit cu succes drumul printre galeriile din Iași, chemând atât pasionații de frumos cât și doritorii să cunoască pentru prima dată tainele din interiorul inimilor lor, proiectate în exponatele prezentate.

,,Noaptea Albă a Galeriilor” oferă artiștilor șansa de a-și prezenta lucrările în cadrul unui program dedicat celor ce vor să și delecteze sufletele și mințile. Acest festival de artă reprezintă pentru mulți un minunat traseu de inițiere în arta modernă, invitând fiecare vizitator să absoarbă câte puțin din fiecare piesă prezentată și să înțeleagă povestea din spatele creației sale. Ca și anul trecut, galeriile m-au surprins prin simplitatea și, în același timp, greutatea simbolică în care constau o urmă de pensulă sau o frângere a metalului.

Prima destinație a fost galeria CIAC ,,Baia Turcească”. Mi-a atras atenția în mod deosebit expoziția ,,Fe4 [Fe (CN)6 ]3”. Am rămas surprinsă de titlul diferit față de ceea ce văzusem până atunci, dar am descoperit mai târziu că se referă la un pigment, albastru prusian. Expoziția constă într-o colecție de pânze împodobite cu diferite culori, fiecare exprimând o stare, o tranziție. Aceasta nu se concentrează pe un obiect sau pe un sentiment definit, ci pe rezonanța pe care o are asupra privitorului, invitându-l să și descopere cele mai adânci vulnerabilități și emoții. Artistul invită vizitatorii expoziției să experimenteze cu ei înșiși prin intermediul exponatelor aparent simple, care nu impun un anumit mod de interpretare, ci ne lasă pe noi să ne descoperim și să creăm propria versiune a tablourilor. Privind pigmenții și trecerile fine de la o nuanță la alta simțim o tensiune aproape tangibilă, trecând de la albastru la mov la roșu, fiecare piesă fiind deosebită prin intensitate, lumină și adâncime.

Tablourile care rezonează cel mai mult cu emoțiile mele sunt cel portocaliu, prin căldura și fluiditatea culorii, cel albastru și roșu prin trecere abruptă de la o culoare calmă la una violentă, și cel turcoaz, pentru că mă duce cu gândul la suprafața apei, tăcută dar profundă.

        Alte exponate care m-au impresionat profund au fost cele din cadrul expoziției ,,La Rage”, semnată de Codruța Ivona Burcuș. Acestea reprezintă o formă de activism împotriva femicidului și a discriminării, artista oferind prin arta sa o voce tuturor victimelor ce au suferit secole întregi pentru a obține drepturi, dar și care încă luptă pentru egalitate și încetarea violenței. Figurile înalte și impunătoare oferă o ușoară stare de disconfort și teamă, învăluind încăperea într-o aură de mister. Acestea își ocupă pozițiile care le-au fost luate și luptă solitare împotriva nedreptăților făcute femeilor. Îmbrăcămintea roșie a fost inspirată de cămășile de forță din secolul XIX, când femeile erau închise și acuzate că suferă de ,,isterie feminină”. Materialul roșu și coroanele de sârmă spun o poveste despre suferință și rezistență feminină, amintindu-ne că încă trăim într-o societate afectată de misoginism și cruzime.

Exponatele vorbesc de la sine. Își iau roluri de soldați, păstrând totuși feminitatea și sensibilitatea. Atât de singure într-o sală rece și întunecată, femeile în roșu își asumă o responsabilitate majoră de a împrăștia raze de frumusețe în întunericul contemporanului.

,,Anatomia unei conștiințe” realizată de Gabriel Blaga constă într-o serie de modelaje de fier ce spun povestea condiției umane. Atent forjate, exponatele par a fi obiecte de artă antice, care depășesc bariera timpului și explică efemeritatea și constanța suferință din sufletele oamenilor. Deși modeste, sculpturile ondulate sub bătaia flăcărilor exprimă cu durere ipostaze în care mulți dintre vizitatori se regăsesc sau pe care le vor experimenta de-a lungul drumului lor către frumusețea interioară.

Prima piesă care mi s-a părut deosebită față de restul a fost ,,Omul care își numără timpul”. Figura se învârte în interiorul unui ceas, numărând timpul care i-a rămas și părând prea ocupat de scurgerea acestuia pentru a se bucura de momentele rămase. Astfel, oamenii se pot simți presați de timp, fiind atât de ocupați să meargă pe o cărare dreaptă în loc să se oprească și să privească lumea din jurul lor. Devenim prea ocupați de numere, ne maturizăm prea devreme și la finalul vieții ne dăm seama că ne-am învârtit în jurul propriului nostru timp.

Alt exponat cu o semnificație extraordinară este ,,Penitență”. Un personaj ce stă pe marginea unei stânci, izolat, legându-se cu lanțuri pentru a nu cădea. Sculptura prezintă o dualitate a subconștientului. Noi ne facem singuri toate problemele și tot noi suntem cei responsabili de a ne aduce înapoi pe calea corectă. Omul se alungă într-o autopenitență, pedepsindu-se pentru toate nefericirile pe care și le-a provocat. În același timp, se agață singur de viață, p entru a rămâne, pentru a-și oferi o a doua șansă. Pentru că, deși pare a se afla într-o situație fără scăpare, știe că odată ce va evada din penitența sa va găsi ceva frumos de care merită să te agăți.

A treia sculptură pe care doresc să o prezint este ,,Evadare”. Se poate observa că personajul merge înainte cu determinare, eliberându-se de lanțurile pe care și le-a impus singur. Nu mai are nevoie de o ancoră care să îl țină în siguranță, ci a găsit puterea de merge singur înainte, de a fugi de propriile prejudecăți. Este reprezentată o figură renăscută, cu o nouă dorință de a trăi și de a își îndeplini scopurile. Deși acele lanțuri nu vor dispărea niciodată, precum suferința va dăinui mereu în inimile oamenilor, acestea nu mai sunt folosite pentru a se forța să rămână pe loc, ci pentru a demonstra că a reușit să depășească momentele dificile.

Galeria ,,Octav Băncilă” a găzduit o expoziție profundă despre trecut și viitor, ,,XYZ. Înapoi în viitor”. Artiștii, dorind să împărtășească conceptul lor despre trecerea timpului și efemeritatea acestuia, invită spectatorii în confortul și liniștea propriilor locuințe. Toate exponatele reprezentau clădiri, locuințe sau fotografii ce induc o puternică stare de nostalgie, totul înghețând în timp și aducând trecutul în prezent și mai apoi, în viitor.

Vizitatorii au fost întâmpinați cu o prăjitură sculptată în formă de clădire, exemplificând în cea mai simplă formă dulceața momentului și cât de repede dispare acesta sub acțiunea timpului. De asemenea, o machetă 3D a unui bloc de apartamente a fost dispusă pe un perete, provocându-te să îți explorezi amintirile prin intermediul camerelor oprite definitiv în timp. Te cuprinde un sentiment de singurătate și nesiguranță, dar în același timp simți o scânteie în suflet pe parcurs ce invadezi viețile private ale locatarilor. Niciodată nu poți ști ce se întâmplă în spatele unor uși închise sau a unor perdele trase. Arhitectura postmodernistă oferă multor cetățeni sentimentul de acasă, le amintește de copilăriile lor cenușii, de casele lor încălzite din spatele zidurilor gri și a magazinelor îngrămădite. Trecutul face parte din viețile noastre, iar cea mai importantă etapă a trecutului este copilăria, care ne va trimite cu dor înapoi în locurile unde am crescut. 

  Arta nu este menită să îi ofere admiratorului un subiect pe care să îl admire, ce să îl facă să mediteze asupra propriilor sentimente. Frumusețea trebuie să transmită ceva, să lase omul să o găsească prin intermediul nostalgiei, durerii sau liniștei. Într-un contemporan cenușiu care urmărește sufocare și anihilarea frumuseții, piesele de artă care încă au puterea să transmită și să inspire rămân singurele refugii ale omenirii, iar Noaptea Albă a Galeriilor reușește, ca de fiecare dată, să aducă raze de lumina în viețile noastre.

Natalia Bîrlădeanu, 10 B

În cadrul vizitei la galeriile de la Baia Turcească, am descoperit expoziția Anatomia unei conștiințe, semnată de sculptorul Gabriel Blaga. Toate lucrările îl reprezentau pe același personaj – un om din metal, surprins în diferite ipostaze. Deși la prima vedere părea simplu, fiecare gest, fiecare înclinare a corpului sau obiect din jurul său ascundea o întreagă poveste.

Dintre toate, două lucrări mi-au rămas în minte: Penitența și Omul care își numără timpul.

În Penitența, omul stă pe o bucată de piatră, legat cu un lanț. Nu pare chinuit, ci mai degrabă împăcat cu locul în care se află. Lanțul nu este doar o formă de pedeapsă, ci și o ancoră care îl ține acolo unde se simte în siguranță. M-a făcut să mă gândesc la felul în care, uneori, și noi rămânem prinși în propria noastră zonă de confort. Ne e teamă să ne desprindem de ceea ce cunoaștem, chiar dacă știm că stagnăm. Însă, fără curajul de a rupe lanțul, nu putem evolua, nu putem descoperi mai mult din noi înșine. Penitența omulețului nu vine dintr-o greșeală, ci din alegerea inconștientă de a rămâne pe loc.

În schimb, Omul care își numără timpul mi s-a părut o lucrare plină de liniște. Personajul se află prins într-o formă circulară, asemănătoare cu un ceas fără ace. Acest omuleț trăiește în prezent, fără să fie apăsat de trecut sau grăbit de viitor. Privindu-l, am simțit că timpul nu mai e o fugă, ci o curgere firească. Poate că tocmai aici e echilibrul la care aspirăm cu toții – să nu lăsăm timpul să ne scape printre degete, dar nici să ne temem de el.

Cele două lucrări mi s-au părut ca două fețe ale aceleiași conștiințe: una care se teme să se miște, și alta care a învățat, în sfârșit, să fie.

