„Colțul liniștit al pernei” de Ada Lupu - Întâlnire cu liceenii la Colegiul Național (II)

Fotografii: Melania Huzum, 10 E

Alexandra Timofte, 10 E

            Un vitraliu luminos din cioburi de suflet

Într-o lume în care oamenii își fabrică din ce în ce mai multe măști, pentru a manipula, a ascunde, a se proteja, Ada Lupu, actriță, persoană a cărei carieră se bazează pe măști și o eternă schimbare, se dezbracă de armură și oferă lumii volumul de poezii „Colțul liniștit al pernei”.

Poezia este modelată din bucățele de suflet și ființă concentrate, strigate apoi și dezvăluite unor persoane pe care de multe ori nici nu le vei cunoaște vreodată. Ada Lupu a ascuns aceste cioburi din inima sa mai bine de treizeci de ani, colecționând fiecare bucățică pentru a crea un vitraliu luminos prin autenticitate, un acvariu în care să își păstreze sinele trecut.

Deși sub formă de versuri, acest volum își construiește propria lume, devenind aproape o narațiune. Se alcătuiește un spațiu imaginar, înrădăcinat în realitatea poetei, ea nereușind să se dezlipească de locurile copilăriei și continuând să le iubească. Deși se bazează foarte mult pe propriul trecut, Ada Lupu precizează că acesta nu este singura influență asupra persoanei prezente, iar vina și durerea trebuie acceptate și lepădate, dar niciodată ascunse în sânul trecutului. Precum trandafirul din poezia „27 septembrie” fericirea nu poate înflori la nesfârșit în același loc, la un moment dat lumina arde și lasă cicatrice. Bulbul trebuie scos din pământ și plantat altundeva pentru ca trandafirul să poată înflori din nou, altfel această dependență față de acel loc, care cauzează doar suferință și răni, face din lumina arzătoare o formă mascată de sinucidere. Este un rău comis împotriva sinelui, în același fel în care două persoane, între care se naște o iubire ce transcende și cele mai adânci ape, uneori nu pot rămâne alături una de cealaltă. Aceste eforturi de a recupera iubirea, alergarea constantă și rănile care se deschid și se redeschid obosesc omul și îl trimit din mintea publică, ordonată și calculată, spre mintea secretă, camera fricilor și a celor mai disperate dorințe, ale extremelor umane de nestăvilit. Toată această epuizare amintește de nevoia cea mai importantă a omului: tihna.

Această tihnă este de multe ori asociată, poate în mod greșit, cu familiaritatea. Există momente, precum în poezia „calendar” în care pare că fata își dorește să se întoarcă în blocul copilăriei, să mai asculte scandalul, să vadă asemănările între vecini și să afle fața copilului care, în viitor, va celebra aceeași zi de naștere ca ea. Este haotic, este pur sentimental, dar tihna izvorăște din această familiaritate și cunoaștere a pereților despre care speră că au memorie, a siluetelor oamenilor pe care îi vedea zi de zi pe casa scării și ziua cuvenită ei, la sute de ani depărtare, dar totuși neschimbată. Până la urmă chiar și poeziile au o rutină, sunt înșirate simetric în patru părți, alternând între câte paisprezece și câte șapte poezii în fiecare secțiune. Această stabilitate riguroasă conferă un spațiu sigur pentru un suflet fragil, extenuat, dar încă plin de iubire. Această dragoste rareori necesită grandoare și adaosuri exterioare, ea fiind forjată în banalitate rece. În poezia „dragostea 20 de ani mai târziu” iubirea este ilustrată atât prin gesturi dramatice, romantice, cât și prin simplitatea cotidianului în care „dragostea e atunci când te asiguri / că în frigider e sos din ăla care-i place ei”. Rareori trebuie să oferim mai mult înțeles și valoare unui simbol, deoarece valoarea lui este intrinsecă, fixă și pur sufletească, precum această dragoste obișnuită, ca și îngerul tăcut. Acesta este un înger, divin în ciuda oricărei răutăți pământești care nici nu ar trebui să îl atingă. El este un delfin ce iese mereu la suprafață, privindu-și lumea „cu ochii lui Dumnezeu”.

Prin volumul „colțul liniștit al pernei” Ada Lupu a epuizat orice bucată de poezie rămasă în trupul ei și a oferit lumii un acvariu de povești ascunse „în cuvinte puține / care spun mult”. Descoperind astfel poate cele mai vulnerabile părți ale minților sale, cea publică și cea secretă, face un pas curajos într-un tărâm al falsității, constrângerii și al acoperămintelor. Deși nu se știe dacă acesta este doar începutul sau doar o nevoie de eliberare singulară, colecția de sentimente și poezii înscrise în paginile acestei cărți dezvăluie esența unei persoane de o sensibilitate aparte.

Maria Alexa, 9 A

            Între candoare și luciditatea dureroasă a maturizării

Cu ocazia zilelor Colegiului Național am avut ocazia de a participa la o întâlnire cu Ada Lupu, autoarea volumului de poezii ”Colțul liniștit al pernei”. Cartea se deschide asemenea unei ferestre către un timp instabil, în care copilăria anilor ’90 este reconstituită printr-o transparență acvatică, fragilă. De la primele texte se conturează o voce atentă la detaliu, capabilă să transforme vulnerabilitatea amintirii în imagini cu greutate emoțională, plasate între candoare și luciditatea dureroasă a maturizării. Universul natal apare ca un spațiu închis, comparabil cu un bazin de sticlă, în care siguranța coexistă cu amenințarea ruperii.

O primă poezie impresionantă a fost ”14 februarie”, care pune accentul pe pierdere, finalul copilăriei și maturizarea bruscă. În timp ce peste tot în lume era sărbătorită dragostea festivă, superficială și comercială, vocea poetică descoperă ce înseamnă adevărata iubire, dar și durerea profundă provocată de pierderea bunicului.  Deși familia încearcă să-și ascundă suferința față de bunic, copilul nu reușește să facă la fel și începe să plângă  la vederea acestuia bolnav și foarte schimbat. Poezia este construită dintr-o succesiune de imagini concrete, simple, care capătă o intensitate emoțională puternică tocmai prin lipsa dramatizării explicite. Spitalul, patul rece, trupul slăbit al bunicului și reacțiile reținute ale adulților creează un contrast dureros între lumea copilului și realitatea crudă a bolii. Copilul percepe suferința fără filtre, iar lacrimile devin un semn al imposibilității de a masca durerea, spre deosebire de adulți, care încearcă să mențină aparențele. Data de 14 februarie capătă o semnificație ironică: iubirea kitsch, plină de inimioare și culori stridente, este pusă în opoziție cu iubirea autentică, tăcută, manifestată prin atașamentul profund față de bunic. Astfel, poezia surprinde momentul în care copilul este forțat să înțeleagă pierderea și fragilitatea vieții, marcând o trecere dureroasă, dar inevitabilă, spre maturitate.

Poezia „(pe)trecere” surprinde, cu o sensibilitate aparte, fragilitatea unei aniversări care, deși imaginată ca fiind luminoasă și plină de viață, se transformă treptat într-o experiență a singurătății și a dezamăgirii. Poeta construiește inițial un spațiu al așteptării și al entuziasmului: masa întinsă de-a lungul străzii, invitația adresată întregului cartier, rochia galbenă, emoțiile specifice unei zile speciale. Toate aceste detalii creează impresia unei sărbători comunitare, în care copilul se simte în centrul atenției și al afecțiunii colective. Universul poeziei este populat de figuri familiare și calde – mama mereu aproape, tata așezat „în capul mesei”, bunicii care promit tortul „ornat cu praline și caramel sărat”. Imaginile sunt ludice și pline de culoare, iar gesturile mărunte, precum concertul improvizat al fetelor din bloc sau cadoul așteptat de la doamna de la aprozar, redau autenticitatea unei copilării trăite intens. Totuși, această atmosferă se fisurează treptat, pe măsură ce realitatea nu mai corespunde proiecției inițiale. Momentul de ruptură apare atunci când invitații încep să sosească, iar locul tatălui este ocupat de „domnul în vârstă”, un străin care spune povești ce nu mai au legătură cu sărbătoarea. Absența tatălui devine o prezență apăsătoare, iar bucuria se transformă într-o stare de alienare. Copilul rătăcește printre scaune, caută priviri cunoscute, dar nu mai găsește siguranța promisă. Tortul, simbol al celebrării, apare în final lipsit de elementele care îl făceau special, devenind imaginea clară a unei aniversări golite de sens. Titlul poeziei, „(pe)trecere”, sugerează tocmai caracterul efemer al momentelor fericite și al copilăriei înseși. Aniversarea, care ar fi trebuit să marcheze o etapă importantă, devine o experiență tranzitorie, în care dorințele rămân neformulate, iar copilul-adult ajunge să numere până la treizeci fără a-și pune vreo dorință. Astfel, poezia capătă o notă melancolică profundă, ilustrând trecerea tăcută de la inocență la o conștientizare dureroasă a lipsei și a singurătății.

Poezia „monolog de toamnă” se construiește ca un discurs intim, melancolic, în care memoria afectivă devine principalul spațiu al întâlnirii dintre trecut și prezent. Ploaia, motiv recurent al textului, funcționează ca element declanșator al amintirilor, legând momente diferite ale vieții printr-o stare comună de fragilitate și tandrețe. Repetiția expresiei „plouă ca atunci” sugerează o continuitate emoțională: trecutul nu este încheiat, ci revine constant, infiltrându-se în prezent. Imaginile sunt simple, dar încărcate de sens: tatăl care o trece pe mama peste baltă „ca să nu-ți strici pantofii”, prima cumpărătură făcută pentru mamă, ascunderea într-o cabină telefonică. Aceste gesturi mărunte devin dovezi ale unei iubiri profunde, discrete, exprimate prin protecție și joc. Poezia evită dramatismul, preferând o delicatețe care accentuează autenticitatea relației dintre copil și părinți. Jocul de-a vorbitul la telefon sau „mințitul nevinovat împreună” sugerează complicitatea afectivă, acea formă de intimitate care se construiește din lucruri aparent nesemnificative. În partea a doua a poeziei, tonul devine mai reflexiv. Metaforele precum „o singură picătură împinsă din seringă” sau „pisica de sticlă” introduc ideea fragilității și a precarității emoționale. Mintea devine „casantă”, semn al vulnerabilității acumulate în timp, dar finalul aduce o notă de speranță: „o să fim bine”. Această afirmație nu este una sigură, ci mai degrabă o promisiune spusă cu voce joasă, ca un mecanism de supraviețuire emoțională. Astfel, poezia surprinde cu finețe legătura profundă dintre copilărie, memorie și iubire familială, transformând amintirile simple în repere esențiale ale identității afective.

Alin Flaișer, 10 E

            Un fragment colorat de sticlă

La întâlnirea cu actrița și poeta Ada Lupu de pe data de 28 ianuarie, elevii Colegiului Național Iași au avut ocazia unică de a o asculta vorbind despre volumul său de poezii "Colțul liniștit al pernei" și răspunzând la întrebările lor despre carte. Una dintre temele întâlnirii a fost asemănarea volumului cu lumea subacvatică, identitatea poetei fiind pusă în legătură cu numeroase animale ce trăiesc în mări și oceane.

