Noaptea Albă a Galeriilor 2024 - Din cele mai intense emoții ale toamnei

Foto: https://www.facebook.com/IasiNAG

Amalia Albianu, 9B

  În cadrul evenimentului ”Noaptea albă a galeriilor”, Iași, 4 -6 octombrie 2024, la galeria de artă de la Baia Turcească am avut ocazia de a admira mai multe opere de artă ale unor artiști plastici contemporani, picturi, sculpturi sau instalații. Dintre acestea, am fost impresionată în mod deosebit de sculpturile artiștilor: Felix Aftene, Vladlen Babcinețchi și Ion Zderciuc.

Opera de artă intitulată „Trinity”, realizată de artistul moldovean Vladlen Babcinețchi este o sculptură tridimensională realizată din lemn și metal, compusă din trei stâlpi verticali și un element semicircular de metal, suspendat între acești stâlpi. Fiecare stâlp de lemn este sculptat cu detalii minimaliste care sugerează chipuri umane. Lemnul utilizat pentru stâlpi păstrează o textură naturală, neprelucrat complet, dând senzația de legătură cu natura și întoarcere la origini. Elementul metalic semicircular din centrul structurii aduce un contrast puternic prin rigiditatea și precizia materialului, sugerând modernul, abstractul și precizia matematică, în contrast cu organicul lemnului. Prin chipurile cioplite, opera dă impresia întoarcerii la credințele străvechi, în timp ce arcul metalic aduce un element de rigiditate și maturitate, specific lumii moderne.

Așa cum sugerează titlul, „Trinity” face referire la conceptul de Sfânta Treime din tradiția creștină, care reprezintă cele trei persoane divine: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. În lucrarea sa, artistul se joacă cu forma și structura pentru a sugera interconexiunea dintre aceste trei entități, folosind un limbaj vizual modern, uneori minimalist, dar profund simbolic. Elementele care domină sunt formele geometrice abstracte, culorile contrastante și texturile care pot sugera dinamica și unitatea divină. Acesta folosește materiale neconvenționale sau tehnici mixte, îmbinând sculptura cu instalațiile, pentru a provoca o reacție profundă din partea privitorului, care este invitat să mediteze asupra misterelor spirituale.

În concluzie, opera provoacă reflecții asupra identității umane, a relației omului cu spiritualitatea și a modului în care trecutul și prezentul se intersectează în manifestările artistice contemporane.

Sculptura FLIGHT, aparținând artistului ieșean Felix Aftene, reprezintă o figură umană stilizată, cu trăsături abstracte, care cântă la un instrument de suflat. Sculptura este compusă din două materiale distincte: un metal lucios auriu, folosit pentru mâini, față și instrument, și un alt material de culoare albastru-verde posibil oxid de cupru care formează restul corpului. Figura poate fi interpretată ca o reprezentare a unui înger sau a unei ființe divine care aduce liniște și armonie prin muzică. Muzica în sine este adesea asociată cu aspecte spirituale, iar în această lucrare, flautul poate sugera comunicarea cu divinul sau transmiterea unui mesaj sacru. Contrastul dintre aurul strălucitor și cuprul oxidat poate sugera coexistența spiritului (aurul) și a materiei (cuprul). Corpul alungit și fluxul mantiei sugerează o figură care plutește sau este suspendată în aer. Astfel o tema principală a operei este zborul. Acesta este folosit ca simbol central în artă pentru a explora concepte de libertate, evadare sau aspirație către un ideal înalt. „Flight” este o meditație asupra aspirațiilor umane, a dorinței de a evada din limitele fizice și mentale, de a găsi un loc al liniștii sau al împlinirii spirituale, zburând spre noi orizonturi, în timp ce muzica îndeamnă omul la contemplare pentru a se putea redescoperi pe sine.

„Dragoste eternă”, sculptura lui Ion Zderciuc, reprezintă două fețe umane îngemănate într-un mod profund simbolic, sugerând o fuziune perfectă între două ființe. Fețele par a fi îndreptate una spre cealaltă într-un gest de sărut, subliniind ideea de unitate și iubire eternă. Cele două fețe sunt stilizate, având trăsături netede și minimaliste, care conferă lucrării o simplitate elegantă, dar și o adâncime simbolică. Trăsăturile sunt fuzionate într-un singur bloc rotunjit, oferind senzația de contopire între cei doi parteneri, care devin un întreg. Sculptura este realizată din bronz, un material adesea asociat cu durabilitatea și noblețea, subliniind astfel conceptul de eternitate în iubire. Forma rotunjită a sculpturii poate simboliza ciclul iubirii, sugerând că dragostea este o forță care se reînnoiește constant, fără început și fără sfârșit. Zderciuc ar putea folosi formele rotunjite pentru a reprezenta ciclul vieții și continuitatea iubirii. Dragostea nu este văzută doar ca o legătură dintre două persoane, ci ca o forță eternă care trece dincolo de moarte și se reînoiește constant.

Astfel, lucrarea emană un sentiment de pace, armonie și liniște interioară. Cele două figuri nu doar că sunt aproape una de cealaltă, ci par să fie parte din același întreg, simbolizând o legătură care nu poate fi ruptă. Este o ilustrare vizuală a conceptului de „suflete pereche”.

Alexandra Aramă, 9B

            De la începutul omenirii, preocuparea unei civilizații pentru artă și cultură determina nivelul de dezvoltare a populației, dar și puterea ei conducătoare. Astfel, încă din vremuri străvechi, capacitatea unui popor de a-și asigura nevoile fundamentale, iar apoi de a aspira la crearea frumuseții, a fost apreciată și admirată.

            În zilele de astăzi, preocuparea pentru artă este, în continuare, o dovadă a intelectului, a sensibilității, dar și a culturii generale. De aceea, evenimentul „Noaptea Albă a Galeriilor” a reprezentat o oportunitate pentru tineri de a se interesa cu privire la arta contemporană, dar și de a se conecta cu propriile sentimente prin meditarea la mesajele din spatele exponatelor.

            Această experiență m-a ajutat să înțeleg mai bine și să apreciez autenticitatea și unicitatea artei contemporane, care impresionează prin simplitate sau avangardism. Perspectivele creatoare ale artiștilor prezentați, precum Lucian Radu și Ciprian Romaniuc, au adus o notă de prospețime acestui eveniment, prin tehnicile lor fascinante, cel dintâi transpunând zbuciumul interior al oamenilor în sculpturi joviale, dar totuși misterioase și intimidante, ale unor ursuleți de pluș, iar cel de-a doilea înșiruind o serie de tablouri cu structură identică, dar cu modele și mesaje diferite pentru a arăta evoluția dramatică a muzei de-a lungul vieții.

            În galeriile pe care le-am vizitat mi-au atras atenția multe exponate, dar cele care m-au impresionat cel mai mult au fost: „ROcada” de Cosmin Paulescu, „Playroom 1” de Lucian Radu și „Soul 1” de Lucian Radu.         

„ROcada” de Cosmin Păulescu reprezintă o tablă de șah în forma țării noastre, cu cele două seturi de piese așezate pe pozițiile de joc. Acest exponat sugerează lupta pentru putere a mentalităților din România, fiind un joc strategic bine calculat între partide. Astfel, ne este arătat că politica românească este divizată în funcție de doctrină și că pentru ajungerea la conducere se realizează o serie de mișcări atent gândite pentru învingerea adversarului, cât și pentru câștigarea simpatiei cetățenilor.