Sofia Butnariu, 10 E

În urmă cu puțin timp, am avut norocul să particip la Noaptea Albă a Galeriilor de la Iași, o noapte dedicată artei și iubitorilor acesteia. În ciuda faptului că nu am reușit să ajung la toate galeriile de pe hartă, experiența de a vizita doar două-trei dintre ele a fost una extraordinara prin care am descoperit arta trăită, nu doar privită. Atmosfera era liniștită, iluminatul cald sublinia contururile exponatelor, iar oamenii mergeau încet, ca și cum nu ar vrea să trezească exponatele din somnul lor. Parcă curgerea timpului era încetinită.

În una din galerii, am găsit o expoziție ce mi-a cucerit atenția complet: un șir de sculpturi minimaliste executate din metal, care reprezentau un personaj uman în diferite stări ale existenței. Expoziția se numește ,,Anatomia unei conștiințe”, iar artistul care i-a dat viață este Gabriel Blaga. Deși ființele erau confecționate exclusiv din fire metalice fine, lipsind detalii faciale și anatomice, aveau o intensitate emoțională neașteptată. Fiecare poziție a corpului, fiecare linie curbată sau ruptă părea să conțină o poveste.

Una dintre piese se numea ,,Trădare". Figurina de om ce stătea cu un picior în față și unul in spate și cu partea de sus a trupului indecisă. Trădarea nu era reprezentată ca un lucru, ci ca o stare — o povară necitită pe care o conduci cu tine. În altă sculptură, personajul rupea lanțurile, surprins în momentul eliberării, dar și al suferinței. Metalul, rece și rigid, se transforma paradoxal într-un material al libertății.

O altă piesă arăta un om prins într-un cerc uriaș, care semăna cu un ceas. Silueta părea să meargă, dar fără să avanseze, prinsă într-o buclă infinită. Simbolul este puternic: viața ca rutină, timpul care trece, dar noi care rămânem uneori blocați în aceleași cercuri. Mai exista figura celui care se roagă — îngenuncheat, fragil, dar plin de speranță. Apoi, omul aflat pe o piatră, legat, poate obosit, poate gânditor. Toate scenele acestea nu erau individualizate, ci se contopeau una în alta, creând o poveste a existenței umane: suferință, luptă, trădare, rugăciune, speranță, timp, libertate.

Ce m-a marcat cel mai mult a fost faptul că aceste sculpturi, deși erau atât de simple ca formă, au reușit să ascundă în ele complexitatea sufletului uman. Nici una nu era extravagantă. Toate erau subtile, poetice, dar puternice. Te simțeai emoționat fără să ți se impună ce să simți. Era pură artă.

Noaptea Galeriilor nu a fost o simplă plimbare; a fost o reflecție. M-a făcut să înțeleg că arta nu trebuie să fie monumentale pentru a fi adâncă. Uneori, o siluetă simplă de metal poate oferi mai mult decât o mie de cuvinte. Și cred că acest lucru face experiența aparte: aceea de a pleca cu mai mult în suflet decât atunci când ai sosit. Cu mai multă sensibilitate. Cu mai multă dragoste față de ceea ce înseamnă viața.

Ștefan Căciulă, 10 E

Primul tablou, Grădina cactușilor de Valentina Druțu, atrage atenția printr-o combinație intensă de culori și forme abstracte. Se poate observa folosirea unor tonuri dominante de roșu, verde și negru, care creează un contrast puternic și oferă lucrării o energie vizuală aparte. Artistul pare să exploreze echilibrul dintre haos și armonie, folosind linii verticale și curbe care se suprapun și se întretaie. Această tehnică sugerează o mișcare continuă, ca și cum formele ar fi într-un proces de transformare. Se poate observa o repetiție deliberată a formelor, care creează un ritm vizual asemănător unui dans. Texturile diferite, obținute prin stratificarea culorilor, dau impresia de profunzime și complexitate. Privitorul este invitat să caute sens

uri personale în acest amestec de figuri și culori, care pot fi interpretate ca siluete, umbre sau plante. Lucrarea transmite energie, dar și o stare de introspecție, punând accent pe legătura dintre formă, culoare și emoție. Se poate observa intenția artistului de a exprima prin abstract modul în care percepem lumea interioară, fragmentată și plină de contraste.

Al doilea tablou, Whisper de Marinela Ciobanu, se remarcă printr-un stil realist, dar cu o compoziție simbolică. Se poate observa o tânără îmbrăcată într-o haină galbenă, așezată pe o pernă albă, înconjurată de plante cu frunze mari. Culorile sunt atent alese pentru a crea un contrast clar între figura centrală și fundalul negru, care pune în valoare lumina și detaliile. Se poate observa jocul de umbre și reflexii care dau volum corpului și materialului textil. Galbenul hainei aduce căldură și vitalitate, în timp ce frunzele, pictate cu nuanțe verzi și maronii, sugerează natura și liniștea. Poziția corpului, ușor ghemuită, transmite protecție și retragere, ca un moment de refugiu interior. Se poate observa atenția artistului pentru detaliu în redarea texturii pernei și a frunzelor, ceea ce arată o tehnică solidă și o viziune realistă. Lucrarea transmite o stare de calm și introspecție, invitând privitorul să reflecteze asupra echilibrului dintre om și natură. Pictura vorbește despre nevoia de intimitate și siguranță, dar și despre fragilitatea emoțională, reprezentată prin lumina blândă care mângâie figura personajului.

Ștefan Ciobanu, 10 E

Expoziția  „Anatomia unei conștiințe”, semnată de Gabriel Blaga

Frica

Figura din metal, așezată în poziție de apărare, cu genunchii strânși la piept și mâinile pe cap, surprinde esența fricii. Mi se pare că ea descrie cea mai importantă emoție a ființei umane, după cum spunea și creatorul galeriei. Această poziție reprezintă fragilitatea trupului, dar și a sufletului omenesc, o încercare disperată de a-și proteja centrul vieții. Frica nu este doar o emoție, ci și o reacție fizică, o încremenire a ființei. Cred că omul s-a retras complet în sine, redus la o stare primară, aproape animalică. Mi se pare interesant, în schimb, cum metalul, inert și rece, poartă în el frica omului, devenind un simbol al înțepenirii. Omul din această galerie vorbește despre izolarea sufletului, prins între dorința de protecție și teama generată de prea multe opțiuni care îl copleșesc. În golul dintre genunchi și piept, în acel spațiu mic, cred că s-ar putea ascunde o inimă, unde se adună toată vulnerabilitatea și frica care îl încarcă.

Epuizare

Corpul, întins pe pământ, poartă greutatea ființei care a încetat să se mai apere. Membrele încearcă să se strângă instinctiv într-o poziție fetală, ca și cum ar căuta refugiu în locul unde durerea încă nu avea nume. Trupul devine tăcere, iar epuizarea nu mai este doar oboseala fizică, ci o resemnare care pătrunde în miezul ființei. Metalul rece transformă sentimentul în tăcere palpabilă, astfel fiecare dintre noi devenind spectatori ai tranziției din mișcare în repaus. Nimic nu mai luptă, dar nici nu moare complet. Trupul dă impresia că este suspendat între sfârșit și continuitate. Sculptura surprinde clipa exactă în care omul își pierde energia vitală, dar conștiința rămâne, frica încetând de mult, lăsând loc unui gol tăcut.

Trădare

Forma se rupe. Ceea ce înainte era un corp întreg se desface acum în două direcții opuse, ca o rană geometrică a ființei. Cele două părți, cu aceeași origine, se resping, fiecare purtând o jumătate din adevăr. Trupul, deși nemișcat, poartă o luptă interioară, iar metalul îmi dă impresia că rezistă și cedează în același timp. Cred că omul se despică pe el însuși din interior, iar noi suntem cei care privim încercarea lui de a face sens din tot neînțelesul existenței. Trădarea de sine nu e un gest, ci un proces lent, o renunțare treptată la ceea ce e pentru a putea supraviețui sau pentru a merge mai departe. Sculptura surprinde clipa exactă în care omul se fragmentează, fie din necunoștință, fie din dorința de a fugi de trecutul său și de greșelile făcute, și tocmai prin această trădare se apropie de adevăr, pregătindu-se să accepte cine este și să intre în confesiune.

Confesiune

Figura aplecată, cu capul în jos și mâinile încrucișate, sugerează atât smerenie, cât și începutul eliberării. Confesiunea cred că este, în esență, o coborâre în sine, o recunoaștere a propriilor limite și greșeli. Povara rușinii, dar și începutul acceptării, este reprezentată de poziția trupului său, sugerând un echilibru fragil între apăsare și pace. Sculptura, în esență, redă momentul în care omul se golește de sine, pentru a-și regăsi sensul. În această ipostază, omul este prezentat ca fiind o structură simplă, dezgolită de aparențe.

Penitența

Figura metalică legată cu lanț de bara înfiptă în piatră reprezintă suferința asumată, o închidere conștientă în propriile limite. Omul nu mai este doar prizonier, ci participant la propria captivitate. Prin acest proces, cred că lanțul devine aici simbolul legăturii dintre vină și ispășire. Bara care este înfiptă în piatră, piatra care poate fi trecutul său, acum asumat în confesiune, sugerează stabilitate și pedeapsă, dar și temelia unei renașteri posibile. Penitența nu e doar durere, ci și drum spre purificare și o nouă viață. Cred că poziția corpului reprezintă recunoașterea greșelii, dar și dorința de a o depăși. Sculptura vorbește despre omul care învață să suporte greutatea propriei conștiințe, nu ca o condamnare, ci ca un act de refacere interioară. Lanțul nu mai e o închisoare, ci o probă de rezistență morală. Ce face această ipostază frumoasă este întâlnirea dintre două lumi, una a vinovăției și una a speranței. Penitența e momentul în care omul acceptă să rămână legat, pentru a se elibera dinăuntru.

Evadare

Figura metalică, aplecată, cu capul în jos și mâinile încă purtând cătușele rupte, arată un om obosit, conștient de posibilitățile viitorului, dar marcat de toate prin care a trecut. Nu e o victorie spectaculoasă, ci un proces lent, dureros, de renaștere. Lanțurile care îl țineau captiv atârnă acum ca mărturie a trecutului și a greutății asumate. Corpul, chiar dacă încă este împovărat, înaintează spre un posibil mai bine. Evadarea nu e fuga de durere, ci recunoașterea și acceptarea ei. El știe cât de greu e să se confrunte din nou cu lumea, dar, cel puțin acum, nu mai e în stadiile trecute. Ce îl face pe acesta frumos este curajul de a merge, în ciuda conștiinței răului și a tot ce a lăsat în spate. El luptă pentru un nou sens după ce s-a desprins de propriul trecut, acum rămânând doar cicatricile.