 Această idee s-a conturat când poeta a asociat barul ce îi absorbea viața mamei sale cu o balenă oarbă, ce consuma tot ce îi iese în cale. Poeta s-a identificat ludic și sugestiv cu un axolotl, o salamandră ce trăiește sub apă. Acest animal își poate regenera părți ale corpului, chiar și după amputare. În volum, Ada trece prin multe traume și suferințe, dar se regenerează sufletește după toate loviturile primite de la lumea din jurul său.

Volumul conține multe poezii impresionante, dar cea care m-a marcat profund este "caleidoscop". În această poezie Ada reflectează asupra vieții și diferențelor între viața din comunism și cea din prezent. Vocea poetică realizează numărul mic de diferențe în comportamentul oamenilor între cele două perioade. Titlul poeziei poate semnifica faptul că lumea nu s-a schimbat din perioada comunismului, ci doar este văzută printr-un caleidoscop, fiind receptată ca aceeași lume tristă doar privită printr-un fragment colorat de sticlă. În perioada comunistă oamenii nu mâncau fructe, deoarece nu puteau, acum nu mănâncă pentru că nu doresc. În această poezie, lumea este la fel de tristă precum cea din comunism, doar privită printr-un caleidoscop colorat ce o face să pară mai nouă și mai fericită.

Maia Constantinescu, 9 A

            Confesiunea, un drum necesar spre vindecare

Pe data de 28 ianuarie am avut ocazia să discutăm cu artista Ada Lupu, care a debutat recent cu volumul de poezii intitulat „colțul liniștit al pernei”. Cu o căldură aparte, scriitoarea ne-a invitat să ne redescoperim pe noi înșine prin poeziile sale, readucând la suprafață amintiri și trăiri pe care mulți dintre noi ajungem să le neglijăm odată cu trecerea timpului.

O poezie care mi-a transmis un profund sentiment de pace este „Leolea”, din cea de-a treia parte a volumului, intitulată „îngerul tăcut”. Acest poem reprezintă o ancoră emoțională, un moment în care poeta acceptă avalanșa de emoții care o copleșește în actul scrierii. „Leolea” este o mărturie poetică marcată de o vulnerabilitate aparte, în care se evidențiază frica de a pierde îngerul păzitor – ființa divină pe care Dumnezeu o oferă fiecărei persoane pentru a o însoți până în ultimul moment al existenței sale. Această teamă subliniază sensibilitatea vocii poetice și nevoia profundă de protecție și înțelegere.

Deși poeta se simte nevrednică de iertare din cauza păcatelor sale, expunerea sinceră în fața divinității o apropie de salvare. Îmbrățișarea puternică pe care o resimte simbolizează renașterea interioară, acceptarea schimbării și curajul de a merge mai departe, depășind momentele dureroase ale trecutului.

Ada Lupu ne-a vorbit și nouă despre acest înger păzitor, descriindu-l nu doar ca pe o entitate divină, ci ca pe o prezență intimă și tăcută, care se manifestă prin gesturi mărunte, prin intuiții și prin clipe de liniște ce apar exact atunci când par imposibile. Pentru autoare, îngerul nu este o figură idealizată, ci una profund umanizată, care nu judecă, ci rămâne și veghează în orice moment.

Această perspectivă se reflectă în mod repetat în poeziile sale, unde fragilitatea devine o formă de curaj, iar confesiunea, un drum necesar spre vindecare. Volumul „colțul liniștit al pernei” se conturează astfel ca un spațiu al introspecției, un refugiu în care cititorul este invitat să se oprească, să asculte și să-și accepte propriile emoții. Prin versurile sale, autoarea reușește să transforme durerea în blândețe și frica în speranță, demonstrând că poezia poate fi, uneori, acel înger tăcut care ne însoțește în cele mai vulnerabile momente ale noastre.

Laura Nechifor, 10 B

              Locul de unde pornește sensul nostru și rostul la care ne întoarcem

Încă de când am pătruns în lumea subacvatică a Adei Lupu, de la prima poezie, am înțeles că mă voi întoarce în timp la amintiri frumoase, luminoase, la mine cea inocentă, pură, cu un zâmbet mereu sincer, căci inevitabil după lectura poemelor-confesiuni mi-am întors perspectiva către propriile adâncimi și am descoperit lucruri tainice, despre care habar nu aveam că zac în mine. ,,Colțul liniștit al pernei” este o pledoarie a sufletului, un jurnal care parcă ar încerca să se asigure că lumea aceea în care e liniște, siguranță, pace, nu ar putea fi distrusă niciodată și că toate ființele acvatice păstrează conexiunea cu viul. Îngerul tăcut care păzește lumea aceasta vitală întreagă, deși fragil, precum ,,acvariul”, are această putere miraculoasă, să înglobeze totul în sine, ca un purtător al adevărului în cea mai frumoasă formă a sa.

M-am oprit, în primul rând la poezia ,,14 februarie”, al cărei titlu este în antiteză cu subiectul poeziei: pierderea ireversibilă a bunicului, a uneia din ființele lumii de pe colțul liniștit al pernei, deci acest moment este și începutul destrămării încetul cu încetul a universului fetiței care încearcă cu disperare, precum în poezia ,,familia”, să facă orice îi stă în putință, ,,pereții acvariului meu încep să se crape ușor / eu îi lipesc cu gumă de mestecat, dar nu ține”, însă descoperă că forța ei nu este de ajuns, că nu se poate opune acestui uriaș numit timp care înghite totul, uneori fără ca noi să ne dăm măcar seama. Copilul se emoționează văzând cum bunicii parcă se iubesc acum mai mult decât oricând, datorită sensibilității și conexiunii pe care o simțea în raport cu aceștia, iar din cauza aceasta nu mai reușește să intre la bunicul să îi spună ceea ce avea de zis, dar știe că la ea ținea cel mai mult, pentru că simte.

Tot fetița întregește peisajul de familie și surprinde felul în care pe mama ei (sau sora așa cum este menționat în poezia ,,familia”) o afectează această pierdere, o frământă și suferă. Chiar dacă există tendința de a masca aceste trăiri, copilul le vede, este conștient de ele. Un alt lucru pe care îl pot sublinia este faptul că fără a recunoaște chipul bunicului, ca și cum ar fi pierdut un reper esențial, vocea poetică exprimă faptul că se simte dezorientată, parcă fără început și sfârșit. Așa ar fi omul dacă i-am șterge amintirile din copilărie, ar fi o ființă fără esență, s-ar speria, ar fugi de această lume, și totuși nu ar avea unde să fugă, dar dacă păstrăm viu un loc precum ,,colțul liniștit al pernei” vom avea mereu unde să evadăm, măcar pentru puțin timp, acolo unde e cald, liniște, sigur.

Volumul Adei Lupu este dovada vie că pentru ,,a juca” bine rolul de adult fiecare ar trebui să aibă o astfel de lume la care să se întoarcă atunci când simte nevoia, ca la un mediu prin care să își îndeplinească necesitățile spirituale vitale. Așa cum am putut înțelege din poezia ,,blocul”, urmele trecutului rămân peste tot pe unde am fost, dar atunci când totul se schimbă și nu mai putem să le vedem, ce facem? Cred că și aici lumea tainică din adâncul nostru le va simți, ea va ști că acolo am fost noi și că am lăsat în acel loc o parte din sufletul nostru. Așadar, după lectura volumului și întâlnirea cu poeta Ada Lupu, am înțeles cum amintirile copilăriei, păstrate cu rezistență în universul candid al sufletului, sunt ceva vital, sunt locul de unde pornește sensul nostru și rostul la care ne întoarcem atunci când pare că nu mai vedem nimic.

Bianca Hrib, 10 E

            Despre iertarea sinelui

Am avut ocazia, acum un an, să o văd pe Ada Lupu actrița, în rolul Juliei din piesa de teatru „1984”, după Orwell. Iar recent am putut să o văd pe Ada Lupu, poeta, și să o ascult vorbindu-ne despre volumul ei de poezie „colțul liniștit al pernei”.

Nu știu la ce m-am așteptat mai exact. Nu cred că am avut vreo așteptare, de fapt. Dar a fost frumos, discuția a fost interesantă și, ca de fiecare dată când particip la o astfel de întâlnire, am ieșit din amfiteatru cu modul de a gândi un pic schimbat.

Poemele Adei sunt, incontestabil, personale. Cu fiecare vers citit, îți reamintești că paginile au fost scrise de un om la fel de obișnuit ca și tine. Poeta reușește, prin tablourile descrise, să ne tragă după ea în acvariul unde totul este bine, acvariul în care există și delfini, sirene, rechini, dar și îngeri. Poate există și axolotl, animalul marin cu care a ajuns Ada să se identifice încă de la începutul întâlnirii.

Ada Lupu nu vorbește despre lucruri mărețe sau, cel puțin, nu cum suntem noi obișnuiți. Spre exemplu, poemul „dragostea 20 de ani mai târziu” pomenește despre cum iubirea nu constă doar în gesturile de grandoare, ci și în cele mici, de rutină: „iubirea e atunci când te asiguri/ că în frigider e sos din ăla care-i place ei”. Iubirea ia o formă mai simplă, dar cu atât mai sensibilă, întrucât ne este prezentat aspectul de a fi cunoscut, de a fi luat în considerare fără să o ceri. Imaginea câinilor care s-au legat de cadavrele stăpânilor apare ca o metaforă pentru acel legământ care nu poate fi rupt nici de moarte însăși. E o iubire dureroasă, mai puțin cunoscută decât cea „din basme” și totuși mai adevărată.

Nu știm dacă blestemul Marianei e adevărat, dar pentru Ada e clar că s-a metamorfozat în binecuvântare. Îngerul tăcut — „căzut prin acoperiș în casă” — pare a fi cea mai mare binecuvântare a Adei și cea care a rămas cel mai mult timp alături de ea. Și în poemele despre el e multă iubire. În poemul „Leolea”, este descris cum, atunci când este îmbrățișată de înger, Ada rămâne „fără aer/ și fără păcate”. Este despre o vină care poate nu își are locul, dar care există, pentru că e imposibil ca vina să fie a nimănui, așa că o poartă poeta. Poate și îngerii au nevoie de oameni care să-i păzească și care să-i ajute să treacă mai ușor prin viață.

Întrebată dacă acest înger tăcut este menit a înlocui ceva anume, Ada a răspuns că nu, că îngerul e propria lui ființă, „înzestrat altfel”, cum spune în volum, și că nu trebuie luat ca fiind un suplinitor. Îi dau dreptate, cum să nu: un înger nu are ce sau pe cine să înlocuiască, nici măcar pe Dumnezeu. Și mi se pare înduioșător cum, în această lume, Ada și îngerul ei se salvează reciproc, în fiecare zi, prin iubire, grijă și iertare de păcate.

Pornind de la poemul „blocul”, în care este vorba despre cum pereții blocului copilăriei sunt scrijeliți cu amintiri din alte vremuri, Ada a fost întrebată dacă ea consideră că blocul e cel care conține toate aceste memorii sau dacă noi, oamenii, le proiectăm asupra locului. Crede că noi suntem cei care purtăm amintirea locurilor, dar că acestea (locurile), la rândul lor, ne uită, nu sunt conștiente de prezența noastră acolo. Personal, am văzut vocea lirică din acest poem ca fiind un muzeograf care iese la pensie, literalmente dând cheile vechiului apartament unor chiriași. Istoria acelui loc rămâne în vocea lirică și va fi purtată în memorie, idee confirmată chiar de Ada Lupu, care a spus că locul acela special — blocul din copilărie, orașul natal — ne va însoți mereu, indiferent de circumstanțe.