            „Playroom 1” de Lucian Radu, din expoziția „Bear it”, este o pictură ce înfățișează un ursuleț de pluș ale cărui mâini sunt foarte lungi și flexibile. Animăluțul încearcă să-și folosească membrele, care par a avea propria lor voință. Acest fapt poate sugera că  noi nu ne putem controla destinul și că firele lui pot fi împletite numai de o putere superioară, ci nu de neputincioasa ființă umană.

Totodată, culoarea ursulețului este incertă: poate fi gri, un amestec de negru și alb, care semnifică întrepătrunderea binelui și a răului, durerii și fericirii, a vieții și a morții. Totodată, poate fi și un alb lăptos, care este acaparat de umbre, ce reflectă faptul că un suflet pur poate fi mereu înconjurat de întuneric, schimbându-și aspectul la suprafață, dar păstrându-și mereu inocența.

            „Soul 1” de Lucian Radu, tot din galeria „Bear it”, reprezintă o sculptură în formă de ursuleț de pluș alcătuit din pietricele negre, sugerând înfrângerea inocenței în fața cruzimii lumii, dar și frumusețea imperfectă pe care o conferă greutățile sufletului nostru, povestea noastră de viață făcându-ne speciali și mai puternici. În psihologie se spune că ochiul stâng se ocupă cu stimulii logici, în timp ce ochiul drept se ocupă cu intuiția și creativitatea. Astfel, ochiul drept al sculpturii este dilatat, arătând faptul că ochii sunt singura cale spre sufletul pur și poetic al omului care a fost afectat de răutatea din jur.

            În concluzie, evenimentul „Noaptea Albă a Galeriilor” mi-a oferit oportunitatea de a-mi lărgi orizonturile culturale și de a înțelege mai profund temeiurile artei, indiferent de curent: energia, sentimentul, creativitatea. Amintirile din acea seară vor rămâne cu mine mult timp de acum încolo, alături de un interes imens pentru crearea frumuseții.

Andrei Balan, 9E

O călătorie într-o lume profundă, îndepărtată, a interiorului nostru. Așa îmi pot descrie experiența de la acest eveniment care ne invită pe fiecare să privim lumea dintr-un alt unghi. Un unghi în care orice tablou poate fi interpretat într-un mod diferit, în care nu trebuie să ne lăsăm păcăliți de aparența, poate banală a unor exponate.

Sculptura, însoțită de o imagine sugestivă, a fost prezentată în cadrul expoziției lui Lucian Radu, "Soul". Cu textura sa neregulată și întunecată, aceasta poate simboliza un personaj care nu se simte complet format sau confortabil în propria identitate. Pare un corp nefinisat, ca și cum i-ar lipsi claritatea. Această materialitate nedefinită exprimă perfect ideea de disconfort interior, de a nu se simți "bine în pielea lui". Figura, deși fizic prezentă, are o lipsă de detalii și contururi clare, subliniind senzația de înstrăinare față de sine.

Fundalul, cu acele forme de o aparentă efemeritate și fluiditate, poate reprezenta lumea emoțiilor și a gândurilor care se mișcă liber și sunt greu de controlat. Aceste forme par să fie în contrast cu rigiditatea figurii din față, sugerând o lume interioară mult mai complexă și instabilă decât ceea ce este perceput la suprafață. Este posibil ca personajul să fie prins într-un vârtej de emoții și gânduri contradictorii, ceea ce îl face să nu se simtă tangent cu realitatea din care face parte.

În acest sens, imaginea poate fi un simbol al frământării personale, al unei crize de identitate, unde personajul caută o armonie între interior și exterior, între cum este perceput și cum se simte cu adevărat. Această luptă între forma fizică limitată și complexitatea noastră interioară ar putea sugera modul în care încercăm să ne adaptăm la standardele lumii din jur, să facem parte dintr-un tipar, chiar dacă în interior ne simțim fragmentați și incompleți.

Raluca Bânțu, 9B

A fost o experiență plăcută să vizitez galeriile din Iași în care am fost primiți cu brațele deschise, dar dacă am rămas cu ceva în urma acestei experiențe, cred că aceea idee se referă la cât de asemănători suntem, de fapt prin sentimentele, gândurile noastre, prin ceea ce trăim, prin faptul că ducem, de secole, împreună aceeași luptă.

Plimbându-mă printre tablourile și sculpturile expuse, încercând să-mi explic ceea ce transmite fiecare operă de artă și ceea ce stă la baza ei am ajuns să regăsesc nu doar aspecte despre povestea creării sale, ci și despre mine însămi. M-am văzut de multe ori reflectată acolo, în acele imagini. Adesea, mi s-a întâmplat, ca, rătăcind cu ochii spre o sală, privirea să-mi cadă pe un anumit tablou, să mă simt atrasă de o anumită culoare, de o anumită combinație de nuanțe, de niște linii, de un chip familiar despre care nu aș fi putut spune la acel moment de ce îmi aduce aminte.

Cred că la baza fiecărei opere stau răni, lucruri pe care vrei să le scoți din tine, sa le transmiți lumii pentru a le face sa fie mai ușoare, să le împărtășești. Nu e întâmplător faptul că se repetă continuu, sub multe forme teme precum iubirea, viața și fragilitatea ei, moartea, necunoscutul, teme de care suntem cu toții legați, care ne modelează viața, etape prin care sub o forma sau alta trecem cu toții.

O operă de artă care mi-a rămas însă în minte este sculptura ”Transcendență”, care, deși poate că ar trebui să reprezinte într-un fel trecerea de la lumea noastră, cu care suntem obișnuiți la aceea posibilă de după moarte, mi s-a părut, din poziția în care sunt surprinși oamenii din mijlocul șirului că sunt ca purtați de val, împinși din spate spre un început pentru care nu sunt pregătiți, ca și cum nu ar fi fost alegerea lor, ca și cum nu ar fi împăcați cu faptul că nu se mai pot întoarce.

Acum cred că am fost atrasă în mod special de această sculptură pentru că m-am întrebat cândva ce se întâmplă cu tine, cu conștiința ta în momentul în care începi să nu mai exiști, acum ești aici viu, iar apoi firul se taie, se face întuneric, nu mai ești nimic? La acel moment, i-am pus această întrebare mamei, iar răspunsul ei nu m-a convins în totalitate pentru că în cap mi-a venit o alta. Ce se întâmplă cu cei care mor brusc, spre exemplu  un soldat care acum aleargă cu pușca în mână pe câmpul de luptă cât se poate de conștient de sine însuși, iar în următoarea secundă, trupul său cade răpus de un glonț fatal sau se transformă în cenușă fiind lovit de o grenadă, de o bombă?

Daria Bortică, 9E

Noaptea Albă a Galeriilor din Iași este un eveniment cultural deosebit, care aduce împreună o gamă diversă de artiști și iubitori de artă. Este o oportunitate excelentă pentru publicul larg de a explora arta contemporană în diverse forme – de la pictură, sculptură și fotografie, la instalații multimedia și performance-uri. Evenimentul transformă orașul într-un spațiu deschis pentru creativitate, invitând oamenii să descopere locații alternative și să interacționeze direct cu arta într-un mod mai accesibil și mai dinamic.

Un aspect interesant al Nopții Albe a Galeriilor este acela că oferă o platformă tinerilor artiști, încurajând diversitatea și inovația. Vizitatorii pot vedea lucrări care abordează teme sociale, politice sau culturale actuale, dar și experimente artistice care sfidează convențiile tradiționale. Această diversitate face evenimentul să fie nu doar o experiență vizuală, ci și una intelectuală, provocând spectatorii să reflecteze asupra mesajelor transmise.