Smaranda Cojan, 10 E

Tabloul “Nimfă” de Juliette Orășanu, pe care am avut ocazia să îl admir în cadrul evenimentului “Noaptea albă a Galeriilor”, este o lucrare ce prezintă esența feminității și a conexiunii cu natura, folosește culori luminoase, care conturează plăcut această idee a femininului  și contribuie la o atmosferă visătoare.

Nimfa reprezintă un simbol al spiritului naturii, al frumuseții și al tinereții. În mitologie, existența lor era strâns legată de un anumit element al naturii. Naiadele erau găsite în izvoare, râuri, fiind esențiale pentru puritatea și fertilitatea apelor. Driadele erau spiritele copacilor și ale pădurilor, Oreadele erau nimfele munților și ale peșterilor, iar Nereidele erau frumusețile mării. Nimfele asigurau armonia dintre lumea zeilor, cea a muritorilor și mediul natural.

Un exemplu celebru al apariției nimfei este în “Odiseea” de Homer. După războiul troian , eroul grec, Odiseu, în călătoria sa, naufragiază pe insula Ogygia, unde nimfa Calipso îl salvează, se îndrăgostește de el și îl ține captiv pe insula ei, timp de șapte ani. În această operă, rolul ei este acela de a-l testa pe erou, oferindu-i nemurirea în schimbul destinului său.

În tablou, lipsa veșmintelor nimfei sugerează puritatea, inocența și apartenența sa la natură, aceste trăsături sunt conturate de postura ei, ușor arcuită pe spate cu mâinile deasupra capului, oferind dinamică tabloului. În contrast cu nuditatea acesteia, care o dezvăluie complet, cadrul natural din spatele ei , ce pare a fi o pădure, conține tonuri de galben-verzui și verde-smarald, ce creează în spatele nimfei un cadru misterios, ce așteaptă a fi descoperit.

Rareș Corneanu, 10 E

Voluntariatul în cadrul Festivalului Noaptea Albă a Galeriilor m-a adus mai aproape de operele artiștilor implicați în compunerea galeriei ArtEast. Tema studenților din anul trei de la Universitatea Națională de Arte „George Enescu”, ce poartă numele „Autoportret în/din oglindă | Punct(e)ul 4”, a fost alcătuită din două părți: în primă fază, aceștia au trebuit să își aplice un strat de machiaj pentru a-și imprima o anumită stare de spirit. Iar în a doua parte, studenții au captat acea emoție și au transpus-o pe pânză, portretizând-o.

​ O operă ce mi-a atras atenția în mod deosebit este cea a lui Andrei Pennazio, intitulată „Ecoul Iluziei”. Aceasta surprinde un chip învelit într-un strat subțire de vopsea, ce are scrijelit pe frunte: „THE GREAT”, mesaj ce face referire la romanul „The Great Gatsby” al lui F. Scott Fitzgerald. Tabloul dorește să surprindă sacrificiul pe care Jay Gatsby și-l asumă pentru a încerca rescrierea timpului. Astfel, acesta își creează o nouă identitate, cu bazele în acte de înșelăciune, cu scopul de a-i atrage atenția lui Daisy, femeia visurilor sale.

​ Petrecerile grandioase, dansul și festinul nu au făcut decât să îl îngroape pe Gatsby și mai adânc în el însuși, devenind ca o fantomă ce veghează asupra tuturor, doar un nume, un zvon. Totodată, putem observa și privirea triumfătoare, ușor încrezută, surprinsă în tablou. Ceea ce îl dă însă de gol sunt rănile de pe piele, adânci, înfipte în carne. Gatsby avea multă încredere în sine și considera că are situația sub control, până când izbucnește, scoțându-și slăbiciunile la suprafață. ​„Ecoul iluziei” reflectă adevărata față a lui Gatsby: eticheta „The great”, măștile și rănile sale, toate pentru a dovedi că timpul nu poate fi modelat.

O altă pictură ce mi-a atras atenția este cea a Esterei Roca, intitulată "Demnitate feminină". La prima vedere, tabloul te învăluie în lumină: nuanțele calde din partea superioară, alături de culoarea deschisă a părului, aflate în contrast cu partea inferioară a operei, respectiv verdele și albastrul închis, amintesc de un peisaj feeric. ​În cele din urmă, privirea distinge împletitura elegantă a femeii, o cunună de lumină radiantă, solară, și șuvițele raze-de-soare, ce i se preling pe obraji. Apoi ne întâlnim cu chipul femeii: ochii căprui, cu urme de albastru, obrajii rozalii și buzele roșii, pictate peste zâmbetul luminos. ​Însă, privind înspre ochi, vedem clar o anumită reținere. Faptul că privește înspre spatele ei reflectă un sentiment de melancolie, ceea ce ne face să ne întoarcem la titlu: "Demnitate feminină" și la întrebarea:

​Ce înseamnă să fii demn? Consider că prin acest cuvânt ne referim la persoana cu o anumită autoritate morală, cu o stare de mulțumire, care este apreciată sau se apreciază pe sine. Având în vedere ochii învăluiți în tristețe, ne putem întreba de asemenea cum a atins femeia surprinsă în pictură starea de demnitate, echilibrul interior. Poate a trebuit să facă un sacrificiu dureros, renunțând la un lucru prețios, ce încă își lăsă amprenta după zâmbetul călduros. Concluzionând, această operă ne îndeamnă să analizăm emoțiile unei femei misterioase, ce ascunde în spatele culorilor calde un trecut dureros, rece.

Maria Cot, 10 E

Clear

Totul era mai clar atunci, privit prin ochii de abia o lună. Toate sentimentele erau mai curate, mai sincere. Mă topeam în privirea mamei, iar viața întreagă părea simplă, limpede, toată viața era mai clear când zâmbeam la tot. La fel de clară era și apa. Nu mă puteam spăla singură, iar mama mă sprijinea, cu grijă și tandrețe. În apă plutea și o rățușcă galbenă, suportul meu emoțional și cu degetele mele mici atingeam suprafața, uimită de chipul necunoscut care mă privea înapoi din reflexie. Te-ai gândit vreodată care este prima ta amintire?
 Poate că pentru toți lumea era mai clară atunci, la început. Chiar dacă am uitat acele clipe efemere, urmele lor rămân în noi, în felul în care iubim, în felul în care ne temem, în felul în care ne bucurăm. Caracterul nostru e dovada unei nașteri reușite, a unui început plin de lumină. 

Este un moment intim între mamă și copil, un moment dezbrăcat de haine și prejudecăți, în care ambii se bucură pur și simplu de existența celuilalt. Înconjurați de apă, sursa vieții, își împărtășesc liniștea, transmițând telepatic ADN-ul iubirii.
 Chiar și sânul mamei, pictat intenționat, devine un simbol: ca și apa, este sursa vieții, hrănirea, continuitatea.

Să-ți speli copilul, rodul vieții tale, înseamnă mai mult decât un gest de grijă. E o rugăciune tăcută, o promisiune.
Îl speli, îl îngrijești, îl iubești. Îi vorbești fără cuvinte, prin atingere, prin prezență. Îi transmiți dragostea care nu are nevoie de limbaj, doar de inimă. Și atunci înțelegi că baia nu e doar apă și spumă. Nu e un gest zilnic, nici o rutină plictisitoare. E un moment sacru, o taină a începutului.

Acolo, în aburul cald, doi oameni se descoperă pentru prima dată.

Mama și copilul.

Viața și oglinda ei.

Nimfa de Juliette Orășanu

De ce are nevoie o femeie? Doar de mintea și trupul ei? Are nevoie doar de feminitatea, siguranța și pădurea sa lăuntrică pentru a se stăpâni? Trupul ei nu e din carne, ci din raze, din seva dimineților neîncepute, din tremurul verii ce se înalță din iarbă. Pielea ei nu atinge, ci mângâie aerul, iar fiecare gest pare o rugăciune nerostită către o lume care a uitat cum se mai privește frumosul fără să-l frângă. Parcă nimfa se unește cu pădurea și se metamorfozează în trunchiul unui copac auriu, unduindu-se după porunca vântului. Cu rădăcinile dezgolite, asemenea tălpilor  fetei, copacii devin simbolul creșterii, al trecutului și al originilor, așa cum și femeia este însumarea propriului arbore genealogic, ducând mai departe viața. Această dezbrăcare de aparențe aduce cu sine o vulnerabilitate ușor de tulburat, însă ea, asemenea unei adevărate nimfe, își păstrează calmul și grația, devenind una cu pădurea înnourată. Putem observa că ea este cea care aduce lumina în acest tablou, un centru al pădurii și al universului. Este o ființă care nu cere nimic, dar oferă totul: liniște, promisiunea începutului și acea seninătate pe care doar natura o mai păstrează în adâncul ei. Privind-o, înveți că frumusețea nu țipă, ea respiră. Se lasă privită fără să se ofere pe deplin. Este acea frumusețe care nu are nevoie de cuvinte, pentru că vorbește limba eternului.

“Când îți voi cunoaște sufletul, îți voi picta ochii.” (Amedeo Modigliani)

Octavian Coțofrea, 10 B

            Arta este singurul limbaj prin care oamenii se pot înțelege, se pot apropia.  Pot spune că oameni chiar se contopesc cu ea, în primul rând creatorul, rupând bucăți din sine pentru a putea ajunge la ceea ce simt, iar apoi fiecare om care vede sau ascultă, creându-și la rândul lui propria lume prin aceasta. Festivalul NAG creează un spațiu prin care acest lucru este posibil, aducând în lumină artă contemporană cu teme în care ne putem regăsi mult mai ușor.

Dintre toate operele pe care le-am văzut, două expuse la Baia Turcească mi-au atras atenția. Prima este „Punctul Zero” a Cezarinei Caloian. Aceasta creație poate fi privită din două perspective, prima fiind aranjamentul propriu-zis, iar a doua fiind reflexia sa pe tavan. Mă gândesc că prima este înainte de începutul vieții noastre pe acest pământ, când nimic din noi nu există practic și doar ne formăm, atunci este primul punct zero din viața noastră. Cea de-a doua poate arăta moartea, când nimic nu mai există, lumea noastră se termină, acesta fiind celălalt punct zero. Din ambele puncte pornește ceva, un nou drum pe care nu avem de ales decât să-l urmăm până ajungem la următorul început. Cumva toate acestea nu se referă numai la viață și moarte sau la materializare și dematerializare, ci sunt și o metaforă pentru absolut tot ce se întâmplă în viața noastră.