Nicoleta Dabija, însă, a recunoscut faptul că, născută fiind la Constanța, primele ei amintiri sunt cu marea, pe care o consideră singurul ei Dumnezeu, dar că în rest, nu are prea multă afecțiune pentru copilărie, întrucât a fost dificilă. Din acest motiv, ea apreciază oamenii care au avut o copilărie și tânjesc după aceasta.

În final, întâlnirea cu Ada Lupu a reușit să îmi deschidă ochii către o altă perspectivă asupra vieții și un alt mod de a percepe trecutul, traumele și cum să ne împăcăm sau cel puțin să ne liniștim cu privire la anumite lucruri din viețile noastre. „colțul liniștit al pernei” este un volum despre rememorare, calm interior, și, poate, iertarea sinelui.

Casandra Deliu, 10 B

            Ca un val peste nisip

Ca o prințesă a mării, Ada Lupu a pășit în sala de festivități cu un aer relaxat și gata de discuție.

Din volumul de poeme, pentru mine au ieșit în evidență “27 septembrie” și “el”. În “27 septembrie”, este vorba despre o bunică și trandafirul de care ea are grijă. Mi-a amintit de “Micul Prinț”, de Antoine de Saint Exupéry, pentru că la fel ca bunica, Micul Prinț avea grijă și tânjea după trandafirul său. Moartea simbolică a Micului Prinț este ca a bunicii; “voi părea mort, dar asta nu va fi adevărat.”, spune Prințul, iar poezia se încheie cu versul “a ieșit în chip de lumină”, pentru că bunica și trandafirul au ajuns încet, încet un singur suflet. Când un trandafir este în pragul morții, ofilirea acestuia presupune închiderea în el însuși, la fel ca trupul bunicii din această poezie, ceea ce îi face și mai legați unul de celălalt.

În poemul “el”, autoarea se trezește într-un recif de corali, unde zărește ființa iubită. Dar în acest context, ființa iubită a dispărut, ceea ce face simbolistica recifului de corali și mai importantă. Coralii sunt o specie pe cale de dispariție, a cărei stare de sănătate care este periclitată chiar de oameni. Contradicția versurilor “oamenii pot dormi în apă” și “o să mă scufund”, surprind toată această interacțiune ca un vis, un vis frumos, dar trecător, deoarece, ca orice lucru subacvatic, viața trece la fel de rapid, ca un val peste nisip, existența noastră rămânând doar în amintiri.

Ianis Orhei, 9 A

            Un loc al protecției absolute

Volumul de poezii „colțul liniștit al pernei” de Ada Lupu vorbește despre copilărie, familie și iubire dintr-o perspectivă sensibilă și sinceră. Poeziile nu descriu o lume sigură, ci una fragilă, în care personajele încearcă să se protejeze de durere. De multe ori, siguranța apare doar pentru scurt timp, iar poezia devine unicul loc în care emoțiile pot fi spuse.

O introducere profundă în atmosfera volumului este poezia „Leolea”, care surprinde ideea de protecție și iubire necondiționată. „Îngerul tăcut” nu este mut, ci vorbește prin gesturi simple, care spun mult. Deși este fragil și bolnav, el oferă o iubire curată, fără condiții. Privirea lui provoacă plânsul, nu din teamă, ci din emoție. Când poeta este strânsă în brațe și rămâne „fără aer și fără păcate”, apare senzația unei siguranțe totale, ca într-un spațiu în care nimic rău nu poate ajunge. Această stare seamănă cu liniștea din lichidul amniotic, cum spunea Nicoleta Dabija, un loc al protecției absolute, care însă apare doar pentru o clipă.

Aceeași nevoie de siguranță se regăsește și în poezia „Familia”, unde relațiile sunt prezentate ca fiind fragile și nesigure. Poeta nu poate alege între mamă și bunici, pentru că îi iubește pe toți la fel. Iubirea pentru tată este păstrată „în secret”, semn că acesta este o prezență îndepărtată, cu care comunicarea are loc doar în gând. Tatăl este comparat cu un delfin, un animal inteligent și sensibil, dar care trăiește într-o „altă apă”, ceea ce sugerează distanța dintre el și familie. Rolurile din familie sunt inversate: mama este „mai mult sora”, iar bunicii devin părinți. Copilul este nevoit să se maturizeze mai repede și să aibă grijă de bunici, pentru a nu-i întrista, deoarece „tristețea îi îmbătrânește pe oameni”. Bunicii sunt comparați cu țestoasele de mare, simboluri ale protecției, dar și ale fragilității, deoarece moartea lor este inevitabilă. Încercarea de a „lipi” lucrurile cu gumă de mestecat arată dorința copilului de a păstra familia unită, chiar dacă soluțiile sunt slabe și temporare. Dorința de a avea un frate sau o soră arată nevoia de completare și de siguranță afectivă. Episoadele legate de prietene, de spital sau de scrisorile către Moș Crăciun sugerează o copilărie plină de speranțe, dar și de confuzie. Lumea adulților nu oferă explicații clare, iar copilul ajunge să caute răspunsuri chiar și la Dumnezeu.

„Colțul liniștit al pernei” este un volum despre fragilitate și nesiguranță. Atât „Leolea”, cât și „Familia” arată cum siguranța există doar pentru scurt timp și cum copilăria este marcată de pierderi și maturizare timpurie. Poezia nu rezolvă aceste probleme, dar le face mai ușor de înțeles și de acceptat.

Ilinca Ciobanu, 10 B

            Apăsări delicate pe clapele memoriei

Întâlnirea cu Ada Lupu a fost un eveniment memorabil pentru mine, o călătorie în lumea poetică și o explorare a celor mai întunecate colțuri ale propriei minți. Citind volumul acesteia, „Colțul liniștit al pernei”, unde memoria reprezintă un spațiu al apei, am navigat prin adâncurile acvariului său, căruia ea, așa cum spune în poezia ”familia”, încerca să îi lipească pereții cu gumă de mestecat, din frica de a nu se sparge în mii de bucăți și de a-i pierde pe cei iubiți odată cu distrugerea sa.

Un aspect al întâlnirii care m-a emoționat au fost momentele muzicale la pian, unde au fost interpretate piesele „Gnossienne” și „Gymnopédie”, compuse de Erik Satie. Prima compoziție m-a dus cu gândul la poezia „eu”, mai exact la versurile ”barul o are pe mama/ sau barul o are pe mama/ el este o balenă oarbă care îi înghite tinerețea”, respectiv  „insomnia mi-o arată pe mama/ cum se-ndreaptă obosită spre casă,/ fiecare pas îi mai adaugă un an de viață, / așa că mama ajunge la mine bătrână, /eu o iubesc oricum”. Aceste secvențe reprezintă un portret al mamei din perspectiva fiicei, care trebuie să stea acasă la bunici, deoarece mama are o afacere, un bar, muncește din greu, și care stă trează până la ore târzii (trei, patru sau chiar șase dimineața) așteptând sosirea ei. Barul este descris ca o balenă oarbă, cu ochi de sticlă și gură din metal și termopan, cu respirație ce miroase a alcool, care o scurge pe mamă de orice fărâmă de fericire și tinerețe, o epuizează. Balena este o figură masivă, greu de salvat și imposibil de reparat, și este asociată cu suferința mamei. Când instanța maternă ajunge în sfârșit acasă, este bătrână, obosită,  însă fata tot o iubește, pentru că prezența sa este cea mai importantă pentru dânsa. Observăm cum copilul este copleșit de dor și cum și-ar dori ca mama să lase barul pentru ca ea să petreacă mai mult timp cu acesta. Fetița privește cum ea cară navetele grele de bere, care îi rup spatele, ele reprezentând greutățile vieții de care este cuprinsă instanța maternă. Astfel, această poezie, asociată cu creația lui Erik Satie m-a dus cu gândul la ideea că, cu cât înaintezi mai mult în adâncul balenei, cu cât o hrănești mai mult, cu atât mai obosit și mai slăbit de puteri, mai îmbătrânit devii.

A doua piesă, „Gymnopédie”, mai sensibilă și mai profundă, din punctul meu de vedere, mi-a amintit de poezia „27 septembrie” din volumul Adei Lupu. În acest ansamblu liric, este conturată o legătură strânsă între trandafir și bunica fetei (văzută ca o a doua mamă prin ochii inocenței în alte poezii). În curtea din spatele blocului, ea creștea și îngrijea floarea, oferindu-i ceea ce avea nevoie. Când ea se ofilea, bunica parcă începea să se desprindă de realitate, iar primăvara, bătrâna renăștea odată cu aceasta, își îmbrăca rochia cea bună, de ocazie, și vorbea cu ea. Citind următoarele versuri, „când bunica s-a îmbolnăvit, / trandafirul și-a pierdut mințile”, am observat că trandafirul este o extensie a bunicii, un al doilea corp perfect sincronizat cu cel a cărui stare de sănătate s-a degradat în timp. Floarea, dezorientată, îi striga la geam, o îndemna pe bunică să se uite la ea și să vadă cât a crescut. Astfel, trupul se dezvolta, funcționa, se  transforma, dar creierul, sufletul (bunica) se degrada semnificativ din cauza bolii. Versurile „trupul s-a ascuns în el însuși, / așa că bunica/ a ieșit în chip de lumină” sugerează  trecerea în neființă a persoanei iubite și evidențiază faptul că boala i-a luat mai întâi corpul, apoi viața. Bunica era prezentă din punct de vedere psihic, dar fizic ea nu de putea deplasa, așadar ultima ei dorință a fost ca trupul său să fie adus în grădină. Un ultim aspect legat de poezie, care m-a emoționat, este grădina – aceasta reprezintă un prag ce face trecerea de la cotidian, obișnuit, la sfârșit, la origine, curtea din spatele blocului devine un loc ritualic, unde bunica își ia rămas-bun pentru ultima oară. Astfel, versurile textului în combinație cu ritmul calm, lent al muzicii, cu sunete fine, apăsări delicate pe clape, m-a dus cu gândul la bunica mea, care, întâmplător, și ea avea o relație strânsă cu aceste flori suave, și care a părăsit acest târâm cu un zâmbet fin prea devreme.

În volumul Adei Lupu tema dominantă este trecerea timpului, însoțite de alte teme precum iubirea și familia. Textele lirice reprezintă un ansamblu amintirilor, unde acvariul este o metaforă a mediului familial – fiecare membru este asociat cu câte o figură acvatică. Și, dacă îl privim, acvariul este un spațiu dreptunghiular, transparent și, cel mai important, este închis, nu poți evada, nu poți ieși din el. Astfel, omul observă ciclicitatea vieții și problemele ce apar odată cu aceasta de la distanță, și pe măsură ce îl analizează mai intens, devine tot mai confuz și realizează că nu înțelege sensul său cu adevărat. Prin urmare, existența este văzută ca o serie de eforturi fără ambiții.

Una dintre poeziile care surprinde aceste aspecte este „(pe)trecere”, în care, conform titlului și parantezei, omul conștientizează trecerea ireversibilă a timpului și privește de la distanță cum lumea își pierde culoarea și aroma. Fata, îmbrăcată într-o rochie galbenă și dată greșit cu ojă, își sărbătorește aniversarea de treizeci de ani și dorește ca ea să decurgă exact ca pe vremuri, când invita tot cartierul și fetele din bloc țineau concerte la tuburi de deodorant, când câinele tatălui făcea acrobații iar bunicii îi aduceau tortul ornat cu praline și caramel (ca o promisiune că lipsa poate fi compensată cu ceva dulce). În a doua parte a textului, însă, realitatea este spulberată – câinele a murit, în locul aprozarului de unde mâncau portocale se află o casă de pariuri, nimic nu mai este la fel. Tortul nu mai este frumos decorat, astfel ritualul este demascat și își pierde farmecul. La final, vocea lirică numără până la treizeci fără a-și mai pune o dorință, întrucât ea nu se mai așteaptă ca lucrurile și ritualul să-și recapete forma inițială, ci verifică dacă mai urmează ceva.