Îmi place ideea transparenței în lucrările lui Claudiu Ciobanu, în expoziția Utopian Body, deoarece sugerează că unii oameni sunt ca niște cărți deschise, în timp ce alții își ascund gândurile și emoțiile mai profund. Transparența nu se referă doar la capacitatea de a vedea prin cineva, ci și la modul în care oamenii aleg să se dezvăluie lumii din jur. Unii își arată vulnerabilitățile cu ușurință, iar asta le poate aduce autenticitate și o legătură mai puternică cu ceilalți, în timp ce alții își învelesc fragilitatea în multiple straturi de protecție, fie din frică, fie dintr-o dorință de a păstra controlul asupra propriei imagini.

Fragilitatea umană, așa cum este explorată în lucrările artistului, devine astfel un filtru prin care putem înțelege mai bine complexitatea relațiilor umane. Persoanele care își permit să fie „transparente” ne oferă o fereastră directă către sufletul lor, expunându-și atât punctele tari, cât și slăbiciunile. Această deschidere poate atrage empatie și înțelegere din partea celor din jur, dar poate aduce și riscul de a fi judecat sau rănit. În contrast, cei care sunt mai „opaci” își păstrează o parte din mister, dar pot părea inaccesibili sau reci, lăsând loc pentru neînțelegeri și distanțare emoțională.

Una dintre lucrările care sugerează această latură negativă a lucrurilor este cea numită ,,Transcendant Body 1”, în care se prezintă o figură de gheață, greu de văzut prin, și cu capul în flăcări. Focul și gheața sunt două lucruri total opuse, ceea ce m-a făcut să înțeleg că lucrarea vrea să arate cum “focul” reprezintă supraîncărcarea mentală, gândurile care ard continuu și care ajung să consume energia interioară a unei persoane. În timp ce , gheața, rece și statică, sugerează lipsa de expresie și răceala emoțională, ca și cum persoana ar fi înghețată în fața propriilor gânduri, incapabilă să reacționeze sau să simtă altceva decât această arsură mentală.

Ana Eliza Brătuleanu, 9E

Prin artă, oricine își poate transpune sentimentele și emoțiile. O piesă de artă nu trebuie să aibă o însemnătate anume, ci este menită să transmită mesaje, să facă privitorul să se gândească la ce a trecut prin mintea artistului în momentul creației. O astfel de operă este încărcată de viață și suflet.

Orice ființă omenească poate să fie un artist, în zilele noastre arta pierzându-și conotația frumosului, esteticului, artă fiind considerată orice formă de exprimare și întruchipare a sufletului. Lucrările abstracte popularizează galeriile din toată lumea încă de la începutul secolului XX, lumea obișnuindu-se să aprecieze tehnicile tot mai variate de execuție a tablourilor, sculpturilor, dar și a mijloacelor moderne de expunere a gândirii. În prezent, arta își obține valoarea prin expresivitatea sa și stă la baza interpretării individuale, publicul rezonând mai mult sau mai puțin cu exponatul și însemnătatea pe care i-o oferă.

Astfel de mijloace de exprimare a personalității sunt aduse anual la multiple galerii din Iași, umplând de culoare și vlagă griurile orașului ce se scaldă puțin câte puțin în cântecul toamnei. ,,Noaptea Albă a Galeriilor” a oferit și anul acesta o experiență magică, punându-și vizitatorii pe gânduri, transformându-i în adevărați meditatori și contemplatori ai vieții și frumuseții.

Deși am explorat aceste cotloane pline de poveste împreună cu clasa, m-am simțit plină de singurătate, fiind învăluită într-o ceață de mister, care m-a tras într-un colț adânc al minții, parcă îndemnându-mă să mă opresc și să găsesc o însemnătate pentru fiecare obiect expus, care să mă mulțumească și să mă ajute să înțeleg mai bine condiția umană și cea proprie.

Prima oprire a fost expoziția de la Baia Turcească. Unul din exponate, care mi-a atras cel mai tare atenția, a fost structura de lemn, încolăcită asemenea unui șarpe de-a lungul unui bloc de lemn, care se prelungea până pe podea - Kundalini de Valentina Ștefănescu. La început am fost confuză, astfel de amalgam de lemn, foarte migălos confecționat nu părea să îmi inspire nimic. M-am învârtit în jur privind cu atenție împletitura de sfere și cuburi, ce îmi provoca o stare de disconfort și fiori pe șira spinării. Mi-a trecut prin gând că această masă tumultoasă poate fi chiar un șuvoi de energie, ce coboară din creierul omului de-a lungul coloanei, oferindu-i vitalitate și o șansă la curățarea spiritului. După mayași, șerpii reprezintă renașterea și viața, iar coborârea unduită și mută a acestuia din encefalul omului se identifică cu gândul ce are putere vindecătoare, dar și distrugătoare, șarpele fiind simbolul răului în credința creștină.

Un alt exponat, intitulat ,,Maritima”, constă într-un videoclip scurt cu efect calmant, în care se poate observa un câmp de iarbă ce se pleacă sub bătaia vântului. Deși cerul era însorit și iarba proaspătă, adierea provoca un sâmbure de neîncredere, asemenea mării agitate, atât de frumoasă dar plină de pericole și necunoscut. Într-o anumită măsură, câmpul poate reprezenta sufletul omului care este atât de priceput în a ascunde neliniștea care se petrece înăuntrul acestuia.

Galeria ,,Iisus din Burano” cu fotografiile lui Ozolin Dușa, realizate în insula venețiană, prezintă frumusețea și simplitatea vieții, atingerea divină care se află și în cele mai neînsemnate obiecte. Chipul lui Iisus este atent plasat peste elemente banale, dar care privite cu atenție, au puterea de a umple inimile cu lumină și pace, selectate cu dragoste din feeria orașului venețian. Un element notabil este numărul casei prezente în imagini, numărul 645, considerat un simbol al liniștei și tihnei. 

Expoziția ,,Cântec pentru Petru” a lui Ciprian Romaniuc este o colecție unică de tablouri și versuri ce umplu încăperea de sus până jos. Fiecare tablou dintr-un total de șase conține patru elemente: o persoană, o pisică pătată, un balaur ascuns în întunericul fundalului și o serie de versuri. Se poate observa cum versurile devin din ce în ce mai triste pe măsură ce pisica de pe umărul femeii se îndepărtează de aceasta, iar monstrul devine mai distinct. Consider că necesar în descifrarea mesajului elementelor expoziției este însuși titlul. Este clar cine este Apostolul Petru, dar mai important este cântecul. Acest ,,cântec” se găsește în majoritatea operelor, având cheia înțelegerii. Cine a cântat acest cântec, special conceput pentru Petru? Cocoșul. Cântarea triplă a cocoșului reprezintă trădarea, lepădarea. Deși apostolul nu a avut această intenție, greșeala omenească și instinctul de supraviețuire și de a rămâne inocent a făcut ca destinul să se împlinească necondiționat. Astfel, cuprinsul galeriei este o lecție despre greșelile pe care noi, oamenii, le facem fără a ne da seama, dar cum acestea pot fi simțite în timp și care pot avea un efect negativ. Astfel, este necesar să fim cu luare aminte de fiecare dată când acționăm, deoarece putem pierde încrederea, reprezentată de pisică, iar disperarea și vinovăția va lua, negreșit, amploare. Fâșiile de hârtie încărcate de poezie sunt un reper pentru fiecare, un mijloc pentru a ne purifica sufletele.