A doua este pictura „New York”, de Margareta Sterian, care prezintă un oraș cuprins de o oarecare ceață. Mă gândesc că acest lucru poate reprezenta senzația de apăsare creată de monotonia zilelor din viața noastră, creată de faptul ca majoritatea timpului nimic special nu se întâmplă care să motiveze această ceață să se îndepărteze. Cum am spus și mai devreme, arta este singura experiență prin care putem vedea că ceea ce simțim noi și tot restul aspectelor ce ne constituie ca oameni se regăsesc în toți de pe această lume. Aceste lucruri formează sigura conexiune între toate persoanele. Fără ele, nimic între oameni nu rămâne la fel.

Maria Dănilă, 10 E

Pictura ,,Aur stins II" de Doina Mihăilescu surprinde momentul în care Iisus este coborât de pe cruce, iar mama sa, Fecioara Maria, se tânguiește. Este un moment înduioșător care portretizează într-un mod intens iubirea unei mame pentru fiul ei și, totodată, pentru întreaga omenire.

În partea de jos a tabloului există anumite locuri unde se distinge o nuanță roșiatică, ceea ce îmi amintește de sângele pe care Iisus l-a vărsat când S-a sacrificat, din iubire, pentru umanitate. Totuși, sângele pare că ia forma unei flori, fiind întrepătruns de foițe de aur, conturându-se astfel ideea de viață veșnică și de jertfă sacră în numele dragostei.

Dacă ne mutăm privirea către chipurile personajelor din pictură, observăm că, în ciuda suferinței, nu par să fie triste, ci din contră, par să zâmbească, să fie fericite, sugerând liniștea sufletească, pacea interioară. Trupul Mântuitorului înfășurat în alb îmi amintește de corpul unei omizi, de omida din ,,Micul Prinț". Putem spune că Iisus se află într-o etapă intermediară, ajungând ulterior în cea de fluture, adică învie și ajunge la viața veșnică (,,Trebuie să cunosc două sau trei omizi dacă vreau să cunosc și fluturii" - Trebuie să suport, să înving moartea dacă îmi doresc să dobândesc viața eternă).

Daria Dobre, 10 E

Am avut ocazia să fiu voluntară la Noaptea Albă a Galeriilor, la Baia Turcească, unde am avut oportunitatea să prezint una dintre cele mai frumoase expoziții ale lui Mando. Am ales să fac vizita interactivă sub forma unui joc introspectiv. 

În prima cameră, povestea începe de la tabloul cu un amalgam de litere în limbi diferite sau pur și simplu niște litere — asta semnificând momentul în care începem să vorbim și încercăm să transmitem un mesaj, deși nu ne iese întotdeauna. Apoi avem un tablou negru, care în partea de jos e uniform, ceea ce reprezintă faptul că nu ne aducem aminte nimic din ceea ce făceam când eram foarte mici, dar în partea de sus, fiind o hașură, ne demonstrează faptul că totuși ne lasă o amprentă asupra vieții ce va urma.

De la tabloul turcoaz până la cel roșu sunt emoțiile și sentimentele pe care le avem în copilărie, deoarece culorile sunt pale, iar modul în care au fost realizate e foarte fin, fără nicio formă imprimată. Acest lucru poate semnifica faptul că nu înțelegem ce trăim atât de intens în copilărie. 

După, mergem în cea de-a doua cameră — camera maturității. Aici culorile sunt mult mai vibrante și mai intense, la fel ca emoțiile pe care le avem. Cercurile sau onduleurile pe care le regăsim pe ele pot semnifica cât de tulburătoare sunt lucrurile pe care le simțim și faptul că, poate, uneori nu vrem să le acceptăm. 

În această cameră, fiecare vizitator își alege tabloul preferat și îi adresez întrebarea: „De ce ai ales acest tablou? Ce îți transmite?” Fiecare are un răspuns propriu, iar ceea ce răspund este, de fapt, ceea ce simt ei și ce tip de persoane sunt. 

De exemplu, eu am ales tabloul roșu cu o pată neagră în interior și cu multe onduleuri pe el. Pentru mine, acesta reprezintă iubirea — cât de complicată e și cât de intens este trăită. Faptul că nu are cum să fie totul un roșu aprins — frumos și bine — dar nu e nici mereu închis la culoare — dezamăgire, tristețe, durere. Iar onduleurile reprezintă cât de complicat e să iubești. 

Apoi ne întoarcem în prima cameră, unde avem ultimele trei tablouri: cel cu mai multe culori (roșu, mov, albastru), care ne sugerează momentele de amintire din bătrânețe, poate regretele în partea de jos, unde sunt culorile mai închise, și lucrurile de care suntem mândri în partea de sus, unde nuanțele sunt deschise. 

Trecem la următorul, care este negru, cu o cruce pe el, ce semnifică moartea, doliul, dar rama și petele roșii sunt cele care ne arată că totuși lăsăm în urmă ceva și că moartea e doar simbolică.

Ultimul tablou este un text în limba franceză, care face o comparație între viața de dinainte de Hristos și cea de după. Eu am ales să asemăn viața de dinainte de Hristos cu copilăria, iar cea de după Hristos cu maturitatea, deoarece, deși tot oameni erau și înainte, și după Hristos, percepțiile sunt diferite, la fel și legile.

În prima seară, am avut ocazia să îi prezint chiar artistului această galerie, fără să știu că este el, iar acesta a rămas profund impresionat de modul meu de percepție și de felul în care m-am atașat de galerie, precum și de felul în care o prezint celorlalți, astfel încât să le ajungă la suflet, dar și să își înțeleagă propriile emoții și gânduri.

Această galerie, deși conține doar culori, și-a lăsat amprenta asupra mea pentru tot restul vieții, și mă bucur că am avut oportunitatea nu doar să o văd, ci mai ales să o prezint.

Diana Drugu, 10 E

Operele din cadrul NAG 2025 au creionat, datorită sensibilității și a talentului deosebite ale artiștilor participanți, universul haotic al frumosului din mintea artistului.

Colecția de autoportrete din cadrul galeriei ArtEast m-a impresionat în mod deosebit datorită detaliilor de o acuratețe tulburătoare ce reflectă naturalețea umană. Autoportretul intitulat "Disoluție", pictat de Maria Miron, devine o față a suferinței tăcute, deși nu voalate, ochii, lacrima opacă , umbrele aproape vineții, arcuirea sprâncenelor și nuanțele melancolice de liliachiu și roz devenind vocea durerii în absența cuvintelor. Pentru început, ochii sticloși de un gri translucid par că și-au pierdut capacitatea de a capta și menține lumina în interiorul lor, respingând-o chiar. Acest portret este unul dintre puținele picturi din colecție ce privesc în lături, sugerând rușine, regret, o autoizolare.

Privirea fetei cu chipul distorsionat de suferință este îndreptată spre pictura din dreapta sa, spre "Ecoul iluziei", realizat de Andrei Penazzio, comparându-se parcă. Rujul ei roz devine spre colțurile gurii de nuanța unei vânătăi, o amintire a unei vechi vătămări. Poate indică faptul că rana sa a fost cauzată de către cuvinte insensibile ce au reușit s-o sfâșie din interior, dându-i această mină sumbră, rece. Copila palidă, de o frumusețe curată, paradisiacă, pare că încearcă să își ascundă esența printr-un strat de machiaj care parcă o trădează, deslușind mai clar stările ei sufletești. Lacrima ei de un alb opac parcă încearcă să șteargă această mască, sugerând totodată oboseala emoțională și chiar mintală ce o fac indiferentă față de aceste dovezi ale durerii ei. De asemenea, fardul de pleoape roz pastel amintește de culoarea pielii după decojirea sângelui închegat, un simbol al amintirii rănii ce rămâne adânc în piele, precum un tatuaj, chiar și după vindecare. Această nuanță de roz poate fi ecoul durerii din momentul părăsirii propriei imaginații, această "trezire la realitate" ce a însemnat sacrificarea unei lumi ideale întru începerea unei noi vieți, una virtuală, a unui drum presărat cu flori și spini.

Emilia Florea, 10 B

               Expoziția din cadrul NAG de la Baia Turcească ne-a adus în față lucrări de artă diverse, dar bine alese și organizate pe săli astfel încât fiecare cameră să își spună povestea proprie. Sentimentele umane, singuratatea și creațiile pictorițelor care abia recent au început să fie mai apreciate au fost câteva teme ce le-am observat în încăperile galeriei. Dintre toate lucrările de artă au fost câteva care mi-au atras atenția în mod special prin culorile lor, prin postura personajului din sculptură sau prin modul cum arătau pe pânza specială folosită nuanțele.

Prima pictură ce m-a impresionat a fost una cu un om văzut din spate și cu un cuvânt scris în partea de jos a pânzei. În primul rând, în acea parte a galeriei, majoritatea operelor de artă erau de dimensiunea unui om aproape și îți dădea într-un fel impresia că te uiți într-o oglindă, o oglindă a sufletului pentru că acele picturi prin culorile lor și prin postura personajelor sugerează mai degrabă ceva intim, un moment când ești doar tu cu tine însuți și te gândești la ce simți. În al doilea rând, cuvântul scris și șters parcă în partea de jos a pânzei poate însemna în sârbă „cântec” ceea ce ne poate sugera că și liniștea ce pare să înconjoare omul e un fel de muzică pentru suflet, ajutându-l să se înțtleagă mai bine pe sine și să poată reflecta în pace.

O  sculptură ce mi-a atras atenția a fost una din expoziția “Anatomia unei conștiințe” a lui Gabriel Blaga intitulată „Omul care-și  număra timpul”. Aceasta m-a făcut să îmi aduc aminte de o persoană ce se gândește în permanență la cât timp mai are și uită să îl trăiască, fiind mai mult împovărat de limitarea pe care i-o dă vârsta, astfel fiind orb față de bucuriile vieții. În sculptură vedem figura omului fiind gârbovită împovărată în drumul ei. De altfel, aceasta pare a fi captivă într-un fel de cușcă, pare că stă pe loc, că nu înaintează, că nu face nimic, doar timpul trece, trece până când se termină totul, fără ca persoana respectivă să fi trăit cu adevărat, fiind în premanent constrânsă.