Întâlnirea cu Ada Lupu și volumul „Colțul liniștit al pernei” au construit o viziune poetică asupra existenței ca spațiu închis, fragil și transparent, simbolizat prin metafora acvariului, în care memoria devine un spațiu al expunerii. Fiecare figură umană devine o formă de viață acvatică, prinsă într-un mediu care protejează, dar și limitează. Cu ajutorul muzicii, această percepție a timpului ca dizolvare lentă, ca pierdere progresivă a identității este profund accentuată. Astfel, evenimentul la care am participat și poeziile Adei Lupu creează un spațiu comun al introspecției, în care ființa nu mai evoluează, ci doar traversează, nu mai aspiră, ci își observă propria degradare și propria memorie. Acvariul devine, în acest sens, o metaforă a condiției umane: un univers aparent stabil, dar structural vulnerabil, în care existența se consumă în tăcere, între atașament, pierdere și imposibilitatea evadării. Pereții acvariului se pot sparge oricând, și inevitabil el va fi distrus, oricât am încerca noi să-l protejăm și să-i lipim crăpăturile. De asemenea, balena, un alt personaj des menționat pe parcursul volumului, reprezintă un loc al pierderii sinelui, un mecanism care consumă oameni. Îi deschizi gura, intri în ea, întâi o hrănești cu propriile râsete, până când toată fericirea și tinerețea din tine se scurg, apoi o întreții cu ce mai rămâne – cu râsetele și buna dispoziție a altora; pe urmă, a doua zi, reiei operația. Cu fiecare pas pe care îl faci, cu fiecare înghițitură a balenei te scufunzi tot mai adânc în propria suferință. Și fiecare dintre noi trece prin acest labirint acvatic, în care adesea ne pierdem și în care încercăm cu orice preț să evităm confruntarea cu necunoscutul, cu balena, din frica pierderii sinelui.

Astfel, întâlnirea cu Adei Lupu m-a făcut să înțeleg că existența nu este un drum spre împlinire, ci un proces de conservare a sinelui într-un univers care îl distruge constant, în care puterea și reziliența de a te confrunta cu inevitabilul sunt esențiale.

Diana Drugu, 10 E

            Tabloul unei pierderi, cu promisiunea unei revederi

Întâlnirea cu Ada Lupu, atât o actriță talentată și modestă, cât și o poetă profundă, din data de 28 ianuarie 2026 a avut ca subiect volumul său de poezie "Colțul liniștit al pernei".

Acest volum abordează teme principale ale umanului, precum moartea, perioada inocenței paradiziace maculate de cenușa lumii, nostalgia ca armă împotriva suprimării sinelui după pierdere.

Aici, marea devine oglinda lumii noastre, modul în care poeta o percepe, atât prin ochii puerili ai copilei confuze, cât și prin ochii unui adult care, inițial,  neagă schimbările din viața sa și suferă tăcut din cauza modului în care timpul i-a șters ecoul vocii subțiri a copilăriei din pereții fostului bloc. Modul în care fiecare persoană din viața sa primește drept alter ego câte o creatură marină mi-a amintit de "Bătrânul și marea" al lui Hemingway, unde protagonistul se oglindea în propria captură, parcă portretizând întemnițarea propriului suflet în mod subconștient, acceptarea mulajelor societății.

Am decis să asociez între ele unele poezii, pentru a evidenția modul în care sensul devine mai profund când lumina îi este reflectată și citită și în oglindă, așa cum și capitolele celor patru părți sunt în oglindă, ca două universuri care încearcă să comunice, prima parte având cincisprezece poezii, precum partea a treia, iar partea a doua având opt poezii, la fel ca și partea a patra.

Muntele de zăpadă care se prăbușește peste viața relativ normală a eului poetic în "monolog de iarnă" devine o chemare a unei morți silențioase și lente, un ecou al viitorului după realizarea că moartea e încă foarte reală și dureros de vie în planul teluric, iar oamenii sunt niște ființe fragile trupește, oricât de calde le-ar fi sufletele. Versurile "îmi descâlcesc părul cu gesturile tale,/te văd în culoarea ochilor, în forma nasului" reflectă regretul etern față de pierderea celui drag și încercarea de a capta fragmentele din esența figurii materne rămase în planul contingent, aceasta văzând, în sfârșit, asemănările dintre propria-i ființă și persoana iubită pe care a pierdut-o, ca și cum îi revine ca îndatorire să trăiască și pentru ea de acum încolo, renăscând sufletul mamei. Pe parcursul volumului sunt inserate diverse elemente duale, atât capabile de distrugere, de a ucide, cât și de salvare, de conservare a vieții. Astfel, guma care sufocă în "monolog de iarnă" ("gura se umple,/mă sufoc/ca puiul de vrabie cu guma/scuipată pe stradă"), este cea care are puterea de a astupa gaura din acvariu în "familia"("pereții acvariului meu încep să crape ușor/eu îi lipesc cu gumă de mestecat"). Un alt element dual este chiar zăpada menționată anterior,  care este atât capabilă de a lipsi de căldură și de vitalitate trupul uman, să transforme omul într-o statuie inertă, cât și de a crea, de a se lăsa modelată întru nașterea de noi forme, "pe masă, omătul a dospit în lighean". Tot această dospire a zăpezii poate sugera și faptul că eul poetic are să consume și să se consume doar cu moartea inevitabilă, uitând să trăiască din teama de a muri.

    În "monolog din al cincilea anotimp", ne este prezentată imaginea rearanjării unei locuințe, ce pare să fi fost afectată de un anterior dezastru natural, cu ignoranță. Parcă eul poetic ar respinge realitatea, încercând să trăiască în vechea normalitate, fiind pictat tabloul unei pierderi, însă nu a uneia lipsite de speranță, ci cu promisiunea unei revederi, a unui etern retur. Acțiunea de a mânca o zarzără, acțiune pe care vocea ficțională o practica alături de persoana dragă în trecut, sugerează faptul că aceasta trăiește acum din nostalgie, din amintirea vieții alături de ființa pierdută. Apa de la picioarele patului poate fi o amintire a zăpezii din poezia precedentă care, topindu-se, are rolul de memento mori, accentuând trecerea ireversibilă a timpului, ba chiar faptul că vocea lirică își dorește trecerea în neființă, vrea să se apropie mai mult de reuniunea viitoare cu sufletele pierdute.

În poezia "farmecul discret al simplității", medicul care iese din cabinet și pacienții ce reacționează în sincron din versurile "oameni simpli/ pe holul spitalului,/ ca ochiurile pe andrele nevăzute,/ stau unul lângă altul cuminți,/împletiți/ când medicul iese din cabinet,/ pacienții reacționează în sincron perfect", mă duc cu gândul la metafora unei dictaturi care consideră că mințile care gândesc diferit, sensibil, uman, trebuie "vindecate", acest poem devenind o oglindă a unei societăți care dorește să controleze gândirea, să manipuleze mințile luminate, amintindu-mi chiar de romanul distopic "1984" al lui George Orwell.

Maria Văidean, 9 A

            Bucuria de a fi oameni ce împărtășesc sentimente

Oare merită să trăim jocul vieții după reguli, dacă știm de la început că e o luptă pierdută? Ei bine, răspunsul simplu, succint, dar în același timp profund și încărcat de semnificație se află între paginile volumului de poezii ,,Colțul liniștit al pernei“ al Adei Lupu. Merită să trăim viața prin emoție, prin frumusețea care ne umple ființa de împlinire, prin bucuria de a fi oameni ce împărtășesc sentimente. Însăși poeta a accentuat ideea conexiunii intense ca fiind frumusețea muncii artistului, cea care dă un sens și stabilitate creației. În aceeași notă, volumul de poezii este structurat în patru părți, fiecare dintre ele având, pe rând, șapte, paisprezece, șapte, paisprezece poezii. O succesiune ce oferă stabilitate, simetrie.

De cele mai multe ori nu putem opri un rău chiar în momentul în care se întâmplă, dar putem încerca să evităm pe cât posibil să facem un rău conștient, în speranța că binele se va autogenera, așa cum, paradoxal, întunericul se autogenerează în absența luminii. Lumina aceasta poate fi interpretată ca iubirea care ne face să percepem altfel timpul, existența, poate chiar întregul concept despre lume sau oameni. Astfel, iubirea artistei pentru Îngerul Tăcut, imaginea inocenței și a frumuseții pure neatinse de urât, prezent în multe dintre poeziile din volum ne face să ne punem întrebarea ,,Oare nu căutăm, fiecare dintre noi, un personaj care să funcționeze ca o oglindă a propriului suflet, un înger tăcut care sa reprezinte maxima sinceritate a sufletului nostru? ’’. Și una dintre posibilele concluzii este că simțim nevoia unei astfel de instanțe în momentele în care ființa se simte copleșită, găsind acest înger tăcut atunci când are cea mai mare nevoie și unde are cea mai mare nevoie.

Maya Huțanu, 10 B

            În grădina cu maci, viața poate continua

Volumul de poezie “Colțul liniștit al pernei” de Ada Lupu surprinde lumea interioară a eului liric, o lume marcată de sensibilitate, sentimente profunde și introspecție. Titlul sugerează un spațiu intim, al reflecției, un loc în care ne putem retrage ori de câte ori avem nevoie pentru a ne aduna gândurile. Poeziile din volum dezvăluie fragilitatea ființei umane, relația cu sinele și cu ceilalți din jur, dar și stări precum iubirea, tristețea, suferința și singurătatea.

Ada Lupu evidențiază în poezia “blocul” trecerea inevitabilă a timpului urmată de sentimentul de resemnare, pierderea copilăriei chiar în locul în care ai trăit-o. La început, poeta arată cum, „fără niciun avertisment”, oamenii dispar, iar visurile rămân abandonate, „în subsol”, alături de lucrurile de care nu mai are nimeni nevoie. Astfel, subsolul devine un simbol al trecutului uitat și al visurilor neîndeplinite.

Părinții copiilor acum adulți sunt  prezentați ca paznici ai copilăriei, care încearcă să mai păstreze din inocența și amintirile copiilor, deși timpul a șters urma acestora lăsându-le în subsolul blocului. Imaginea “dorm din picioare” sugerează oboseala și neputința în fața schimbării și a imposibilității de a stăpâni timpul. Blocul se  umple încet de alte speranțe, ale unor oameni noi, iar moartea este sugerată discret prin mutarea în pământ: “rând pe rând paznicii s-au mutat in pământ”. Trecutul este comparat cu mucegaiul, o metaforă care arată că amintirile nu dispar complet, ci rămân ascunse în pereți. Deși locul a fost părăsit și renovat, eul liric este singurul care mai vede „mâzgălelile scrijelite cu cheia”, semn că urmele copilăriei și ale identității personale nu pot fi șterse, pentru că toate experiențele lasă amprente și scântei în viețile oamenilor și cu toate că sentimentele sunt efemere, pot fi readuse la viață prin gânduri și amintire.