O a doua galerie pe care am vizitat-o în traseul nostru și care m-a impresionat, poate, mai tare și a avut un mai mare impact asupra gândirii, constă într-o expoziție Bear it - Soul a lui Lucian Radu, cu sculpturi și tablouri ce întruchipează un fel de urși. Primul exponat, întâlnit la intrarea în sala aglomerată este un ursuleț de pluș, cu mâinile anormal de lungi. Negrul de care este acoperit acesta reprezintă negativitatea la care este dispus sufletul inocent de copil. Își întinde mâinile pentru a găsi o salvare, o speranță de care să se agațe, dar care nu descoperă decât goliciune. După acesta, se poate observa o sculptură asemănătoare, dar care este acoperită de mâinile și mai lungi, acoperite mai tare de asperități. Ursulețul este copleșit de cruzimea din jurul său, folosindu-și mâinile pentru a se proteja, în loc de a încerca să cunoască. În jurul său sunt așezate tablouri ce exprimă singurătatea sau sugrumarea în mulțimea ce îl obligă să fie asemenea lor. Totuși, în mijlocul acestora, răzbate o întruchipare a ursului, mai fericită și plină de viață, speranța și copilăria care nu pot fi suprimate niciodată, dar care sunt forțate să rămână ascunse.

Ultimul element al expoziției, și cel mai important, este reprezentat de o statuie mare și completă a personajului, o imagine impunătoare și înfiorătoare, dar totuși cu un strop de inocență în forma jucăușă a acestuia. Corpul negru al ursului este acoperit cu inscripții din partea oamenilor din jur. Cuvintele, atât pozitive cât și negative, îi provoacă confuzie și neîncredere. Mâinile, acum scurte, care au fost rupte chiar de personaj însuși, sugerează cedarea și renunțarea la autenticitate. Acum arată ca toți ceilalți, dar pare mai trist ca niciodată. S-a pierdut pe sine, și-a pierdut speranța, iar singurul lucru de care se agață este un balon negru, nefericirea, ce este legată strâns de mâna, de sufletul lui.

Expoziția prezintă cum poate fi schimbat un suflet din cauza influențelor exterioare și cât de greu este să ne cunoaștem pe noi înșine în marea aceasta de oameni pierduți.

Ștefan Ciobanu, 9E

Una dintre expozițiile care m-au marcat de la galeriile pe care le-am vizitat a fost Bear it - Soul a lui Lucian Radu, cea care descria parcursul unui suflet de la unul inocent, de copil, până la unul resemnat, care încă mai are o picătură de speranță, dar care are cicatricile atrocităților la care a asistat de-a lungul vieții.

„Playroom 3” este amplasat în centrul camerei, pentru a semnifica că acest suflet este cel mai plin de energie și de flacăra curiozității, atrăgând toată atenția. Culorile sale deschise, vii și contrastante, alături de postura sa deschisă, asemănătoare celei de dans, reflectă dorința copilului de a descoperi, de a învăța și de a explora, o dorință arzătoare care este alimentată de capacitatea infinită a copilului de a-și imagina ceea ce este mai departe de realitate.

În „Soul 1”, se regăsește primul ursuleț, dar care acum este traumatizat de ce a văzut în lume, de nedreptăți și de suferință. El își acoperă capul și pieptul cu propriile mâini, un gest de apărare în fața lumii crude. Ochii îi sunt asemenea unor răni adânci, ochii fostului copil care nu ar fi crezut vreodată că va fi martor la asemenea orori, ochii copilului a cărei inocență a fost spulberată. Culoarea sa neagră reflectă pierderea expresivității și a curiozitățiii, acum el încercând doar să supraviețuiască.

În „Wink”, ursulețul își înfășoară tot corpul cu mâinile, un gest defensiv, dar care de asemenea arată că el nu mai vrea să asiste la catastrofele vieții. Epuizat de nedreptățile și suferința la care a fost martor, el vrea să se retragă într-un colț al propriului său univers. Expunerea constantă la durere l-a făcut să-și piardă aproape toată speranța în ceea ce înseamnă fericire, în sufletul său fiind un constant conflict între lumea de acum și cea din copilăria sa albastră, roșie.

În „Soul 2”, brațele ursulețului atârnă în jos, în timp ce el privește lumea care i-a luat fericirea și inocența. Încercând să accepte că nu mai are ce să schimbe, el renunță ușor-ușor și își pierde speranța. Un calm apăsător îl învăluie, iar această renunțare, chiar dacă îl protejează de posibile dezamăgiri, îl privează de fericirea adevărată, lăsându-l într-o stare de continuă apatie.

În final, sufletul lui este reprezentat printr-un urs care are scris pe el diferite mesaje, unele fiind pozitive, îndrumându-l să iubească și să ierte, iar celelalte fiind cicatrici din trecutul său. El este resemnat, balonul negru semnificând o ultimă suflare de speranță. Mâinile care par lovite de un ciocan reflectă îndepărtarea părții sale puerile, mâinile care îl apărau de a mai vedea tragedia din lume în stadiile anterioare. Aceasta semnifică resemnarea și maturizarea, ambele procese fiind impuse asupra lui de societate și de tragedii, tragedii care i-au schimbat permanent percepția față de lume și de sine.

Ilinca Ciobanu, 9B

Festivalul de artă ,,Noaptea Albă a Galeriilor” este un eveniment memorabil pentru mine, deoarece prin simplul fapt că am participat, am reușit să descopăr noi perspective asupra lumii ale celorlalte persoane și o latură sensibilă a creatorilor.   

        Intrând în galeria Baia Turcească și urcând scările din lemn, am observat o sculptură realizată de Ion Bolocan, care se numea ,,Gândirea”.  Ea sugera un chip al unei persoane, ce avea două jumătăți: în partea din stânga, trăsăturile fizice ale omului sunt reprezentate geometric, ochii și urechile sunt prezente, dar nasul și gura nu sunt, în locul lor aflându-se un simplu dreptunghi, iar în partea din dreapta aceste aspecte erau anatomice, rotunjite, în care doar ochii și urechile lipseau.  Această operă mi-a atras atenția, deoarece în ea este conturat conflictul dintre partea rațională și partea artistică, sensibilă a omului. De asemenea, m-am regăsit în sculptura lui Ion Bolocan, pentru că și mie îmi este greu adesea să aleg dintre a fi visătoare și a fi serioasă, cu picioarele pe pământ. Un alt lucru care poate să reiasă din ,,Gândirea” ar putea fi tot un conflict dintre ceea ce îți spune creierul să faci și ceea ce îți sugerează inima. De exemplu, când vine vorba de pasiuni și de ceea ce vrem să ajungem în viață odată ce devenim adulți, suntem adesea influențați fie de către părinți, fie de către alte persoane, să ne facem doctori, avocați sau să avem alte ocupații care ne aduc bani și succes, însă poate noi vrem altceva, poate sufletul nostru ne transmite ideea că nu vrem să devenim ceea ce ni se spune să devenim, ci ceea ce simțim noi. 

O altă operă care mi-a plăcut este ,,Yin și Yang”, realizată de Dumitru Verdianu, ea constând în două sculpturi din lemn, în formă de oameni, care stau pe câte un cub. Prima dintre ele are o nuanță mai deschisă, are capul roșu, trăsăturile sale sunt reprezentate prin linii curbe, rotunde, și se află pe un cub de culoare maro închis, pe când a doua are însușirile interpretate prin linii aproximativ drepte, ascuțite, iar sub ea este un cub de culoare deschisă.

Astfel, ,,Yin și Yang” poate sugera faptul că fiecare persoană bună are câte o parte rea și fiecare om rău are câte o parte bună.

  Trecând și pe la expoziția ,,Bear it” a lui Lucian Radu, am văzut mai multe picturi, desene și sculpturi care aveau drept protagonist un ursuleț din pluș, iar culorile predominante erau doar alb și negru.