O altă pictură ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost  “Whisper” a Marinelei Ciobanu. Pe acea pânză putem observa un copil ce doarme, dar care pare a fi într-o lume diferită, adică putem vedea așternuturile și pernele, însă restul mobilierului de lângă pat nu e acolo, sunt doar frunze exotice pe un fundal închis – de parcă noi o vedem pe fată în mintea sa, poate într-un vis de-al ei. „To whisper”, cu înțelesul de „to speak very quietly, using the breath but not the voice” – titlul compoziției ne face să ne gândim la un moment tainic, ca și cum ni s-ar dezvălui un secret – poate secretul viselor fetei, secretul minții ei când doarme, o imagine a firii ei într-un moment intim, de siguranță care ne face să ne dăm seama ce este de fapt persoana pe care o vedem.

Astfel, în expoziția din cardul NAG am putut observa aceste aspecte ale ființei umane ce se pot sesiza numai privind cu atenție la propria persoana sau la cei din jurul nostru. Pentru mine, privind această expoziție a fost ca și cum aș trece pe lângă diferite oglinzi ale sufletului ce portretizează anumite stări, stări ce ne definesc, ce ne fac oameni, iar acceptarea acestora este esențială pentru dezvoltarea noastră și pentru a ne cunoaște ființa.

Bianca Hrib, 10 E

NAG 2025. „Exist și după crăpături”, acesta e titlul portretului care m-a atras încă de când am intrat în galerie. Nu mi se pare prea surprinzător acest fapt. Cu părul vopsit albastru, fața pictată în alb și negru, e cam greu ca ochii să nu fugă pe acest tablou, zic eu.

“Exist și după crăpături” de Maria Magdalena Căldăraru. Pielea albă dă impresia de porțelan, iar cele negre de gol, de loc unde a fost cândva porțelan, dar acum nu mai e nimic. Ochii verzi îi strălucesc, ea se uită într-un anumit punct, deci e vie, încă există. Nu doar în plan fizic, ci și în plan mental, emoțional, poate chiar spiritual.

Cele trei culori prezente în tablou sunt oranjul, verdele și albastrul, cea din urmă fiind și cea mai răspândită. Albastrul. O asociem imediat cu tristețea, ceea ce pare a fi în temă, cu un titlu precum “Exist și după crăpături”. Ceva a provocat respectivele crăpături să se formeze. Un albastru atât de viu poate simboliza o tristețe imensă. Porțelanul se sparge dacă nu este tratat corespunzător. Ceva sau cineva a rănit persoana din tablou până în punctul în care durerea nu mai era doar în suflet, ci și în trup. Și, totuși, toți știm că porțelanul e un material fragil, delicat, nu? Atunci, dacă această persoană este din porțelan, nu cred că e tras de păr să spunem că poate a fost rănită în mod voit. Negrul din zona gurii ar fi interesant de privit ca o aluzie la faptul că durerea e atât de mare încât ea nici nu poate vorbi despre aceasta.

Crăpături pe toată fața, chiar și pe gât, dar tot rămâne o zonă neacoperită, și aceea e în schimb machiată strident, cu albastru și oranj. Să fie exprimarea de sine, aici reprezentată prin simplul fard aplicat pe pleoapa ochiului, singura armă împotriva crăpăturilor? Crăpăturile din jurul ochiului drept sunt aproape ca niște lacrimi negre, adunate pe față, deși ea are ochii uscați. Femeia nu pare tristă, nu pare îngrozită, e calmă, privește ceva atent și are grijă să nu piardă nimic din ceea ce vede, fiindcă ochii îi sunt larg deschiși și le vedem verdele. Un verde închis, în care putem regăsi natura, esența vieții. Ea e vie, există chiar și după crăpături. Ceea ce ne aduce la culoarea oranj, care simbolizează optimismul și entuziasmul. Tot tabloul e format din culori reci sau nonculori, dar în unele zone apare și oranjul. Sub forma unor, cred eu, piercinguri în nas și în buză și a machiajului de la ochi. Piercingurile, fiind puse pe “golul” buzelor și o parte din nas, pot semnifica faptul că ea încă mai are speranță, e optimistă, într-o oarecare măsură, că va fi mai bine la un moment dat. Are un licăr de speranță cum că poate va reuși să își astupe crăpăturile, sau să le evidențieze printr-o metodă japoneză de refacere a porțelanului numită Kintsugi, dar, în esență, ea are speranța că va fi mai bine, că se va putea reface.

Oranjul din jurul ochiului mă duce cu gândul la entuziasm, nu la optimism. Pentru că ea știe deja că va fi bine, ochiul ei poate privește cu entuziasm, posibil în doze mai mici, ceea ce se înțelege, către lume. Vrea să trăiască din nou, s-a săturat de stat și de a-și plânge propria soartă – așa cum denotă singurele dungi unde i se poate vedea pielea, adică în jurul ochilor – și vrea să vadă din nou frumosul. Bineînțeles, cu un ochi afectat de crăpături, este posibil ca ea să nu mai poată vedea vreodată toată frumusețea și să se bucure de ea, dar ea tot speră, este optimistă, plină de viață. Interesant totuși, faptul că albastrul tot domină tabloul. Putem privi acest fapt drept dovada că femeia este copleșită de tristețe, dar eu cred că simbolizează ideea că, da, e tristă, poate crăpăturile o dor, dar, în ciuda acestor lucruri, ea vrea să meargă mai departe, să urmeze zicala “Speranța moare ultima”.

Melania Huzum, 10 E

Dintotdeauna am crezut că operele de artă se creează cel mai bine noaptea, indiferent de domeniu. Atunci când e liniște, când restul lumii doarme, mințile și sufletele artiștilor se preschimbă; ei au o viziune diferită, pentru că și timpul în care lucrează este diferit. Din mâinile și gândurile lor ies opere extraordinare, de parcă magia din aceștia s-ar declanșa odată cu apariția întunericului, pentru a aduce lumină și sentiment în lume. Precum se întâmplă și în poveștile pentru copii, atunci când jucăriile prind viață în absența oamenilor.

Poate de aceea Noaptea Albă a Galeriilor se numește așa. Nu e suficient să explorăm arta cât timp soarele e sus pe cer, ci ar trebui să o facem și atunci când luna este ghidul nostru, purtându-ne spre diverse locuri înțesate cu frumusețe.

Mi-a fost dat să observ îndeaproape multe forme ale artei în cadrul acestui eveniment, precum expoziția Anatomia unei conștiințe, semnată de artistul Gabriel Blaga și prezentată la Baia Turcească. Aceasta a constat din sculpturi ce înfățișau multiple stări de spirit ale ființei umane, de parcă s-ar fi aflat într-o confesiune cu ea însăși. Mi-au atras atenția în special „Frica” și „Evadarea”, ce păreau că se află într-o opoziție reciprocă. Culoarea întunecată a primei lucrări și poziția ei transmit faptul că omul este ros pe dinăuntru de griji, de eșecuri care i-au ajuns până la ceafă și l-au înconjurat, făcându-l să devină cât mai mic, și să creadă că a căzut e un abis din care nu va ieși niciodată. Însă am înțeles că asta nu e adevărat, că ființa umană nu poate trăi în întuneric o veșnicie. La un moment dat va răsări speranța, iar mai apoi dragostea și curajul. Va încerca din nou din nou să scape de tot ceea o apasă, până când va reuși. Astfel, „Evadarea” reprezintă începutul unui drum spre lumină, o bucurie a libertății mult râvnite. Resturile de lanțuri de la încheieturile sale sunt dovada luptei sale interioare. Cu pași timizi, dar siguri, omul se ridică și merge mai departe, să alcătuiască cea mai bună versiune a sa.

Totodată, pe parcursul călătoriei mele din galerii, am remarcat pictura „Un cer arzând”, a Doinei Mihăilescu, care m-a trimis imediat cu gândul la Apocalipsă. La baza sa se află, printre nuanțele de roșu, și o figură conturată, o prezență fantomatică, ce pare că strânge în brațele ei de o bucată de lemn de parcă existența ei ar depinde de asta. Astfel, se conturează ideea prezenței unei ipostaze a lui Iisus, căzut la pământ în timp ce săvârșește Drumul Crucii spre Muntele Golgota. El este „Calea, Adevărul și Viața”, iar acestea par că se sfârșesc brusc atunci când își dă viața pe cruce, deoarece atunci „soarele s-a întunecat; iar catapeteasma templului s-a sfâşiat pe la mijloc”. De aceea fundalul picturii este vopsit în culoarea sângelui: el este un semn vital; când el se oprește din a curge, semnifică finalul vieții.

Astfel, sentimentul domnește în artă, indiferent de tipul său; este prezent oriunde, în orice moment. E necesar doar să privim lucrurile din perspective diferite, ca să ajungem la ceea ce este invizibil ochiului, precum stelele sunt invizibile celui care privește cerul zilei.

Alesia Mihoc, 10 E

Arta contemporană nu a fost întotdeauna pe placul meu. Uitându-mă la pânzele decorate cu câteva linii împrăștiate ori la formele colorate simple, care nu păreau să aibă vreun sens, nu reușeam să percep aparentul înțeles al picturilor, resimțind o melancolie profundă din cauza incapacității mele de a le aprecia în mod adecvat. Deși nesigură că mă voi descurca, dar încrezătoare în abilitățile mea de adaptare, am decis să mă ofer voluntară la ediția din acest an a „Nopții Albe a Galeriilor”. Nu aș fi crezut vreodată că voi acumula atât de multe cunoștințe în doar trei zile, însă, alături de oameni dedicați și pasionați de ceea ce făceau pentru a asigura succesul festivalului, am fost martora modului în care arta poate reuni comunități diverse în jurul unei experiențe comune.