Poezia “încă mă mai gândesc la sfârșitul lumii” surprinde dualitatea dintre viață și moarte, dintre prezență și absență, starea de neliniște a poetei, care se gândește „la sfârșitul lumii”, dar încearcă să găsească echilibru în prezent. Imaginea grădinii cu maci, plantată în spatele blocului, simbolizează un loc al liniștii, unde visele urâte sunt „adormite”, pentru ca somnul și viața să poată continua. Astfel, poezia evidențiază nevoia de protecție emoțională. Zilele bune sunt prezentate ca pornind dintr-un punct fix și răspândindu-se în casă, semn că bucuria se construiește treptat, din lucruri simple. Poeta vorbește despre tinerețe și iubire, acceptând trecerea timpului, dar fără teamă, atât timp cât nu este singur. Metafora puzzle-ului subliniază fragilitatea existenței: pierderea unei singure piese este suficientă pentru a destrăma întregul echilibru. Finalul poeziei oferă o imagine dură a vieții, comparată cu un „abator”, unde oamenii devin sisteme fragile. Prin această poezie, autoarea transmite ideea că viața este vulnerabilă, dar capătă sens prin iubire și prin încercarea de a trăi prezentul, fără a ne gândi la moarte.

Cosmin Rizea, 10 B

            Iubirea e o lume în care înveți să respiri fără să te îneci

Întâlnirea cu Ada Lupu a fost pentru mine ca o coborâre lentă sub apă, acolo unde zgomotele se estompează și rămân doar bătăile inimii. Am simțit-o ca pe un delfin rătăcit între oameni sau ca pe un axolotl fragil, mereu tânăr, regenerându-se din propriile răni, respirând într-un timp al ei. Ada vorbește despre cartea ei cu o liniște care nu e senină, ci densă, ca apa adâncă. Pentru ea, timpul nu curge drept, ci se dilată și se contractă, iar iubirea nu este o promisiune, ci un mediu în care înveți să respiri fără să te îneci.

În centrul universului se află îngerul ei, pe care trebuie să-l păzească. În felul în care vorbește despre el nu există tragedie, ci o veghe continuă, o atenție aproape acvatică. Copilul nu este o povară, ci un înger tăcut, așa cum apare și în poezii, o prezență care îi ordonează lumea interioară. Ea se simte legată de înger într-un mod profund, iar prezența lui îi dă puterea de a face față provocărilor vieții. Acesta este un dar prețios pentru ea, un înger care îi luminează calea și îi dă sens vieții. Familia ei devine, inevitabil, o familie de animale acvatice: ființe care se mișcă unele pe lângă altele, fără să-și invadeze spațiul, comunicând prin vibrații fine, nu prin strigăte. Apa apare mereu ca motiv: protecție, izolare, dar și loc al visului, al regenerării, al supraviețuirii.

Poezia „Bosea” este o confesiune sinceră despre teamă și lipsă de putere. Limbajul este rupt, aproape dureros, și arată o minte epuizată, ca un biscuit care se sfărâmă ușor, prinsă între spitale, vinovăție și vegherea noaptea asupra copilului care visează îngeri. Fratele este aici un punct central pentru emoții: când îl privesc noaptea, când îl păzesc în tăcere, el dă un sens mersului cu grijă printr-o viață plină de improvizații, cu parchet pus în grabă și gânduri agățate ca într-un loc unde totul pare să fie pe punctul de a se prăbuși. Trupul devine străin, iar retragerea „sub forma unei cochilii” e o formă de supraviețuire.

“Mereu mi-am dorit o soră” deschide un spațiu foarte luminos, aproape ca într-un vis. Simbolurile precum firul roșu, solzii de sirenă și zilele petrecute sub apă vorbesc despre o dorință profundă și despre legături care nu se bazează doar pe sânge. În acest context, apa nu mai este ceva apăsător, ci un loc în care te poți simți ușor, în care poți pluti și în care există transparență. Dacă ai putut trăi o legătură specială cu “îngerul tăcut”, atunci este posibil să ai parte de o experiență similară și cu altcineva. Legăturile dintre oameni pot fi puternice și speciale, chiar și atunci când nu sunt bazate pe sânge. Ada Lupu rămâne astfel o ființă acvatică ce ne învață că iubirea, ca și apa, nu se explică: te ține în viață dacă înveți să înoți în ea.

Maria Dănilă, 10 E

            Un acvariu al copilăriei și o lume a îngerilor

Volumul de poezii ,,colțul liniștit al pernei” al Adei Lupu este o scufundare într-un univers poetic al amintirilor, un acvariu al copilăriei și o lume a îngerilor.

Motivul pentru care cred eu că aceste poezii au avut o însemnătate atât de profundă pentru public este legată de conexiunea pe care mulți dintre noi am făcut-o cu propriile amintiri și cu propriile vieți. Ada Lupu nu a realizat altceva decât să facă din experiențele ei personale, experiențe universale, cu care să ne reîntâlnim, pe care să le putem retrăi sau pe care dorim să le uităm: nostalgia pentru timpul care trece, lipsurile și neajunsurile care modelează firea inocentă a copilului, o persoană pe care o admiram și care ne inspira, pierderea unei persoane, a unui membru de familie apropiat nouă și iubirea necondiționată sunt toate idei care apar în versurile ei. 

Poezia ,,Ancuțica” este de o frumusețe fragilă, dar și tulburătoare, întrucât surprinde naivitatea copilului în cea mai pură formă a ei, însă ne arată și concesiile pe care le facem uneori, din cauza presiunii exterioare. Totuși, iubirea și inocența domină peste petele de răutate: ,,te besc te besc/și mie-mi place să fiu iubită”. Versurile ,,cred că perla din interiorul ei de moluscă/are culoarea argintie a ambalajului și gustul dulce al ciocolatei” ne sugerează că miezul ființei, ceea ce se află în interiorul nostru reprezintă de fapt esența vieții și este cea mai prețioasă. Asemănarea dintre interiorul ființei și ciocolata care devine o bucurie puerilă, ne evidențiază faptul că simplitatea, candoarea și liniștea sufletească sunt cele care devin hrana conștiinței noastre. Așa cum a spus și poeta la întâlnire, ar trebui să evităm să facem rău celor din jurul nostru pe cât posibil, chiar dacă nu însemnă că suntem neapărat mai buni, tot este un semn că împiedicăm dezvoltarea acelui sâmbure întunecat care se află în fiecare dintre noi.

Astfel, din cadrul întâlnirii am înțeles că viața nu este perfectă, dar în ciuda fisurilor care apar, ar trebui să găsim totuși acel izvor ascuns de frumusețe și să încărcăm trăirea cu sens, cu motivație și cu bucurie.

Maia Rînzăscu, 10 B

            Să redescoperim frumusețea lucrurilor fragile

Întâlnirea cu Ada Lupu a fost o incursiune într-un univers delicat, construit din tăceri, lumini fragile și imagini care ating discret sufletul. Autoarea ne-a vorbit despre volumul ei ca un roman, fiecare poezie fiind o piesa din puzzle-ul vieții.

În poeziile sale, apare frecvent imaginea îngerului, un înger tăcut, uneori adormit, care pare să simbolizeze atât protecția, cât și fragilitatea ființei umane. Acest motiv recurent creează o atmosferă de liniște melancolică, în care cititorul este invitat să se oprească și să reflecteze. Lumina și întunericul se întâlnesc constant, sugerând un echilibru delicat între speranță și singurătate, între vis și realitate.

Autoarea folosește un limbaj simplu, dar profund, iar imaginile poetice (aripile, sticla, copilăria, tăcerea) conturează un spațiu interior în care sensibilitatea devine forță. Personajul liric pare adesea retras, vulnerabil, însă tocmai această fragilitate conferă poeziilor autenticitate și intensitate emoțională

Discuția cu Ada Lupu ne-a ajutat să înțelegem că poezia ei nu oferă răspunsuri clare, ci mai degrabă deschide întrebări. Fiecare cititor este liber să-și creeze propria interpretare, să regăsească în versuri frânturi din propriile trăiri. Pentru autoare, poezia este o formă de sinceritate și de apropiere de sine, dar și un mod de a construi punți invizibile între oameni.

Întâlnirea ne-a lăsat cu sentimentul că poezia poate fi un refugiu, un spațiu al liniștii, dar și o oglindă a fragilității umane. Prin versurile sale, Ada Lupu ne invită să privim mai atent lumea interioară și să redescoperim frumusețea lucrurilor fragile.

Anastasia Nechifor, 10 B

            Sentimentul că nu aparții acestei lumi, iar lumea nu îți aparține

Întâlnirea cu Ada Lupu a fost o experiență aparte, asemănătoare unei intrări într-un acvariu sau într-un recif de corali. Am fost plăcut surprinsă de entuziasmul ei de a se conecta cu noi, de a încerca să ne înțeleagă, în ciuda asocierii generației noastre cu lumea virtuală, cu telefonul care ne ocupă și ne mănâncă din ani precum un pește mănâncă algele. Citind volumul de poezii, am remarcat o singurătate, acel sentiment că nu aparții acestei lumi, iar lumea nu îți aparține.

În poezia „Nostalgia”, ea privește blocul în care a copilărit cu o nostalgie clinică; îi pare rău că lucrurile au evoluat astfel, că nu a putut schimba nimic sau da timpul înapoi și că s-a resemnat. Totodată, există o fărâmă de speranță, adusă de o inocență aparte: prin iubirea sa pură, poeta renaște. Îngerul tăcut vine ca o mângâiere a rănilor poetei. El nu judecă și nu fuge atunci când ea își dă jos masca sau când trece de la mintea „publică” la cea „secretă”. Poate că fiecare dintre noi are o astfel de persoană, asemenea unui înger care să ne iubească indiferent de cine suntem cu adevărat.

Întâlnirea cu Ada Lupu a fost o continuare a volumului ei de poezii, a gândurilor sale și un mod prin care am văzut-o așa cum este și în poezie: o persoană suavă și mai puternică decât crede.

Daria Bortică, 10 E

            O formă bizară și fascinantă de artă regenerativă

Întâlnirea cu Ada Lupu, prilejuită de volumul „Colțul liniștit al pernei”, a fost mai mult decât o discuție simplă despre carte. Aceasta a fost o scufundare colectivă într-un univers de o fragilitate tăioasă. Alături de Nicoleta Dabija, discuția ne-a purtat prin „geografia” intimă a autoarei, unde poezia nu este doar scris, ci, așa cum s-a punctat, cea mai fragilă formă de supraviețuire.

           În cadrul discuției, asocierea Adei cu Axolotlul în locul delfinului oferă o cheie de lectură mult mai profundă: această „salamandră” care își regenerează membrele pierdute simbolizează perfect modul în care autoarea își reconstruiește identitatea din fragmentele dureroase ale trecutului. La fel ca zeul Xolotl din mitologia aztecă, deghizat pentru a evita sacrificiul, Ada își folosește poezia ca pe un buncăr biologic, alegând să rămână într-o stare de vulnerabilitate perpetuă pentru a nu-și pierde conexiunea cu universul copilăriei. Axolotlul nu se maturizează niciodată complet, trăind într-un mediu acvatic permanent, ceea ce oglindește refuzul scriitoarei de a abandona „acvariul” memoriei, transformând capacitatea de a supraviețui traumei într-o formă bizară și fascinantă de artă regenerativă.