Una dintre opere care mi-a atras atenția este ,,Playroom 1”, în care ursulețul este așezat cu capul plecat, iar brațele sale sunt foarte lungi, atât de lungi încât îl înconjoară și parcă îl mistuie, îl distrug. Chipul lui exprimă tristețe, supărare, durere, oboseală, de parcă nu ar mai ști de ce să trăiască. Din punctul meu de vedere, ea evidențiază ideea că, în zilele noastre, omul este atât de copleșit de gânduri, de frici, de stres și de griji, încât el nu mai știe ce este fericirea, ce este frumusețea, nu mai știe cum să trăiască și nu se mai recunoaște. El doar este un robot, care pare stors de puteri, care este pe cale să se dezactiveze, ce se află într-o lume monotonă, unde totul se repetă din nou și din nou. Astfel, acele brațe lungi pot semnifica toate grijile și fricile omului care îl împiedică să trăiască și să găsească un motiv pentru a exista.

În concluzie, festivalul ,,Noaptea Albă a Galeriilor” m-a ajutat să înțeleg anumite lucruri despre viață, văzute în ochii artiștilor ale căror opere le-am admirat. În plus, în ele m-am regăsit și am simțit că sunt auzită, ele reprezintă vocea din interiorul nostru, care ne spune cum ne simțim și ce simțim.  

Ana Luiza Cojocariu, 9B

Culoare și formă, formă și culoare sau formă care, prin fluiditatea sa, implică culoare, trezește o rezonanță vie de poem elegiac în sufletul contemplatorului, martor al distrugerii universului și al recompunerii acestuia din cioburi de sticlă. Astfel, lumea devine asemenea unui mozaic eteric, imagine dezolantă a sacrificiului suprem, menit a-l umple pe om de lumină, respectiv de obscuritate, căci până și albul, până și negrul, sunt o omologie de nuanțe uneori mai expresive și mai vivace decât roșul sângelui. Aceasta este arta într-o seară de toamnă, când te plimbi, cuprins de beatitudine, prin galerii ferite, sub lumina stelelor: o punte între imaginar și real, intrinsec și mundan, realități polare, unitare în dionisiacul trăirii, care generează, prin contopirea lor, convertirea în simboluri, în imagini, a unor concepte de geniu.

Vremelnicia pânzei, a vopselei, a ființei umane înseși, capătă caracter plenar sub adierea ocrotitoare a unei idei, care, asemenea unei mâini gingașe, dar sălbatice, de femeie, care plutește într-un dans al morții, al jertfei de sine pentru creație, deasupra noastră, a tuturor, și ne dă culoare sufletelor, ne modelează, purtată de inspirația frumuseții primordiale.

Artista Maia Mocanu este o astfel de entitate creatoare cu putere dincolo de limitele lumești, căci prin pictura sa farmecă, intrigă și emoționează, trezește în oameni acel zbucium sfâșietor al primelor respirații, al primelor urlete disperate după nemurire și adevăr din clipa tainică a nașterii. În viziunea ei, omul păstrează în suflet această ură față de neputința condiției sale și chiar față de sine, pe tot parcursul vieții, fiind damnat la suferință, la o perpetuă rătăcire prin labirintul lăuntric propriu în căutarea frumuseții pierdute sau de care, în fapt, nu a avut niciodată parte, fiind doar un ideal. Cuprinsă de reverie, ea, artista însăși, devine o operă de artă, fiind surprinsă în cea mai vulnerabilă și mai pură ipostază, când, în miezul dulce, de fruct abia copt, al procesului creator, se metamorfozează într-un fluture, iar libertatea ei nu mai este condiționată de pereții globului de sticlă, așezat pe un raft al inimii, în care își duce eternitatea. Ea începe atunci a zbura și a culege nectarul vieții din ființele înmărmurite înaintea frumuseții sale crude, stropind cu el, astfel, pânza devenită o oglindă a sinelui, a tuturor oamenilor care se opresc spre a o contempla cu mâhnire și inefabilă durere în privire. Așadar, într-o clipă de revelație, de lumină, pictura ia naștere din ființă precum și ființa ia naștere din pictură, taina fiecăreia depinzând de a celeilalte ca într-un ciclu ontic necesar evoluției spiritului.

Opera Maiei Mocanu „Drowned in Echoes: The Labyrinth of the Self I” este despre epuizare și amăgire, despre cum omul ajuns la limita puterilor sale refuză să mai spere, să se mai zbată într-o așteptare febrilă a ceva indefinibil în perpetuitate. Goală, vulnerabilă, ființa se lasă înghițită de întuneric ca o ultimă jertfă în fața vieții care a rănit-o și i-a pătat albul de odată al pielii, simbol al candorii, cu umbre și vânătăi și arsuri, căci acel corp nu îi mai aparține ei, ci sorții, din el se prelinge sângele alb, pur al sufletului ucis cu brutalitate. Deși distrusă, dispersată pentru eternitate, femeia nu a fost niciodată mai frumoasă, suferința îi rafinează prezența jalnică, transformând-o într-o făptură sublimă, care strălucește cu lumina sa înduioșătoare într-o ultimă încercare de a-și da un scop existenței. Învăluită de liniștitoarea atingere a obscurului, se complace în el, ea însăși devine doar o reminiscență a trecutului, pierdută printre șoaptele pline de venin, printre regrete și suferințe, veșnic ghemuită într-o îmbrățișare disperată, asemănătoare unei guri de amforă care așteptă imploratoare a fi umplută din nou cu esența dulce a vieții.

Maria Cot, 9E

Galeria de artă este acel spațiu reconfortant în care, deși fiecare privește același lucru, mii de interpretări se conturează, pentru a defini identitatea sau trecutul receptorului.  Acel loc in care ne putem bandaja rănile trecutului si in care putem rezona cu sentimentele artistului, care odată a fost pus in aceeași ipostaza. Acest sanctuar, care emana frumusețe absolută,  ne întâmpină la o introspecție profundă, admirând liniile si formele abstracte remarcându-se in lumina reflectării, transformându-ne într-o oglinda in fața unui exponat. 

Prima galerie la Baia Turcească m-a captivat imediat, cu imagini puternice care descriau condiția omului în raport cu absurditatea existenței. Pe televizoarele pe care erau proiectate picturile interactive, parcă realizate cu ajutorul AI-lui, putem observa adâncimea complexității ființei umane, care va rămâne mereu o enigmă. Astfel, primele picturi, în nuanțe pastelate, pot sugera stările de neliniște și confuzie in crizele existențiale, în care ne pierdem pe noi înșine și orice sens al vieții. Pe primul ecran se poate surprinde un om cu mâna pe frunte, un gest care poate reprezenta contemplarea, căutarea răspunsurilor în fața misterului existenței. Pe al doilea ecran, este insinuat, prin estetica futuristă, taina corpului uman, care este într-o continuă dezvoltare și care niciodată nu va fi perfect, imaginea idealistă a acestuia existând doar în capul nostru.  

În camera cu videoproiectorul, atmosfera era una armonioasă, dar totodată nostalgic evocatoare, declanșându-mi o stare de deja vu, simțind că am mai văzut acest câmp de o mie de ori în copilărie, chiar dacă sunt convinsă că nu am făcut-o. Cu toate acestea, cred că rolul acestei arte este de a sugera vulnerabilitatea oamenilor, ducându-mă cu gândul la materialele folosite pentru a reconstitui fețele oamenilor în galeria Artep. Acestea erau compuse din sticlă, supuse distrugerii la cel mai mic șoc. Astfel, natura umană este foarte sensibilă, iar elementele precum vântul sau cele două linii din mijlocul picturii pot reprezenta urmele pe care anumite evenimente sau persoane le-au lăsat asupra noastră, fiind mai apoi nevoiți să contopim cioburile pentru a trece peste ele - filmul Maritimă al lui Cornel Brad. 