Una dintre temerile pe care am fost nevoită să mi le înfrâng a fost vorbitul în fața unui public numeros, având în vedere frica provocată de posibilitatea de a nu reține toate informațiile despre expoziții. În mod cu totul neașteptat, cei care m-au ajutat să capăt încredere în propriile forțe au fost chiar vizitatorii. Discuțiile purtate cu grupuri atât de diferite, alcătuite din persoane cu opinii surprinzător de variate, mi-au lărgit orizonturile gândirii și m-au determinat să reflectez mai profund asupra unor sensuri ascunse ale operelor de artă.

Una dintre expozițiile care mi-au făcut cea mai mare plăcere să o prezint a fost „Albastru de Prusia”, o colecție de pânze colorate concepute de Mando în jurul conceptului de sinestezie, menită să genereze în rândul privitorilor o succesiune de trăiri asociate cu nuanțele din fața lor. Artistul, în momentul realizării acestor tablouri, a luat în considerare potențialul expresiv al cromaticii, transparențelor și al combinațiilor de culori, cu scopul de a declanșa în public o gamă largă de senzații sau amintiri, fie ele auditive, vizuale sau gustative. Mi s-a părut extraordinar modul în care simplitatea aparentă a culorilor poate genera reacții afective intense, această expoziție determinându-mă să mă gândesc la madlena proustiană și la impactul profund pe care elementele senzoriale îl pot avea asupra memoriei și identității noastre. Șirul de tablouri debuta cu o pânză albă simplă, care la prima vedere părea să conțină un text alcătuit din cuvinte fără sens. La finalul expoziției, era prezentat un tablou aproape identic care, însă, conținea scrisă definiția cuvântului „sacrament” și modul în care acesta este perceput în Vechiul și Noul Testament. Eu am interpretat această colecție drept o alegorie a drumului de la pierderea la regăsirea de sine, sugerând o călătorie existențială mediată de culoare. Sacramentul, dincolo de conotațiile sale religioase, devine aici un simbol al reconectării cu ceea ce considerăm sacru în propria existență.

O altă expoziție care mi s-a părut pe cât de frumoasă, pe atât de tulburătoare se numește „La Rage”, ce înseamnă „Furia” semnată de Codruța Ivona Burcuș. Aceasta era alcătuită din 10 siluete înveșmântate cu mantii roșii și coroane din sârmă, făcând aluzie la depersonalizarea și asuprirea femeilor de-a lungul istoriei, nu doar în trecut, ci și în prezent. Un lucru foarte interesant îl reprezintă faptul că veșmintele roșii fuseseră inspirate de cămășile de forță pe care femeile erau obligate să le poarte în spitalele psihiatrice unde erau duse din motive de „isterie feminină”. Bineînțeles, acestea erau doar minciuni, acolo fiind închise femeile cu probleme mentale reale, din păcate încă nedescoperite, ori cele care aveau curajul să își exprime punctul de vedere în fața societății. Din punctul meu de vedere, coroanele de sârmă pe care manechinele le purtau pot fi interpretate cu o conotație ironică, referindu-ne la statutul femeii în ierarhia lumii, aceasta fiind văzută doar ca un obiect de decor, un mod prin care familiile se extind și ciclul vieții poate continua. Coroanele, acoperindu-le ochii și gura, reprezintă reducerea lor la tăcere, forțarea acestora să se supună unei societăți în care ele nu ar fi putut niciodată să se simtă cu adevărat împlinite, fiindu-le ignorate dorințele, aspirațiile sau chiar ideile geniale pe care le avuseseră multe dintre ele. Un detaliu important este modul în care a fost prezentată pentru prima dată expoziția, la o defilare de modă din septembrie. Modelele, pe sub mantile roșii, aveau brațele încrucișate la piept și o bandă roșie pe buze, semne ale încătușării lor metaforice. La finalul prezentării ele s-au oprit în fața publicului, stând nemișcate timp de mai multe momente sumbre, tocmai pentru a crea o senzație de neliniște, de disconfort, poate pentru a-și exprima reproșul asupra societății care le-a obligat să păstreze tăcerea timp de prea multe secole.

În doar câteva zile, am înțeles că arta contemporană nu se reduce la ceea ce percepem vizual, ci reprezintă o formă complexă de comunicare simbolică, prin care artistul își transmite ideile, emoțiile și convingerile. În spatele fiecărui obiect expus se află o poveste, o trăire sau un mesaj care așteaptă să fie descifrat și interiorizat. Arta devine astfel un mediu de reflecție și de dialog, nu doar estetic, ci și existențial.

Laura Nechifor, 10 B

Evenimentul ,,Noaptea Albă a Galeriilor” va avea mereu un loc special în sufletul meu, pe care abia îl aștept, deoarece este ocazia perfectă ca în fiecare toamnă să descopăr minunăția din creațiile artiștilor contemporani cu mine. Este un eveniment important prin intermediul căruia mii de suflete se conectează între ele, se formează legătura om-artist, apoi cea între oameni, ca în final toate inimile să fie unite, căci toți, în fapt, suntem conectați unii cu ceilalți. Nu doar pasiunea pentru artă și frumos ne adună în galeriile din tot orașul, ci ceea ce simțim, fundamentul ființei noastre, iubirea.

Călătoria noastră simbolică a pornit de la Baia Turcească unde, precum anul trecut, pe mine m-a impresionat sculptura. M-am oprit la una dintre lucrările artistului Radu Feldiorean, Rugăciune, ce se afla chiar în centrul unei săli rotunde, impresionante. La prima vedere apare imaginea unei lumânări, obiect folosit în timpul procesiunilor ritualice precum este rugăciunea. Apoi, privind-o cu atenție mi-am dat seama că este asociată cu momentul solemn de rugă, deoarece focul din vârf este chiar sufletul nostru, ceea ce ne dorim cel mai mult și tot adevărul cel mai pur, care prin acest proces se înalță spre ceruri, către divinitate, urmând să ne înalțe pe noi spiritual, moral. Fiecare detaliu la această lucrare mi s-a părut relevant, de la culoarea roșie-ruginie ce reprezintă spirit viu, prin asocierea cu sângele, tulburat de nuanțele închise, poverile vieții, până la faptul că flacăra din vârf nu are forma definită într-un singur mod, ci este văzută altfel din fiecare perspectivă din care a-i putea-o privi, semnificând că în rugăciune și credințe toți avem unicitatea noastră, a celor mai mari dorințe, frici și adevăruri, și că oricât de asemănători am părea, esența personalității ne va diferenția mereu.

Mi-a atras atenția și expoziția intitulată ,,xyz. Înapoi în viitor”, deoarece am văzut-o inedită, diferită de tot ceea ce privisem până atunci și de asemenea datorită faptului că mi-a trezit amintiri ale copilăriei cât și din viața actuală, care m-au ajutat să mă apropii de lucrări. Toate ilustrează blocuri, clădiri compuse din mai multe fragmente, iar eu cred că acele suntem chiar noi și conectându-ne formăm un întreg, adică lumea. Preferata mea a fost o lucrare în spațiu punând laolaltă ferestrele și balcoanele unor apartamente formând un bloc precum cele comuniste, care mi-a amintit chiar de locul unde am copilărit: acolo unde stăteau bunicii mei. Prin fiecare fereastră puteam vedea un moment din istoria personală a unei persoane, mai trist sau mai optimist, care prin reflectare ne-a îndreptat către propriile experiențe. Deși inițial gândul merge spre trecut, de fapt, toate acestea reprezintă actualul, deoarece fac parte din noi, iar viitorul nu ar exista fără cele ce s-au petrecut deja. Deci numele expoziției mă duce cu gândul la întrebarea ,,Cum va arăta viitorul?” raportat la trecut și la ceea ce pot face eu în contextul în care trăiesc pentru ca greșeli ale vremurilor trecute să nu se repete. În același timp îmi dau seama că axa timpului se poate da peste cap și fără să vrem ne vom întoarce la trecutul dureros. Toată expoziția subliniază cum ne dorim să mergem înainte, în viitor, dar nu vom putea niciodată fără a ne accepta istoria, astfel vom rămâne blocați mereu în ea.

Rămân cu ideea că mereu arta contemporană va fi un mijloc de a uni oameni, de a vorbi despre ceea ce ne preocupă în aceste vremuri și uneori, de a aduce speranță. Evenimentul NAG-Noaptea Albă a galeriilor mă impresionează prin farmec și prin lucrările interesante care reprezintă un concept gândit, trăit, simțit.

Renata Norocea, 10 E

Exponatul intitulat „Trecerea prin icoană”, realizat de Radu Feldiorean, este o lucrare care deschide privitorului o poartă către o reflecție profundă asupra graniței dintre divin și realitate. La prima vedere, sculptura poate părea bizară, însă dincolo de aparența ei neobișnuită se ascunde o simbolistică plină de sens și de emoție spirituală. Cercul din compoziție poate fi privit ca o limită între lumea concretă și cea a transcendenței, locul unde se întâlnesc umanul și divinul. Brațul care se întinde dincolo de cerc poate fi o prelungire a inimii, sugerând legătura invizibilă dintre trup și suflet, dintre ceea ce se vede și ceea ce nu se vede, inima fiind centrul sensibil al ființei, locul în care se imprimă credința și prin care omul comunică cu divinitatea. Crucea sculptată în interiorul acesteia capătă rolul unei amprente sacre, semnul prezenței divine care se imprimă în om prin rugăciune și trăire.

Lucrarea poate fi înțeleasă și ca o reprezentare a dualității dintre exterior și interior, dintre masca vizibilă a ființei și esența ascunsă care pulsează în profunzime, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la romanul ,,Exuvii” de Simona Popescu, acolo unde frumusețea exterioară devine doar un înveliș al unei lumi interioare pline de memorie și credință. Astfel, sculptura lui Feldiorean vorbește despre ceea ce ascundem sub aparențe, despre amintirile și trăirile noastre cele mai intime, despre credința care se păstrează tainic în inimă.

Rugăciunea devine, în această perspectivă, un act de meditație și de conectare cu propria ființă, o „trecere prin icoană” în sensul simbolic al cuvântului, deoarece în ambele planuri ale lucrării se pot observa elemente care trimit la uman, la fragilitatea și profunzimea existenței. Culorile folosite completează acest mesaj: roșul puternic exprimă intensitatea actului de rugăciune, sângele și viața însăși, iar albul mai luminos aduce ideea de puritate, de pace și de lumină interioară, pe care omul o caută necontenit prin credință și iubire.