         Poemul ,,Nostalgia” se încheie cu una dintre cele mai tăioase imagini ale volumului: „anii au trecut ca un desen greșit cu pixul”. Spre deosebire de creion, care permite ștergerea și corectarea, pixul lasă o urmă definitivă, care sapă în hârtie. Această metaforă sugerează că viața nu este o schiță ce poate fi retușată, ci o însumare de gesturi ireversibile. „Greșeala” nu se referă neapărat la un eșec moral, ci la caracterul imperfect al trăirii: amintirile dor pentru că nu mai pot fi modificate, iar timpul scurs a lăsat cicatrici pe care nicio „radieră” a prezentului nu le mai poate scoate. Suntem rezultatul acestor linii strâmbe, pătate de cerneala regretului, care compun, în final, singurul tablou autentic al existenței noastre.

            Această poezie m-a dus însă cu gândul la mitul Atlantidei. Legendele spun că Atlantida era pavată cu aur, un loc al bogăției absolute. În universul Adei, „aurul” nu este material, ci emoțional: „aici eram fericiți înainte”. Această fericire este resursa prețioasă care dădea valoare zidurilor. Odată cu trecerea timpului, „orașul de aur” s-a degradat, fiind acoperit de „algele” banalității, teii au devenit mașini, iar puritatea copilăriei a fost îngropată sub „mâlul” maturității. Locul și-a pierdut strălucirea sacră, devenind un spațiu comun, populat de străini. Atlantida este inaccesibilă celor vii, fiind un regat al spiritelor. Aceeași barieră apare și în poem: „nu intru, eu și locul ăsta nu ne mai aparținem”. Este o recunoaștere dureroasă a faptului că spațiul copilăriei a devenit un teritoriu interzis. „Aerul” acelei lumi, dens de amintiri și inocență, nu mai este respirabil pentru adultul de azi. Intrarea fizică în apartament nu ar aduce întoarcerea acasă, ci doar confirmarea că Atlantida personală s-a scufundat definitiv, lăsând în urmă doar o „oglindă răsturnată” în care nu ne mai putem recunoaște.

      În final, întâlnirea cu Ada Lupu ne-a lăsat cu înțelegerea faptului că, deși nu putem recupera „Atlantida” copilăriei sau șterge „desenele cu pixul” ale trecutului, putem alege cum să privim aceste urme. Poezia sa nu este doar o mărturie a durerii, ci un act de reziliență prin care fragilitatea devine o formă de adăpost. Așa cum s-a discutat în cadrul evenimentului, Nicoleta Dabija a punctat memorabil: „Nu trece timpul mai repede când iubim, dar ne pare rău de el”. Această remarcă explică de ce poeziile Adei sunt pline de o urgență a tandreței; este regretul de a nu putea opri timpul în loc pentru bunica ce devine lumină sau pentru „îngerul tăcut” care doarme, transformând fiecare vers într-o încercare de a salva ceea ce moartea și timpul încearcă să ne răpească.

Cătălina Iov, 10 B

            Realitatea scapă printre degete care caută lumina

Ada Lupu ne-a vorbit despre felul în care scrie, despre cum poezia pornește adesea din lucruri aparent mărunte, din amintiri sau din observații simple ale vieții de zi cu zi. Mi-a plăcut faptul că a transmis ideea că poezia este o formă de a spune adevărul interior, chiar și atunci când acesta este fragil sau dureros. Acest lucru m-a făcut să îmi amintesc trei poezii ale ei, ce mi-au plăcut mai mult.

Prima poezie, 27 Septembrie, m-a impresionat pentru că vorbește despre un trandafir japonez, prezentat ca un element delicat, dar trecător. Această poezie m-a făcut să mă gândesc la fragilitatea lucrurilor frumoase din viața noastră. Trandafirul nu este doar o floare, ci devine un simbol al unei stări, al unei relații sau al unei perioade din viață care se ofilește fără să poată fi salvată. Mi-a plăcut modul în care autoarea folosește imagini simple, din natură, pentru a transmite sentimente profunde, precum pierderea, nostalgia sau trecerea timpului. Poezia nu este tristă în mod direct, dar lasă în urmă o liniște apăsătoare, care m-a făcut să reflectez la lucrurile pe care nu le putem controla.

A doua poezie, Boboc, este cea în care apare ideea rătăcirii, a neliniștii și a presimțirii unei vești triste. Acest poem m-a făcut să simt o stare de anxietate, de nesiguranță, ca și cum ceva important urmează să se întâmple, dar nu știm exact ce. Versurile transmit o senzație de pierdere a controlului, de confuzie interioară, pe care am recunoscut-o imediat ca fiind foarte apropiată de felul în care mă simt uneori. Această poezie mi s-a părut extrem de actuală, pentru că vorbește despre fragilitatea echilibrului interior. Mi-a dat impresia că eul poetic încearcă să înțeleagă lumea, dar lucrurile se schimbă prea repede, iar realitatea scapă printre degete. Am simțit că poezia surprinde perfect starea de nesiguranță a adolescenței, momentul în care nu mai ești copil, dar nici adult, și în care fiecare schimbare pare amenințătoare. Este o poezie care nu oferă soluții și tocmai de aceea mi s-a părut sinceră.

A treia poezie, Mereu mi-am dorit o soră, mi s-a părut cea mai sensibilă dintre cele trei. Se vorbește despre dor, legătură, imaginație și nevoia de apropiere. Mi-a plăcut foarte mult imaginea firului de păr păstrat într-un ghiveci, care devine un simbol al speranței și al dorului. Este o imagine delicată, aproape copilărească, dar încărcată de emoție. Această poezie m-a făcut să mă gândesc la nevoia de a avea pe cineva care să te înțeleagă fără explicații, o prezență constantă, protectoare. Ideea de soră nu este doar una literală, ci devine un simbol al legăturii profunde dintre două suflete. Versurile au ceva magic, aproape oniric, mai ales în momentele în care apar apa, visul și transformarea. Am simțit în acest poem o dorință puternică de apropiere și o teamă de separare, care m-au emoționat sincer.

După întâlnirea cu Ada Lupu, am înțeles că aceste poezii nu sunt doar exerciții literare, ci fragmente de viață. Autoarea nu scrie pentru a impresiona, ci pentru a spune adevărul, chiar dacă acesta este fragil sau dureros. A fost o experiență care m-a ajutat să înțeleg că poezia nu trebuie neapărat explicată, ci simțită, iar uneori câteva versuri pot spune mai mult decât multe cuvinte.

Miruna Ursanu, 10 E

Există locuri în inimă pe care doar un copil le poate găsi

Un copil trăiește o lume cu totul diferită, accesibilă doar în perioada determinată a copilăriei. Aici cresc primele prietenii, prima familie, cu părinții și primele trăiri; aici se înfiripă toată esența ta. Copilul este deținătorul acelei lumi. Volumul de poezii "colțul liniștit al pernei" de Ada Lupu reliefează confruntarea cu maturitatea: copilul care nu va înceta niciodată să existe și care va lupta permanent pentru lumea sa.

Volumul descrie lumea Adei Lupu din perioada copilăriei, cartierul și toți locuitorii lui, precum și lumea din perioada maturității, în care autoarea se află în postura unui „copil pierdut”. Cartierul în care a crescut a fost “scufundat” într-un acvariu încă din copilărie, iar locuitorii lui au fost transformați în animale marine. Aceasta a fost lumea Adei Lupu.

De mică, a avut conștiința efemerității. A încercat din răsputeri să împiedice spargerea pereților acvariului, cum reiese și din poezia "caleidoscop":

"păstrăm semințele și le plantăm/ prevăzători de mici,/ viitorul/ nu avea cum să ne găsească nepregătiți/ acum/ Stefănel B. e depresiv,/ Mică bea până ajunge la spital,/ semințele au încolțit,/ orașul e un paradis tropical, în sfârșit!/ fructele se usucă în pomi."

Însă pereții acvariului se crăpau subtil și rapid, indiferent de sforțările ei. Ada Lupu sugerează că spargerea pereților acvariului presupune libertate, dar și expunerea la alte pericole și sacrificii. Fiecare crăpătură lărgea lumea, însă, treptat, năvălea o altă lume, cea a adultului. Odată cu spargerea pereților, animalele acvatice au fost nevoite să-și găsească un nou loc sigur pentru supraviețuire. Acest loc este oceanul care, deși oferă libertate nemărginită, presupune și un teritoriu nou, în care nimic nu mai protejează.

  Apariția „îngerului tăcut” marchează acceptarea situației și începutul unei lumi noi. Îngerul tăcut ilustrează o etapă independentă, un spirit menit să ghideze „copilul pierdut”. Caracteristicile sale, mici particularități ale locuitorilor din cartier, funcționează ca liant între cele două lumi, instigând la o adaptare progresivă.

 Apa din acvariu reprezintă lacrimile, o trăsătură a autoarei: „și plâng”. Prin versurile „tu ești delfin, ca tata,/ și ca mine,/ am aflat, în sfârșit”, Ada Lupu este o reconstituire a unei ultime fărâme din lumea acvariului. Ea navighează prin „ocean” îmbibată cu apa din acvariu și ghidată de amintiri evaporate. În această nouă apă, autoarea își caută refugiu în înger, care plutește deasupra oceanului precum o teofanie, un spirit care nu aparține unei singure lumi, o apariție imuabilă, neatinsă de schimbările lumilor.

Astfel, volumul "colțul liniștit al pernei" reprezintă o parte din sufletul autoarei, singura care poate fi atinsă atât de copil, cât și de adult. Este ancora, greutatea primei lumi care încurajează trăirea în a doua. Deși îngerul are rol de îndrumător, independența sa diminuează influența în noua lume. Însă sufletul înglobează tot ce este omul; astfel, secvențele din trecut se vor dezvălui în bucăți mici, descoperite doar cu ajutorul copilului pe care Ada Lupu nu l-a uitat niciodată.

Sofia Călugăru, 10 B

            O capsulă a timpului

Viața lumii din cartea Adei Lupu, “colțul liniștit al pernei”, prinde contur, în mare parte, într-un bloc din Botoșani și locurile din jurul acestui bloc, dar, în același timp, această lume are rădăcini în tot Universul, precum plimbarea cu Ancuțica, de la Mitropolie până la Liceul Economic, însă care se simte de parcă am merge prin toată lumea, prin tot Universul, părând un drum infinit și frumos.

            Vocea poetică încearcă să apere acest acvariu care îi constituie o parte din existența ei, îl protejează, are grijă de el și încearcă să repare orice fisură, precum în poezia “nostalgia”, în care ființa lirică trece prin dreptul blocului în care a crescut, însă menționează faptul că ea și blocul nu își mai aparțin, astfel păstrând imaginea clădirii din copilărie, locul în care a copilărit, unde toți vecinii erau ca o familie, nestricând această imagine prin asocierea blocului cu modul în care îl vede acum, în prezent. Poezia “blocul” surprinde aceste dorințe, nevoi de a păstra trecutul așa cum este, între noile straturi de var, infiltrată precum mucegaiul, copilăria vocii poetice a rămas acolo, viețile tuturor vecinilor au rămas acolo, deși au început să se mute și să vină noi vecini, întâmpinați cu politețe, însă totuși excluși din această taină pe care o poartă cele patru etaje plus parter, fiecare apartament ca o capsulă a timpului.

            În poezia “caleidoscop”, lumea este privită de către ființa lirică ca printr-o oglindă, în trecut mama lui Ștefănel B. era depresivă, iar tatăl lui Mica era bețiv, însă acum, copiii lor se confruntă cu aceleași probleme, în trecut, plantau semințele de la fructul kiwi, iar acum semințele au încolțit, evidențiind ideea că trecutul este în continuare alături de noi, chiar dacă sub alte forme, el ne însoțește, nelăsându-ne să uităm de unde am venit sau făcându-ne să păstrăm poveștile celor alături de care am trăit, poate să le transmitem mai departe, ca aceste lucruri să nu fie uitate de timp.