Casele multicolore din Burano - expoziția de fotografii a lui Ozolin Dușa, în care Iisus parcă era topit printre plante sau elementele casnice, pot evidenția importanța prezenței divine și, indiferent de perspectiva noastră, ea ne va însoți oriunde. Astfel, toate casele aveau ceva in comun și anume pe Iisus, la fel ca oamenii, care se simt uniți prin religie. Pe de altă parte, putem observa faptul că deși ne mutăm perspectiva la altă casă, mereu vedem divinitatea, cum o vedem și în viața cotidiană, oferindu-ne sprijin și iertare, chiar și atunci când credem că am abandonat-o.  

O altă prezență supranaturală este însăși poezia, care, în această expoziție a lui Ciprian Romaniuc - Cântec pentru Petru - Poezie, era scrisă pe niște foi suspendate, care nu atingeau pământul. Aceasta ilustrează ideea că poezia transcende realitatea, urcând dincolo de noroiul lumii materiale și, odată cu întoarcerea în ceruri, poate să ne înalțe și pe noi. Poezia ca forma de artă posedă o putere profundă și multiplă, capabilă să influențeze și să transforme. Prin frumusețea sa concisă, poezia exprimă emoții complexe, capturând esența sentimentelor umane într-un mod care rezonează cu cititorul. Fiecare vers poate evoca amintiri, dorințe sau dureri, creând o conexiune intimă între autor și public. 

Galeria Dana cu expoziția lui Dumitru Macovei ne-a întâmpinat cu un aer arhaic, cu o perspectiva învechită asupra satului în care am copilărit alături de bunici. Mi-a amintit de vremurile în care stăteam pe prispa rece alături de bunicul și mă bucuram de aerul de țară, pe care acum e destul de greu să-l mai simt. Galeria parcă m-a purtat din nou în satul bunicilor, readucându-l la viață, cu prăvălioare modeste dar încărcate cultural. 

Ultimele expoziții vizitate la galeria Theodor Pallady de pe Lăpușneanu mi-au amintit, de asemenea, de copilărie, în prima regăsind obiecte pe care și eu le dețineam, cum ar fi cartea de joc Yu ghi oh care își schimba culorile, revocând bucuriile modeste ale copilăriei. Cortina de baie care ascundea un videoproiector m-a umplut de melancolie, în această cameră intimă fiind doar noi, corpul nostru și gândurile noastre, devenind un refugiu al părerilor pe care nu le putem verbaliza. Un alt spațiu lăuntric este acel pat de fetiță, în care în mijloc se afla un jurnal virtual. În pat ne putem scrie aceste gânduri interioare, locul în care ne notăm liste de cumpărături sau cele mai adânci sentimente devenind într-o anumită măsură un psiholog al nostru. 

Astfel, fiecare cameră a galeriei devine o călătorie în sine, o explorare nu doar estetică, ci și emoțională. Această experiență artistică ne ajută să ne reconectăm cu trecutul, să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și să găsim sens în prezent. Arta este, în esență, proiectarea sufletului nostru. 

Casiana David, 9E

ARTA ESTE  VIE

Arta este mult mai prezentă și mai importantă în viețile noastre decât cred unii oameni. De fapt aceasta nu este ceva produs ca într-o fabrică ci reprezintă un mod de exprimare prin care oamenii își comunică ideile, emoțiile, viziunea asupra lumii și experiențele personale. Ea este întotdeauna subiectivă fiecare având o părere diferită față de o operă de artă. Unii spun că arta contemporană nu se ridică la nivelul celei de altă dată, că artiștii sunt lipsiți de inspirație. Să fiu sinceră, și eu credeam la fel. Categoric  m-am înșelat.

După ce am văzut lucrările expuse cu ocazia Nopții Galeriilor, am realizat cât de complexă și grăitoare poate fi de fapt arta contemporană deoarece, spre deosebire de alte dăți, am simțit că într-adevăr mă regăsesc în subiectele de actualitate abordate. La expoziția Bear it - Soul a lui Lucian Radu, am fost tulburată de ursulețul în albastru și roșu ce sugerează creativitatea și inocența copilăriei ce nu țin cont de tiparele societății. În continuare urmează ursulețul negru cu brațe lungi care încearcă să înțeleagă care este sensul lui, fiind apoi  urmat de cel care este pare  speriat de ceea ce a aflat și se ascunde în el însuși căutând siguranța. În cele din urmă, imaginea ursulețului negru cu multe cuvinte scrise pe el, cu un balon negru pe care îl ținea în mână și un decupaj în dreptul inimii a avut impactul cel mai puternic. El ar putea simboliza omul înrăit și distrus de așteptările și provocările create de societate. Acesta privește trist spre locul în care trebuia să fie inima în timp ce balonul încearcă să se elibereze și să fie liber. Acesta poate simboliza sufletul înnegrit de suferință ce speră încă să fie liber și pe care ursulețul încearcă să-l protejeze. Deja inocența a dispărut ca rezultat al dezamăgirilor și răului din lume însă împotriva căruia ursulețul nu se dă bătut.

O altă expoziție răscolitoare a fost cea numită ’’Cântec pentru Petru” a lui Ciprian Romaniuc, în cadrul căreia am observat picturile cu femeia de pe care pisica coboară încetul cu încetul în timp ce dragonul din umbră devine din ce în ce mai evident. Această serie poate simboliza tot pierderea inocenței și purității sufletului odată cu apariția grijilor, temerilor și înstrăinării de semeni și de noi înșine. Dragonul (răul și temerile) l-am putut vedea și sculptat. Urmează apoi mai mulți pereți pictați, printre detaliile peisajelor/naturii statice se putea distinge chipul lui Iisus. Aceasta sugerează omniprezența Sa precum și faptul că lucrurile sun întocmai cum a planificat El. O altă lucrare care mi-a atras atenția este un șarpe alcătuit din multe bucăți mici de lut încolăcit pe un par. Pentru mine acesta are două semnificații. Prima este cea că pentru a realiza ceva este nevoie de mult timp  pentru a-ți ’’clădi’’ visele și că nimic nu vine de-a gata. A doua este similară referindu-se însă la suferințele acumulate în timp ce pot învenina sufletele.

În concluzie, aceste expoziții au avut un puternic impact asupra modului în care priveam arta făcându-mă să înțeleg că aceasta este vie, diferită pentru fiecare privitor. Un limbaj universal care ne permite să comunicăm și să înțelegem lumea dintr-o perspectivă diferită, o oportunitate de a explora creativitatea și diversitatea umană, asta este arta.

Casandra Deliu, 9B

Ce înseamnă a avea o noapte albă? Normal, ar însemna a sta treaz pe tot parcursul nopții, dar când este vorba de artă, este cu totul altceva. Albul este culoarea inocenței, este culoarea renașterii. Albul semnifică puritate, așa cum e arta, o experiență care te apropie de divinitate. Una dintre cele mai fascinante galerii la care am putut să merg se află la Baia Turcească, un loc cu o istorie lungă. Intrând în galerie, am fost întâmpinată de o lista lungă a artiștilor ale căror exponate se află acolo.