Astfel, „Trecerea prin icoană” devine nu doar o sculptură, ci o invitație la introspecție și la redescoperirea legăturii dintre materie și spirit, dintre om și divinitate, dintre ceea ce este văzut și ceea ce rămâne ascuns în adâncul inimii. 

Sculptura „Dinamica căderii și înălțării” realizată de Radu Feldiorean pare la prima vedere o formă geometrică simplă, însă, privită mai atent, ea dezvăluie un univers de semnificații subtile despre echilibru, transformare și căutare interioară. Realizată din metal cu aspect ruginit, lucrarea nu este doar un obiect estetic, ci o mărturie vie a trecerii timpului. Rugina care îi acoperă suprafața nu reprezintă un defect, ci un strat de experiență, o amintire a schimbării și a inevitabilității timpului, ca și cum materia însăși ar povesti despre suferință și renaștere.

Forma principală a sculpturii amintește de o carte, simbol al cunoașterii și al înțelepciunii acumulate în timp. Cartea devine astfel o metaforă a ființei umane care se formează prin experiențele trăite, prin greșeli, bucurii și descoperiri. Aspectul ruginit care marchează suprafața metalului poate fi privită ca o mărturie a efemerității, dar și ca o dovadă că adevărata valoare a cunoașterii nu se pierde niciodată; dimpotrivă, ea se adâncește și capătă sens. Trecerea timpului, cu inevitabilele căderi și urcușuri, nu șterge cunoașterea; ea o transformă în forța care ne permite să depășim limitele și să ne ridicăm în ciuda dificultăților.

„Dinamica căderii și înălțării” nu este doar un obiect artistic, ci un simbol al condiției umane. Ne amintește că fiecare cădere poate fi urmată de o înălțare, că suferința poate fi transformată în frumusețe, iar experiențele, oricât de dure, pot deveni lecții valoroase.

Andrei Obreja, 10 E

În perioada 3–5 octombrie 2025, Iașul a găzduit Noaptea Albă a Galeriilor, un eveniment care a adus în atenția publicului arta contemporană și diversitatea ei. Am vizitat două expoziții foarte diferite, dar legate între ele printr-un fir subtil: una despre lumea interioară a omului, alta despre lumea exterioară, orașul care îl înconjoară.

Prima oprire a fost la Baia Turcească, unde sculptorul Gabriel Blaga a prezentat expoziția „Anatomia unei conștiințe”. Lucrările sale din fier forjat vorbesc despre emoții și stări umane fundamentale: confesiunea, trădarea, frica, ruga, furia. Deși lucrează un material greu și rigid, artistul reușește să transmită multă expresivitate și sensibilitate. Blaga este autodidact, cu formare în metalurgie, și tocmai acest lucru face rezultatul mai surprinzător fiindcă în sculpturile lui putem simți și tehnica, și emoția.

Lucrarea „Confesiune” arată un personaj aplecat, prins sub greutatea propriei conștiințe. E o imagine simplă, dar puternică, despre curajul de a ne privi pe noi înșine fără ocolișuri. Între această lucrare și altele: Trădarea, Frica, Ruga, Furia, se leagă un fir roșu, o structură interioară care descrie anatomia emoțiilor umane. Artistul își dorește să realizeze cândva la scară mare, de doi-trei metri, unele dintre sculpturi, adică Furia, Ruga, Trădarea și Confesiunea, ceea ce ar transforma aceste trăiri personale în simboluri mai ușor de observat pentru toți.

O altă lucrare care mi-a atras atenția este „Omul care își numără timpul”. Personajul este modelat din fier și pășește înainte, ieșind dintr-o bandă metalică ușor curbată, realizată dintr-un cadru de butoi vechi de 80 de ani. Detaliul materialului e important: nu este doar un element recuperat, ci o legătură între trecut și prezent. Personajul uman, modelat din fier forjat, pășește înainte, ieșind treptat din această buclă imperfectă. Nu este un om înfrânt de timp, ci unul care îl traversează conștient, care înțelege că timpul nu este o limită, ci un spațiu prin care se mișcă liber. Privind sculptura din lateral, se observă un echilibru subtil între tensiunea materialului și calmul formei: omul nu se luptă cu timpul, ci îl acceptă ca parte din drumul său. Deși ideea lucrării a pornit de la un moment dureros, o știre despre un tânăr care și-a curmat viața, rezultatul artistic nu transmite disperare, ci claritate și speranță. Blaga transformă drama în reflecție, iar reflecția în forță. Omul care își numără timpul devine omul care învață să-și trăiască timpul: lucid, împăcat, conștient de sine. Privit din spate, personajul nu mai este captiv în bucla timpului, ci pare să scape din ea, să evadeze din condiția umană efemeră și să găsească, poate, nemurirea.      

Expoziția are o coerență interioară rară. Sculpturile par ființe suspendate între pământ și gând, între materie și suflet. Lumina concentrată pe fiecare piesă face umbrele să se prelungească pe pereți, ca niște ecouri ale conștiinței. Mi-a plăcut contrastul dintre greutatea materialului și liniștea spațiului: în Baia Turcească, fierul prinde viață, iar tăcerea devine parte din artă. Expoziția lui Gabriel Blaga este o lecție despre sinceritate. Nu doar a artistului față de sine, ci și a privitorului față de propriile sale frici și gânduri.

La Galeria Octav Băncilă, pe strada Lăpușneanu, am descoperit expoziția Înapoi în viitor. Aici privirea s-a mutat din interior spre exterior, spre orașul în care trăim.

Lucrările sunt realizate din fotografii ale orașului Iași, cu blocuri, case și detalii arhitecturale ușor de recunoscut. Ele sunt aduse împreună în colaje care combină fragmente din spațiul urban și recompun o imagine familiară, dar privită dintr-un unghi nou. Din aceste colaje se naște o hartă vizuală a Iașului, în care trecutul și prezentul se suprapun firesc.

Laura Pintilie, 10 E

Participarea la cea mai recentă ediție a Nopții Albe a Galeriilor (NAG) a fost, fără îndoială, o experiență culturală remarcabilă și plăcută. Consider NAG o activitate excepțională, un adevărat regat vizual al artei, tocmai pentru că spiritul festivalului încurajează diversitatea și inovația. Fiecare spațiu expozițional, fiecare galerie, oferea o perspectivă complet nouă, un univers artistic deosebit, ceea ce făcea imposibilă plictiseala. De la minimalismul conceptual la explozia de culoare, de la instalații multimedia la pictură clasică, parcurgerea traseului a fost un periplu fascinant prin peisajul contemporan al artei. Deși, fiecare operă de artă avea acel ceva al ei, doar o parte din ele mi-au atras atenția în mod special.

Primul tablou care mi-a captat privirea a fost lucrarea „New York” semnată de Margareta Sterian. La prima vedere, tabloul contrastează puternic cu imaginea pe care o avem despre metropola americană. Cunoscut ca un oraș al arhitecturii ultra-geometrice, al zgârie-norilor impunători și al liniilor drepte, New Yorkul lui Sterian este, în schimb, învăluit aproape în totalitate într-o ceață, într-o pulsație difuză, dominată de tonuri de albastru. Totuși, culorile vii, pline de energie, specifice vieții urbane intense (roșu, albastru electric, accente roz), sunt prezente, vibrând sub stratul de incertitudine. Această neclaritate devine cheia interpretării. Tabloul ar putea reprezenta, de fapt, nu orașul fizic, ci „visul american” însuși – o proiecție a speranței și a oportunităților. New Yorkul este inima Statelor Unite, dar în același timp este un ideal, iar un vis, prin definiție, nu poate fi bătut in cuie, nu poate fi perfect focalizat. El rămâne o viziune eterică, frumoasă, dar încețoșată, un ideal greu de prins în forme clare. Pe de altă parte, tabloul poate fi o reflectare a ritmului atroce al orașului. New Yorkul este atât de supraaglomerat și într-o viteză de neimaginat încât nici măcar nu mai este timp să clipești. Frumusețea și grandoarea sa nu mai pot fi focalizate, fiind copleșite de viteza cu care timpul se scurge, într-o metropolă în continuă mișcare, unde nici măcar imaginea nu mai reușește să țină pasul.

Continuând explorarea, am admirat „Whisper” (Șoaptă) al Marinelei Ciobanu, o lucrare care, prin simplitatea sa aparentă, reușește să atingă o adâncime emoțională rară. Tabloul ilustrează o fată care doarme liniștită într-un pat, înconjurată de un cadru de plante verzi. Este o imagine simplă și totuși profundă, deoarece dormitorul, patul, este prin excelență un loc intim și personal, un sanctuar unde masca socială dispare și unde putem fi vulnerabili, noi înșine, departe de judecata lumii exterioare. Titlul, „Whisper”, nu face decât să amplifice această senzație, sugerând exprimarea delicată, șoptită, a unui adevăr despre sine, despre acea vulnerabilitate pe care o ascundem în public. Prezența plantelor verzi din jurul patului este un simbol al vieții, al regenerării și al naturii, adăugând un strat de vitalitate și echilibru. Totodată, întreaga pictură este una foarte luminoasă, conținând culori calde și raze de soare difuze  În ansamblu, „Whisper” reușește să transmită o stare de liniște profundă și foarte cozy, dar și un puternic sentiment de siguranță necondiționată, invitând privitorul să reflecteze asupra propriei intimități, departe de zgomotul lumii.

Un alt moment de intensitate l-a constituit lucrarea „Regretul Artistului” de Nicușor Șerpe. Tabloul, un autoportret al pictorului, îl înfățișează pe bărbat purtând un machiaj de clovn, o imagine care inițiază imediat un dialog incomod cu privitorul. Numele ales de artist se explică prin viziunea sa: el consideră că în zilele noastre artistul nu mai este văzut la fel de bine de oameni, ci a ajuns să fie tratat ca un simplu clovn, banalizat fără niciun drept. Astfel, pentru el, acel machiaj devine o mască a suferinței și a deziluziei. Interesant este că, înainte de a cunoaște ce a spus artistul despre propria lucrare, am perceput pictura într-un mod total diferit. Pentru mine, machiajul de clovn nu era o mască a suferinței, ci un simbol al puterii artistului. Știm că bufonul (clovnul) era singurul care la curtea regală striga în gura mare tot ce știa, putea critica și nu era pedepsit, el era, de fapt, deținătorul neoficial al adevărului. Așa și artistul, prin arta sa, ne îndrumă poate către adevăruri mai mici și mai mari. Ne poate pune în față cu adevărul gol-goluț, iar nimeni nu se poate supăra sau simți ofensat, căci este artă. Din această perspectivă, autoportretul devine nu o plângere, ci o afirmație curajoasă a rolului artistului ca purtător al unui adevăr incomod, dar necesar, în societate.