            Cartea Adei Lupu ține vii aceste amintiri, trecutul fetiței care își iubea și tatăl în secret sau a adolescentei care se considera a treia cea mai păcătoasă din bloc, păstrând și protejând trecutul și acvariul și transmițând mai departe aceste povești.

Eliza Prodan, 10 E

            Posibilitatea de a privi în sus

În ,,Colțul liniștit al pernei”, Ada Lupu pare să construiască o lume în care somnul, de fapt, nu există ,,Insomnia mi-o arată pe mama”. Copilul, femeia nu doarme niciodată cu adevărat, pentru că trebuie să vegheze paharul: ,,În ultimele zile/ mă trezeam pe ascuns /mișcam paharul,/dacă apa încă se legăna/mă  culcăm înapoi”. Apa din pahar nu e doar apă, e lacrimă, durere, amintire, totul acumulat ,,Apa mi-ajunge până la glezne/știu că erau lacrimi”. Sub puful de gâscă care ar trebui să fie blândețe, confort, există o tensiune constantă ,,Sub fostele insomnii, puful de gâscă tocit/ caut colțul liniștit al pernei “. Paharul trebuie păzit. Să nu dea pe dinafară, să nu verse durerea acumulată a unei lumi care nu iartă. Somnul aici pare să fie o iluzie, adormirea aparentă, o alternare care ascunde o veghe neîncetată. Astfel, copilul se preface că doarme, se strecoară printre amintiri, dar mâna ei, inima ei, gândurile ei rămân lipite de apa care tremură în pahar.

În prima parte, ,,Apa din paharul de plastic” se construiește astfel un ritual al supraviețuirii, diagnosticul ,,stă în geantă și așteaptă”. Primăvara nu aduce renaștere, doar o suspendare a durerii. Mama e ,,balena care înghite tristețea”, iar copilul, sub puful de gâscă, veghează să nu se reverse nimic. Totul e închis într-un spațiu fragil, paharul, corpul, sufletul. Astfel, lacrimile devin materie vie, lumea devine un acvariu periculos.

Tatăl apare ca o salvare ambiguă, în familie, ,,tata e un delfin, avem limbajul nostru “, poate să aducă speranță, are un limbaj aparte în care doar ei se înțeleg la fel ca îngerul tăcut ,,vorbim ca delfinii”. Dar nu e salvare completă, nu poate lua paharul în locul ei, nu poate opri durerea care continuă să curgă sub puful de gâscă. E un punct de sprijin, dar fragil, incomplet. În lipsa lui, copilul rămâne în veghe.

„Îngerul tăcut a căzut prin acoperiș” nu e doar o imagine spectaculoasă, ci una traumatică. El intră în casă, în bloc, în copilărie, exact acolo unde apa ajunsese deja până la glezne. Lumea se răstoarnă, devine „un stop-cadru lung”, ca într-un film mut, iar norii sunt „cartonașe” care explică viața doar fragmentar. Îngerul nu aduce sens complet, ci doar o pauză în înec. Speranța pe care o reprezintă nu este ieșirea la suprafață, ci posibilitatea de a privi în sus.

În ,,insomnii subacvatice“ și ,,îngerul tăcut”, această veghe se extinde. Îngerul pare să cadă prin acoperiș, oferind privirea spre cer, dar nu scurtcircuitează durerea, apa continuă să curgă, paharul astfel trebuie păzit, puful de gâscă nu poate proteja tot, somnul rămâne o alternare, aparență de odihnă, veghe reală, permanentă.

,,Colţul liniştit al pernei” nu mângâie, nu oferă nicio consolare. Ea este cartea lacrimilor păstrate, a nopţilor în care nu poți să adormi, a supraviețuirii prin veghe. Paharul trebuie constant păzit, puful de gâscă nu este suficient, îngerul e o salvare parțială, dar insuficientă, iar lumea nu se oprește din apăsare. Aceasta este durerea adevărată a volumului. Există întotdeauna ceva de vegheat, chiar sub pătură, chiar şi când totul pare liniștit și trebuie să înveți să găsești acel colț al pernei ca să poți adormi liniștit.

Ilinca Dumitru, 9 A

            Cele mai puternice emoții se nasc din tăcere și simplitate

Întâlnirea cu actrița și scriitoarea Ada Lupu a însemnat pentru mine împletirea mai multor forme de artă. Încă din primele clipe am simțit energia sa, asemenea unei forțe, dezvăluindu-ne gânduri și idei, emoții trăite odată cu scrierea volumului său „Colțul liniștit al pernei”. Am avut sentimentul că particip la o întâlnire în care cuvântul nu este doar rostit, ci trăit, iar emoția nu este afișată, ci lăsată să se așeze, firesc, în sufletul fiecăruia.

Ada Lupu a devenit în ochii noștri o fire discretă, dar intensă, dominată de o sensibilitate aparte. Volumul său abordează teme complexe, taine sensibile ale vieții dezvăluindu-și fragilitatea și transformând-o în forță creatoare. Se simțea că teatrul și poezia nu sunt pentru ea simple forme de expresie, ci moduri de a înțelege și de a accepta complexitatea ființei umane.

M-a impresionat poezia „Farmecul discret al simplității”, întrucât surprinde vulnerabilitatea oamenilor simpli care se confruntă cu cel mai aspru sentiment, teama. Holul spitalului devine un spațiu simbolic al așteptării și al incertitudinii, unde pacienții sunt „împletiți” ca ochiurile unei țesături invizibile, sugerând că destinele lor sunt unite de aceeași frică. Reacția sincronă la apariția medicului arată cât de fragil este controlul asupra propriei vieți și este dovada faptului că micile detalii fac diferența, prețuirea fiecărei clipe luminoase și valorificarea sa. Este transmisă neliniște, acea neliniște că mica fărâmă de speranță poate zbura oricând... De asemenea, poezia „Leolea” este o confesiune despre iubirea necondiționată față de un copil fragil, perceput ca o ființă angelică. Versul „îngerul tăcut nu e mut” sugerează că adevărata comunicare depășește cuvintele și se exprimă prin privire și gest. Vocea lirică simte vinovăție și teamă („dacă ar ști cine sunt”), ceea ce arată fragilitatea adultului în fața iubirii pure a copilului. Îmbrățișarea devine un act de purificare spirituală, sugerând semnul absolut al iubirii. Versurile transmit tandrețe, iubire și emoție profundă.

Copilul apare ca o prezență salvatoare, care aduce liniște și sens într-o lume marcată de suferință. „Cristinel”, un alt poem ce transformă realitatea într-un univers nou, o lume în care durerea este depășită prin râs și imaginație, a pătruns în sufletele cititorilor. Imaginea îngerului care cade prin acoperiș simbolizează intrarea miraculosului în viața cotidiană. Gaura rămasă devine o fereastră spre cer și spre o perspectivă nouă asupra lumii. Realitatea este comparată cu un film mut, iar oamenii devin actori ai propriei existențe. Emoția dominantă este speranța, bucuria inocentă a cotidianului.

Volumul de poezii „Colțul liniștit al pernei” reflectă, în mod exemplar, universul interior al autoarei. Titlul sugerează un spațiu intim, nocturn, un loc al confesiunii și al confruntării cu sinele. Poeziile surprind fragilitatea umană în formele ei cele mai subtile: singurătatea, teama de pierdere, nevoia de iubire și dorința de refugiu. Versurile păstrează o simplitate aparentă, în spatele căreia se ascund emoții intense și adevăruri dureroase. Ada Lupu reușește să transforme experiențele personale în imagini universale, în care orice cititor se poate regăsi.

Pentru mine, această întâlnire a fost o lecție despre arta sincerității. Cu ajutorul Adei, am văzut poezia în mod diferit, o formă de curaj, o bucurie veșnică din dorința de a lăsa amprenta, de a păstra amintirea „îngerului tăcut”. Ada Lupu ne arată că fragilitatea nu este un semn de slăbiciune, ci o valoare a artistului și că, uneori, cele mai puternice emoții se nasc din tăcere și simplitate. Sunt recunoscătoare pentru această experiență, întrucât voi rămâne mult timp cu gândul la cuvintele Adei, emoția și zâmbetul său.

Octavian Coțofrea, 10 B

            O prezență luminoasă în întunericul amintirilor

Memoria nu este un spațiu sigur, este unul instabil, care tulbură ordinea prezentului prin revenirea obsesivă a trecutului. În literatură, ea nu funcționează ca refugiu, dimpotrivă. readuce la suprafață fragmente care nu pot fi reparate și nici uitate.

Întâlnirea cu autoarea nu a venit să calmeze această tensiune, ci să o intensifice. Ea mută textul din zona interpretării într-un teritoriu viu, fragil, unde cuvintele nu mai pot fi separate de experiență.

Astfel, cartea devine un loc al rupturii asumate, în care scrisul nu vindecă, dar face posibilă supraviețuirea prin expunere. Între paginile volumului și vocea autoarei se naște o tulburare, anume faptul că literatura nu oferă explicații, ci o confruntare cu trecutul ce a lăsat amprentele asupra autoarei.

În poezia „noi” cuplul apare ca o ființă comună, fragilă, care se construiește din gesturi mici și timp trăit împreună. În schimb, oare identitatea individuală se pierde atunci când spunem „noi” în loc de „eu”, sau se împlinește? Eu mă gândesc că identitatea personală este întregită de către comuniunea a două persoane. Secvența „când obosim, facem schimb de aripi în zbor” ne arată exact modul în care un om și partenerul său trebuie să conteze mereu unul pe celălalt, întrucât a avea pe cineva înseamnă că punctele joase sunt mereu împărțite, iar cele înalte sunt mici victorii pentru persoana comună, iubirea.

În prima parte a poemului „eu” ne este prezentată dorința de apartenență prezentă în trecutul autoarei. În lipsa mamei sale, care este absorbită de munca la bar, fata caută atenție și validare în afară. Își enumeră calitățile și defectele după cum este văzută de ceilalți, fără să se gândească la cum se vede ea pe sine.

În volum, toate figurile importante sunt animale acvatice, reprezentând căutarea în  adâncul sufletului, spre amintirile cele mai ascunse. Însă în confruntarea cu trecutul, poeta nu este singură, ci are alături „Îngerul tăcut”, o prezență luminoasă în întunericul amintirilor sale, oferindu-i voința de a continua în lupta sa pentru conviețuirea cu trecutul.

Matei Aparaschivei, 9 A

            Un pasaj temporal magic

Sunt foarte încântat că am putut lua parte la această întâlnire cu Ada Lupu. Nu a fost doar o simplă discuție pe baza cărții, ci mai degrabă o amplă reflecție asupra vieții înseși. Am înțeles ce înseamnă poeziile pentru ea, cum acea carte reprezintă sufletul ei. Pot spune că în multe dintre acele poeme m-am regăsit și eu, așa cum au făcut-o și mulți alții.

Copilăria reprezintă o parte marcantă a vieții, însă dispare treptat, scufundându-se sub adâncul unui ocean agresiv. Poezia mea preferată este “Monologul celui de-al cincilea anotimp”. Autoarea reușește să creeze în carte un timp veșnic, care străbate orice limită temporală, unde totul se reîntoarce la normal. Aici reapare bucuria, speranța și poți fi din nou cel care erai odată.