Picturile care m-au impresionat cel mai mult sunt ale Maiei Mocanu, o tânără artistă de 20 de ani, ale cărei tablouri par create de o persoană cu o vârstă mult mai înaintată. Tabloul care mi-a atras atenția surprinde corpul unei femei în procesul de ascensiune către divinitate. Acesta mi-a amintit de cartea ,,Vara în care mama a avut ochii verzi”, mai precis de mama lui Aleksy. Femeia l-a convins pe fiul său să petreacă o vara împreună într-un sătuc izolat din nordul Franței, știind că va fi și ultima. În carte, încet relația mamei cu Aleksy începe să înflorească, pe măsură ce cancerul o mănâncă pe aceasta de vie. Pictura Maiei Mocanu mi-a amintit de carte deoarece ambele surprind realitatea cruntă a vieții, adică faptul că aceasta are un final.

Încă o pictură de a acesteia care mi-a vorbit este „Invazie”. Tabloul pictat in ulei este împărțit în două jumătăți; pământul și cerul. Partea de sus este în nuanțe variate de albastru, cu câte un bulb de lumină plasat în centru. Consider că această jumătate reprezintă călătoria în necunoscut, către divinitate, către găsirea sinelui. Deseori, culoarea albastră este asociată cu libertatea și imaginația, poate reprezenta un ideal. În schimb, partea de jos poate fi văzută ca un pat, un loc al siguranței, un loc al lucrurilor pe care le știm, ceva cunoscut, în contrast cu albastrul vibrant care reprezintă necunoscutul. Jumătatea de jos a tabloului surprinde o femeie în ipostaza statică, acompaniata de obiecte obișnuite, o farfurie, o paleta de pictură, dar cel mai important, insectele. Creatoarea picturilor a menționat că în apartamentul său din Londra a avut probleme cu furnicile, s-a simțit „invadată”, precum și titlul tabloului. Aceasta pictură îmi amintește de romanul „Hana”, de Alena Mornštajnová, mai precis de personajul Hana, cea cu același nume precum cartea. După experiențele sale traumatizante în lagăr, aceasta a tăiat orice legătura cu lumea reala, a ales singurătatea. Stătea în același loc mereu, refuzând să rupă tiparul care se repeta la nesfârșit; până când a venit Mira, salvatoarea ei, motivul ei pentru a nu doar mai exista, ci și a trăi.

O altă operă de artă care mi-a plăcut a fost sculptura lui Ion Zderciuc, intitulată „Dragoste eternă”. Imediat ce am văzut-o, m-a dus cu gândul la mitul Androginului. În sculptura menționată, sunt sesizate două chipuri, mai precis, câte o jumătate din fiecare, una cu capul în jos, alta cu capul în sus. Consider că ele pot reprezenta femeia și bărbatul, două opusuri care sunt menite să fie împreună, mereu, precum Yin și Yang, precum în mitul Androginului. În povestire se zice cum că femeia și bărbatul erau contopiți la început, mereu împreună, într-un singur corp, o singură minte, o singură inimă. Sculptura este făurită din bronz, despre care se spune că are o durabilitate eternă, astfel neavând vreun risc de a se strica, precum dragostea. Bronzul este un material despre care se spune că poate rezista mii de ani, așa cum și dragostea nu moare odată cu purtătorii, ea este etern în noi, ființă și neființă.

Ioana Diaconița, 9B

În ce măsură este capabilă arta să surprindă idei, concepte, trăiri aflate mai presus de limitele cunoașterii umane, ce nu vor putea fi niciodată înțelese pe deplin, căci sunt caracterizate de o versatilitate continuă, sau, dimpotrivă, este aceasta în stare să transmită un mesaj clar, o idee de bază cu privire la societatea actuală, de la care să pornească interpretarea personală a fiecărui privitor, indiferent de conceptele sale asupra vieții? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările pe care mi le-am adresat cu o curiozitate nestăvilită în urma participării la Noaptea Albă a Galeriilor din Iași, un eveniment cu totul deosebit, care mi-a oferit ocazia de a mă conecta cu diferite forme ale frumuseții și de a realiza ceea ce rezonează mai mult cu propria sensibilitate, ajungând astfel să descopăr atât creațiile unice ale unor artiști contemporani, cât și noi lucruri despre sine, de-a lungul unei experiențe marcate de interogativitate, admirație și introspecție, care cu siguranță m-a ajutat să mă dezvolt pe plan cultural și personal.

Reflectând asupra revelațiilor pline de lumină ce m-au îndrumat în seara în care, cu o pasiune neînduplecată, am explorat numeroase muzee ale orașului nostru, dorind să aflu mai multe informații despre anumite opere sau pur și simplu să le privesc din propria perspectivă, constat că un aspect deosebit de important care a conferit o valoare aparte acestei experiențe este constituit de varietate: descoperirea a numeroase feluri de exprimare artistică, precum pictura abstractă, sculptura modernă sau literatura, și raportarea creațiilor la teme contrastante, diverse, mi-a oferit astfel o imagine versatilă cu privire la nenumărate concepte, dintre care multe sunt uitate de omul prins în capcana grijilor zilnice.

Societatea, fie ea cea actuală, grăbită, ce pare dornică să treacă cât mai repede prin viață, trăind de fapt uneori doar pe jumătate, sau cea a trecutului marcat de lipsuri și altfel de greutăți decât cele ale prezentului, nu gravitează în jurul artei și sensibilității: ea este mai practică, mai cerebrală, se concentrează pe nevoile de bază ale ființei umane, iar acest fapt poate duce la anumite lipsuri pe plan emoțional, sufletesc și chiar la o pierdere de sine uneori ireversibilă. De aceea, participarea la Noaptea Albă a Galeriilor a reprezentat pentru mine o ocazie de mă conecta cu propriul suflet, de a lua o pauză de la cursa contracronometru a traiului cotidian, privind imagini statice, și totuși atât de vii, palpabile, ale frumuseții, complexității sau chiar ale suferinței, distrugerii, destrămării, menite să trezească omului trăiri care să îl îndepărteze, măcar pentru o clipă, de real, obișnuit, oferindu-i ocazia de a reflecta, visa și de a transcende limitele condiției sale efemere.

O expoziție care pentru mine a făcut tocmai aceste lucruri, impresionându-mă profund prin caracterul său neconvențional, ireal, ce m-a făcut să uit complet de viața de zi cu zi și să pășesc în schimb într-un univers al nesfârșitelor întrebări, iluzii și concepte, a fost „Shifted Perspective” a artistei Maia Mocanu, găzduită în cadrul galeriei OCTOGON (Baia Turcească). Aș fi putut rămâne ore întregi acolo, admirând numeroasele creații menite să portretizeze diversele ipostaze ale morții, reprezentate de elemente simbolice precum deșertul și furnicile, care sunt însă privite prin filtrul vitalității, încrederii și pe alocuri chiar al frumuseții, cadavrul destrămat al unei femei fiind pictat cu o nuanță vie de roz și căpătând un aer idealizat, în vreme ce o altă operă surprinde imaginea neobișnuită a unui copil al cărui trup este plin de insecte, însă care continuă să privească lumea cu nonșalanță și inocență. Întocmai precum afirmă și numele expoziției, perspectiva omului asupra unor lucruri pe care altminteri le-ar fi considerat dovezi ale aspectelor neplăcute ale existenței, ale efemerității și neajunsurilor ființei umane, reușește să sufere o metamorfoză cu totul deosebită, viața și moartea contopindu-se în creațiile Maiei Mocanu într-un fel nemaivăzut, care a rezonat cu sufletul meu la un nivel profund, provocându-mi sentimente de nedeslușit și făcându-mă să realizez, din nou, că arta nu are limite atunci când  vine vorba de expresivitate.