Ultimul tablou care mi-a plăcut în mod deosebit a fost cel intitulat sugestiv „(Nu) e prea mult”, realizat de Denisa Petruța Crăciunescu, o lucrare pe care o văd ca pe o reprezentare vizuală a unei lupte interioare provocate de societate. Titlul este cheia: paranteza care înconjoară negația „Nu” ilustrează perfect conflictul. Pe de o parte, societatea te etichetează, spunându-ți că ești „prea mult”, prea intens, prea diferit, prea vizibil. Pe de altă parte, vocea interioară, cei iubiți sau chiar o altă parte a societății ripostează, afirmând că „nu e prea mult”. Această luptă este regăsită vizual prin contrastul dintre elementele compoziției. Pe de o parte, observăm cerceii și colierul de perle – bijuterii clasice, atemporale, asociate cu o eleganță simplă, mai veche. Pe de altă parte, contrastul este creat de machiajul intens al ochilor, care este unul modern, ce nu se teme să iasă în evidență. Tabloul sugerează că tu știi cine ești (pasiunea, intensitatea, exprimarea modernă), dar societatea vine și te lovește cu așteptări de a fi mai clasic, mai reținut (perlele). Lucrarea pune în oglindă dorința de conformare cu nevoia de auto-exprimare autentică, arătând că valoarea personală nu ar trebui limitată de percepția externă, ci este o negociere constantă între interior și exterior, o afirmare a dreptului de a fi tu însuți.

Noaptea Albă a Galeriilor nu a fost doar o simplă vizită la expoziții, ci o călătorie intensă prin sensibilitatea artei contemporane. Explorarea acestor patru tablouri – „New York”, „Whisper”, „Regretul Artistului” și „(Nu) e prea mult” – a cristalizat esența festivalului: arta ca oglindă și ca far. Fiecare lucrare a acționat ca o fereastră spre teme universale, de la agitația visului urban la intimitatea sigură a sinelui și lupta artistului cu percepția socială. Această experiență mi-a reconfirmat că diversitatea galeriilor din cadrul NAG oferă o sursă inepuizabilă de inspirație. Văzută prin ochii artiștilor, lumea devine mai nuanțată și mai ușor de înțeles. NAG este, așadar, un eveniment esențial pentru pulsul cultural al orașului, oferind un spațiu liber și accesibil pentru dialogul dintre privitor și creație.

Eliza Prodan, 10 E

Noaptea Albă a Galeriilor este un eveniment care deschide porțile artei pentru toți, nu doar pentru adulți, ci și pentru elevi, unde fiecare găsește ceva cu care să se identifice . Am fost curioasă să văd cum se transformă orașul în această atmosferă plină de lumină, culoare, dar și idee. Așa că am vizitat două spații diferite, Baia Turcească și Arcada.

Prima oprire a fost la Baia Turcească, unde m-a impresionat mult o lucrare numită ,,Punctul Zero” de Cezarina Caloian, care era o instalație formată dintr-o oglindă pe care erau așezate mai multe sfere albe cu puncte negre de diferite mărimi, aparent aranjate aleatoriu, dar cu o ordine ascunsă. Cu toate acestea, era un singur craniu alb și el presărat cu puncte negre, care domina parcă scena. Pe mine m-a dus cu gândul această lucrare la originea, dar și la sfârșitul omului, la fragilitatea existenței, dar și la ideea că, indiferent de cât de diferiți suntem, indiferent de ce experiențe am avut până acum, indiferent de unde provenim, ne întoarcem toți la același punct zero. Eu mă gândeam că punctul 0 ar putea simboliza echilibrul dintre viață și moarte, între ordine și haos, între lumină și umbră, și între diferențele individuale și finalul comun, al fiecăruia. După mine, sferele albe cu punctele negre ar putea reprezenta diversitatea și imperfecțiunile din viața fiecăruia. Mărimile lor diferite arată intensitatea cu care ne putem trăi viața, iar craniul singuratic, care pare să domine totul, ar putea sugera fragilitatea vieții și inevitabilitatea morții. Ele sunt distribuite aparent aleatoriu, dar acest lucru ne-ar putea arăta că, deși viața poate părea una haotică, există totuși o ordine subtilă care legă toate experiențele într-un mod armonios.

După aceea, am mers la Arcada - Galeria de Artă Octav Băncilă – xyz. Înapoi în viitor (Dan Cebotari, Dumitrița Gurău, Cătălin Marinescu, Radu Marţîn, Mihai Savin, Radu- Mihai Tănasă), unde am descoperit o lucrare complet diferită, dar la fel de emoționantă  , care mi-a atras atenția. Pe masă erau așezate șabloane care reprezentau tipuri de răni, de exemplu rana de cuțit, de asfalt, de chirurg, de gânsac, de spalier, de vaccin și altele. Vizitatorii erau invitați să modeleze din plastilină colorată propria lor rană şi să o lase acolo în dreptul formei potrivite. Fiecare om poartă în el răni diferite, dar poate alege cum să le coloreze, cu ce să rămână din ele, cum să le vindece sau cum să le transforme. Cu timpul s-a format şir întreg de răni colorate, un tablou al durerii, dar totodată și al vindecării. Era o imagine care îmbina creativitatea cu vulnerabilitatea, suferința cu jocul.

Cele două lucrări, deși aparent foarte diferite, m-au dus cu gândul la același lucru: ,,punctul zero”, care vorbește despre începutul și sfârșitul vieții, despre originea comună a tuturor, iar instalația cu răni de la Arcada vorbește despre ce se întâmplă între cele două puncte, despre experiențele care ne marchează, ne dor, dar și ne fac oameni imperfecți. Astfel am înțeles că cele două lucrări nu reprezintă doar ceea ce privești, ci şi ceea ce trăiești și simți în același timp. Noaptea Albă a Galeriilor m-a făcut să văd că fiecare lucrare este, într-un fel, ca o oglindă. Una care reflectă lumea, dar totodată și pe noi înșine.

Riana Țuluca, 10 E

A fost prima dată când am mers la Noaptea Albă a Galeriilor. Nu știam exact ce să aștept, dar am plecat cu sentimentul că am trăit ceva ce nu se poate explica în cuvinte. Am văzut multe lucrări deosebite, însă două dintre ele mi-au rămas întipărite în memorie, având un impact aparte.

Prima, o compoziție discretă: un potir așezat într-o cutie-altar, încadrat de o ramă masivă, neagră, sculptată cu detalii fine. Interiorul ramei, pictat în roșu cald, devine un spațiu de revelație. Obiectul central, adică potirul, nu e doar o piesă decorativă, ci un simbol al sacralității ascunse în lucrurile simple. În tradiția creștină, potirul e vasul transformării. Aici, însă, el pare desprins de orice ritual concret, plutind între real și simbol. Este, mai degrabă, un semn al tăcerii, al introspecției. Contrastul dintre negrul ramei și roșul intens din interior pare o metaforă pentru dualitatea dintre lume și suflet. Poate fi privită ca o icoană, o imagine a unui altfel de altar, personal, în care tăcerea devine formă de rugăciune.

A doua lucrare, în schimb, „Whisper” (Șoaptă) a Marinelei Ciobanu respiră o cu totul altă energie. O femeie, în haine galbene, stă întinsă pe o pernă albă, înconjurată de frunze. Pictura combină fragilitatea intimității cu forța naturii. Culorile par deliberate: galbenul, simbol al luminii și al căldurii, se împletește cu verdele viu al frunzelor, culoarea renașterii și a vieții. Privind-o, am avut impresia că asist la un vis. Poate că nu e o simplă imagine a somnului, ci una a metamorfozei. Omul, epuizat de artificialul lumii contemporane, se lasă cuprins din nou de natură, de organic, de viață în forma ei pură. Frunzele care o înconjoară nu sunt doar un decor, ci o prezență protectoare, aproape maternă.

Miruna Ursanu, 10 E

Proiectul "Noaptea Albă a Galeriilor" redă izvorul istoriei noastre, înglobând felurite moduri de artă și realizând un muzeu al omului, al evoluției și libertății în comunicare.

La Baia Turcească am contemplat pictura Doinei Mihăilescu, "Aur stins I", care definește atât reflecția trecutului, cât și persistența sa în prezent. De asemenea, este unica pictură pe care este imprimat scrisul într-o formă coerentă, însă estompată, tocmai pentru a crea efectul de "stingere". Întrucât predominant la această expoziție a fost caracterul religios, impactul cuvintelor șterse poate fi asimilat cu influența pe care Iisus o are asupra omului contemporan. Singurul cuvânt lizibil este "timpul", fiind urmat de o negație, semnificație a stabilității divinității indiferent de timp. Titlul "Aur stins" este reprezentat de începutul cuvintelor, în auriu, pierzându-se mai apoi într-un gri, precum cenușa. Această imagine accentuează vitalitatea divinității, care, deși aflată într-o stare degradată, poate renaște, precum Phoenix. De asemenea, "Timpul" nu poate exprima o rugăciune suspendată a durabilității religiei, pentru că omul nu poate distruge ceva ce e veșnic. Un semn că divinitatea, deși pierdută, nu se retrage, ci își ascunde esența în "aur stins". Un alt aspect care intensifică această interpretare este pata roșie din centru, asemănătoare cu amprenta unei mâini, posibil mâna lui Iisus, pătată de sânge. Această caracteristică reprezintă un semn veșnic, imprimat asupra lumii pentru totdeauna. Ca și cum sacrificiul său va persista permanent, sângele Lui curgând în esența ființei noastre.

Așadar, Doina Mihăilescu a reușit să exprime dominanța divinității în miezul conștiinței umane, divinitate ce are capacitatea de a repara crăpăturile lumii prin aur, credință.