Mi s-a părut foarte interesant modul în care a venit cu ideea de a crea un timp nou, pentru a avea parte de liniște și armonie. După ce am ascultat-o și i-am înțeles gândurile, pot spune că acest pasaj magic chiar există pentru ea și în viața de zi cu zi , acela este însăși cartea ei.

Prin poemele pe care le-a scris, a imortalizat puritatea și inocența copilăriei, a salvat imaginea celor dragi și și-a pus amprenta asupra lumii. În această carte, ea își găsește liniștea și pacea, exact ca într-un „al cincilea anotimp”.

Dimitrie Panțiru, 10 B

            Poezia ca formă de acceptare a trecutului

Pe 28 ianuarie, am avut ocazia să particip la o întâlnire  cu Ada Lupu. Astfel, am descoperit o perspectivă directă asupra volumului „Colțul liniștit al pernei” și asupra modului în care autoarea își înțelege scrisul. La întâlnire a fost prezentă și scriitoarea Nicoleta Dabija, care a vorbit despre carte din perspectiva de cititor, completând discursul Adei Lupu.

Nicoleta Dabija a oferit o viziune interesantă asupra volumului, evidențiind faptul că, deși Ada Lupu este o ființă fragilă și greu de înțeles, a reușit să construiască un volum foarte organizat și echilibrat. Ea a remarcat structura cărții, alcătuită din patru capitole cu un număr simetric de poeme (12, 7, 14, 7), interpretând acest lucru ca pe nevoie a fragilității de a deveni stabilă. Poezia devine astfel o casă, un spațiu sigur, în care fiecare cuvânt funcționează ca un obiect.

Descriind personalitatea Adei Lupu ca fiind greu de descifrat, Nicoleta Dabija a explicat că tocmai această complexitate a determinat-o pe autoare să recurgă la o metodă de construcție exactă și bine închegată. Ada Lupu a confirmat că lucrul la volum a devenit o muncă aproape obsesivă, mai ales în privința simetriei. De asemenea, Ada Lupu a spus că, în prezent, nu mai simte nevoia să scrie poezie, orientându-se mai degrabă spre proză. Ea consideră că s-a epuizat prin acest volum și că ar reveni la poezie abia peste mulți ani. În opinia mea, ea a ales acest lucru, deoarece poezia a presupus pentru ea un consum interior intens. Pentru că poezia face parte din ea, scrierea acestui volum a fost epuizantă, adunând tot ce era fragil, personal și greu de dus. Proza îi oferă acum distanță, mai multă respirație și posibilitatea de a se reconstrui.

Un alt subiect important a fost tema iubirii și a trecerii timpului. Nicoleta Dabija a afirmat că nu crede că timpul trece mai repede atunci când trăim iubirea, ci că ne pare mai rău după el.

La întrebarea dacă poezia sa are rolul de a confrunta trecutul sau de a-l abandona, Ada Lupu a explicat că scrisul reprezintă pentru ea o formă de acceptare a trecutului așa cum a fost, fără interpretări. Ea a mărturisit că a devenit reticentă față de analiza excesivă a amintirilor și a subliniat că nu te poți desprinde complet de trecut, dar nici nu trebuie să îl reactualizezi obsesiv, deoarece acest lucru poate duce la pierderea identității.

  În cadrul discuției, Ada Lupu a mărturisit că își dorește, mai presus de orice, tihnă. A subliniat că nu vrea să aibă nimic pe suflet, nimic pentru care să fie nevoită să-și ceară iertare sau să simtă povara unei vini.

Întâlnirea cu Ada Lupu a oferit o perspectivă clară asupra volumului ”Colțul liniștit al pernei” și asupra modului în care autoarea înțelege scrisul ca formă de responsabilitate și acceptare. Sinceritatea răspunsurilor arată că este o autoare care nu caută spectaculosul, ci adevărul.

Ecaterina Apostoaie, 9 A

            Iubirea te face să-ți calculezi raportul cu timpul

În poezia "Într-un an de 12 luni" din volumul de poezii "Colțul liniștit al pernei" de Ada Lupu, este surprins faptul că schimbările care se petrec în fiecare an sunt din ce în ce mai sufocante, te fac să te simți că ai rămas în urmă, nu ai timp să te obișnuiești, și cum acestea sunt dovada fizică (reclama de la Coca-Cola) a trecerii timpului.  Acestea te fac să conștientizezi că lumea va continua chiar și fără existența ta, te simți irelevant (“așa se va-tâmpla și cu noi/parcă n-am fi trecut pe aici”). Putem observa că în titlu nu se precizează un an anumit, fiecare an este la fel; totul pare să se schimbe, dar esența rămâne aceeași; chiar dacă reclamele se schimbă altele le vor lua locul; oamenii bogați tot petrec sărbătoresc. “Multă lume s-ar fi descurcat mai bine în viață dacă povestea ar fi fost spusă din perspectiva diavolului” transmite cum lumea ar fi mult mai fericită dacă s-ar fi bucurat de distrugere; dacă nu am mai avea așteptări de la nimeni, chiar și de la noi înșine, nu vom mai fi dezamăgiți și nu vom mai face nimic. Observi cum totul devine din ce în ce mai rău (“la limita de jos a cerului”), ceea ce te face să ai nevoie să e îndopi cu anxiolitice pentru a fi pur și simplu liniștit. Dacă ai fi indiferent, dacă nu vei mai simți, nimic nu te va mai răni. Acest mod de gândire este foarte egoist pentru că îți pasă doar de starea ta, ai respins toată lumea ca aceasta să nu mai ajungă la tine, nu te interesează dacă tu la rândul tău ai rănit pe cineva.

Umanitatea și iubirea te mai pot face să te dezgheți, să vrei să simți, să fi rănit, să trăiești; amintirea persoanei iubite te ghidează prin cele mai întunecate timpuri. Poezia “Dragostea de 20 de ani mai târziu” este un fel de completare a poeziei precedente; dragostea înseamnă să rămâi chiar dacă poți să pleci, să fi în stare să îți riști viața pentru celălalt, să îți pese chiar dacă doare (“au murit si ei în câteva săptămâni, câinii care puteau să plece”). Această stare de iubire te obligă să îți calculezi raportul tău cu timpul.

Ada Lupu transmite prin aceste două poezii că dragostea este cea care te face să vrei să continui să trăiești chiar și în cele mai întunecate timpuri, să ai pentru cine să îți riști viața, să te gândești la altcineva în afară de tine, să rămâi chiar dacă poți să pleci și că mereu vei avea pe cineva (sau ceva) care să îți facă viața mai frumoasă.

Sebastian Teodoru, 10 B

            Poezia ca formă vie de mărturisire

Întâlnirea cu Ada Lupu a fost o experiență care m-a făcut să privesc poezia nu doar ca pe un text scris, ci ca pe o formă vie de mărturisire. Autoarea transmite aceeași sinceritate directă pe care o regăsim și în versurile sale, un amestec de fragilitate, luciditate și forță interioară.

Poezia “Caleidoscop” surprinde atmosfera unei perioade dificile din viața familiei. Imaginea mamei depresive, a tatălui „mic și rar beat” și a sărăciei care „trecuse” conturează un fundal realist și dureros. Apariția portocalelor, bananelor și a mandarinelor devine simbolul schimbării și al speranței, iar metafora „semințelor” plantate sugerează pregătirea pentru un viitor mai bun. Finalul, în care „fructele se usucă în pomi”, transmite un contrast puternic între potențial și realitate, sugerând că nu toate speranțele ajung să se împlinească.

Poezia „Jungla nu crede în lacrimi” evidențiază duritatea lumii moderne și dezumanizarea oamenilor. Versurile despre persoane care „se dezbracă de corpuri” și despre cineva care „devine un desen 3D pe asfalt” sunt imagini complexe  ale indiferenței societății. Totuși, în interiorul acestei lumi dure, apare ideea esențială viața încearcă sa-si găsească o continuitate chiar si  in cele mai nefavorabile condiții.

Poezia „M-am zăibit” cuprinde stări de oboseală interioară, dezamăgire și singurătate. Versul „în spatele răului poate fi doar răul absolut” exprimă o viziune pesimistă asupra realității. Apar imagini precum „prădători mici” și oameni lipsiți de energie, ceea ce reflectă epuizarea emoțională. Sentimentul de înstrăinare este puternic, iar metafora singurătății care „iese ca un abur din ușile vecinilor” sugerează izolarea prezentă în viața cotidiană. Finalul, în care apare mama care își ascunde lacrimile, readuce ideea iubirii tăcute și a protecției familiale.

Smaranda Manolache, 9 A

Volumul „Colțul liniștit al pernei” scris de Ada Lupu este o lume își poartă cititorii printr-o temporalitate nostalgică și sentimentală, văzută prin ochii inocenți ai copilăriei. În parcursul operei, poeta este scufundată în apele vieții și se îmbarcă pe un drum al autocunoașterii.

Poeziile dezvoltă diverse teme precum drumul către maturizare, iubirea față de familie sau navigarea vieții și a sentimentelor. Poezia jungla nu crede în lacrimi reprezintă latura optimistă a volumului. Vocea lirică pune în evidență realitatea în care noi trăim, o lume sufocantă și lipsită de speranță. Prezentul nostru este unul neplăcut dar totuși, viața ne încăpățânează să trăim. De ce? De ce continuăm să suferim într-o lume destrămată, în care ne prefacem că existăm? Răspunsul este simplu: pentru iubire. Iubirea oferă un sens nou vieții și ne motivează să ne găsim fericirea. 

Poezia caleidoscop pune în perspectivă inocența eului liric. Ființa poetică evidențiază cum viața este un ciclu care se repetă, iar viciile învățate din copilărie sunt greu de scăpat. Imaginea vizuală a caleidoscopului, un obiect cilindric care arata imagini colorate si simetrice când te uiți prin el, este semnificativă pentru mesajul poeziei. Copiii, prevăzători de mici, se uitau către viitor cu multă speranță și fericire în sufletele lor. Această iluzie a fost ușor strivită de către realitate. Când au crescut, ei au ajuns în aceeași ipostază precum părinții lor. Deși timpul a trecut, lumea a rămas blocată în timp. Rănile provocate de către regimul comunism din anii 90 nu au plecat niciodată.

Prin volumul ei de poezii, Ada Lupu reușește să transmită emoții profunde care rezonează cu cititorii ei. Poezia sa Pielea în care nu trăiesc reprezintă clar sentimentul de disonanță cu lumea din exterior. Vocea lirică pune în evidență diferența dintre mintea publică a unei persoane și mintea secretă, care este o manifestare a spiritului de artist. În lumea interioară, eul liric are oportunitatea să se reîntâlnească cu esența ființei ei. Mintea unui artist reprezintă o lume vastă, ce se întinde peste tot universul, iar raționamentul uman aleargă în zadar încercând să atingă praful de stele din cealaltă lume.

În timpul întâlnirii, Ada Lupu a menționat că amintirea persoanei iubite ne poate ghida prin cele mai întunecate timpuri. Starea de îndrăgostire ne obligă să calculăm raportul nostru cu timpul. Interpretarea autoarei despre viață, timp și iubire a lăsat o amprentă profundă asupra mea. Deși existența mea pe acest pământ va fi una scurtă, dovada iubirii mele va trăi până la sfârșitul lumii prin intermediul artei mele. Volumul de poezii „Colțul liniștit al pernei” a fost emoționant și mi-a oferit posibilitatea să îmi regăsesc propria persoană printre versuri.