Participarea la Noaptea Albă a Galeriilor din Iași a reprezentat pentru mine o experiență atotcuprinzătoare, diferită de orice am mai trăit până acum din perspectiva cunoașterii varietății impresionante a mijloacelor de comunicare prin artă, ce mi-a oferit prilejul de a descoperi noi concepte și idei iluminatoare, atât despre viață, cât și despre percepția sinelui asupra acesteia.

Bianca Diaconu, 9B

            Noaptea Albă a Galeriilor este un eveniment ce a avut loc anul acesta în perioada 4-6 octombrie prin intermediul căruia am putut vizita  multe galerii din oraș, dedicate mai multor picturi, sculpturi și alte forme de exprimare ale unor artiști contemporani.     

  Una dintre operele care m-a impresionat a fost sculptura numită „Dragoste eternă”. Inspirată de operele lui Constantin Brâncuși, sculptura sugerează modul în care doi îndrăgostiți se completează perfect, formând astfel un întreg. Faptul că opera are o formă sferică mă duce cu gândul la o stare de stabilitate, de armonie ce se creează în urma contopirii celor două ființe.

            Într-o altă încăpere a galeriei am descoperit câteva tablouri ce ilustrau diferite părți ale unei locuințe, în fiecare dintre ele fiind surprins și chipul lui Iisus, ce simbolizează faptul că acea casă era binecuvântată, ocrotită. De asemenea, în fiecare tablou era surprins și numărul casei, 645, ce reprezintă un număr al puterii, înțelepciunii și al armoniei.     

  Totodată, o altă parte a galeriei care mi-a atras atenția a fost expoziția ’’Cântec pentru Petru” a lui Ciprian Romaniuc, o cameră în care erau prinse de tavan bucăți de pergamente pe care erau scrise poezii, o modalitate inedită de a-i îndemna pe cei curioși să descopere textele respective. Cu toate că nu am reușit să le citesc pe unele, având în vedere modul în care fuseseră amplasate, cea care mi-a plăcut cel mai mult a fost „Strigătul trecutului”, ce abordează imposibilitatea de a opri timpul, acesta trecând prea repede; „secundele continuă să se adune în minute,/ minutele- în ore,/ orele- în zile,/ zilele- în săptămâni,/ săptămânile- în luni,/ lunile- în ani,/ anii- în veacuri.”.

 În concluzie, Noaptea Albă a Galeriilor este un bun prilej pentru a descoperi operele artiștilor contemporani, fie că este vorba de picturi, sculpturi sau alte ramuri ale artei.

 Emilia Florea, 9B

Vizita la expozițiile de la Noaptea Albă a Galeriilor mi s-a părut o experiență unică de care mă bucur că am avut ocazia să profit. Picturile, sculpturile, versurile si fotografiile expuse acolo au transmis fiecare o poveste proprie și o anumită viziune asupra vieții ce m-a fascinat.

Tablourile ce m-au atras cel mai mult au fost cele ale lui Dumitru Macovei prin culorile lor vii care dădeau o tentă de neobișnuit, miraculos în peisajele expuse și stilul acestuia ce mi se pare asemănător cu cel a lui Van Gogh, spontan și foarte expresiv. În fiecare dintre ele era cel puțin un element ce se prezenta cu alta nuanță decât cea obișnuită, pe care o are în lumea reală. Copacul devenea albastru, apa roz, pământul roșu, oamenii aveau pielea verde și cap de pasare. Acestea, mi s-a părut că, deschideau poarta spre o lume diferită, ca din povești, unde totul este posibil, unde anormalul este normal. Două dintre operele de artă ce mi-au plăcut cel mai mult sunt pictura cu copac albastru și cea cu papagal.

În prima dintre ele, se vede în prim-plan un copac bleu cu nuanțe de roz în unele locuri. Acesta ne dă senzația că este un fel de apa ce răsare din pământ sau se scurge din cer. În același timp, arborele pare a fi o venă ce leagă pământul de văzduh și care aduce toate necesitățile florilor ce apar în jurul său, ca și cum acesta ar aduce viața prin prezența sa neobișnuita și, simultan, plăcută, fiind, totuși, în armonie cu ce se află în jur.

În următoarea pictură observăm imediat un papagal ce pare a fi centrul operei de artă, punctul din care pornește povestea. Pasărea se arată a fi protejată de omul cu fața verde care parcă este împletit cu copacul de lângă el, sugerându-ne că acela ar fi natura, iar ea își apără locuitoarele. În altă ipostază avem persoana din cușcă, cu pielea tot verde transmițându-ne ideea că flora și fauna, ce ar fi întruchipate în respectiva ființă, sunt limitate de către om care, simultan, se arată indiferent față de acele lucruri din postura în care se află celelalte personaje din imagine. O altă perspectivă asupra tabloului ar fi dacă am lua copacul drept centru, idee din care ar reieși faptul că natura este cea de la care pornește totul și ea ne veghează în toate ipostazele noastre: cea în care protejăm alte viețuitoare, cea în care suntem captivi, cea contemplativă, cea în care slujim și cea în care ne regăsim cu spațiul vegetal. Altă operă de artă ce m-a impresionat este una de la galeriile de arta de pe strada Lăpușneanu ce prezintă un alt copac, dar care este circular, imagine care ar putea sugera ciclicitatea vieții. Iar culoarea roșie a acestuia poate simboliza iubirea, pasiunea, focul ce ne dă voința de a trăi.

Așadar, vizita la galerii mi s-a părut o ocazie de a medita asupra condiției noastre ca oameni și a naturii ce ne înconjoară și reprezintă o parte enormă din viața, cultura, spiritul și arta din toate timpurile.

Bianca Hrib, 9E

Operele care mi s-au părut cele mai fascinante au fost cele ale Maiei Mocanu, opere care s-au aflat în expoziția numită „Shifted Perspective”, un nume care se datorează, poate, faptului că artista are ADHD și a simțit nevoia de a arăta propriul punct de vedere asupra vieții.

Într-una dintre picturile ei, Waved Focus II, se poate observa o femeie care se uită spre privitor, aproape într-o manieră supărată, nervoasă, acuzatoare chiar. Se mai observă și un alt chip, mai puțin definit, care reprezintă aceeași femeie. Faptul că în pictură sunt două chipuri care se întrepătrund și unul dintre ele este într-un fel absorbit de celălalt poate reprezenta lipsa de simț a trecerii timpului. Artista redă sentimentul când timpul trece parcă prea repede, acum ești aici, clipești, și vezi că te afli în camera de alături. E un sentiment ciudat, când timpul parcă trece atât de repede încât nu mai este timp să îți dai seama că s-a întâmplat, și rămâi buimac, întrebându-te dacă s-a întâmplat sau nu un anumit lucru. Modul în care se uită către privitor poate reprezenta vinovăția pe care o atribuie acestuia cu privire la timp, de parcă privitorul ar fi responsabil pentru trecera timpului.

Tot la această expoziție am văzut o pictură, Drowned in Echoes - The Labyrinth of the Self I, cu un corp din care se scurge culoare. Corpul este gol, strâns în jurul propriei ființe, asemenea unui bebeluș. Personajul arată de parcă așteaptă moartea, ipostaza punând în valoare ideea cum că așa cum ne naștem, așa murim, adică lipsiți de orice veșmânt. Această idee poate fi susținută și de ”scurgerile” din trunchiul personajului, care pot reprezenta viața acestuia, care părăsește personajul. Este o imagine tristă, un om care moare singur, în întuneric, iar în urmă lasă o baltă de lichid. O astfel de imagine se poate regăsi în cartea „Destin”, de Zeruya Shalev, unde personajul Rahel își imaginează cum ar fi dacă ar muri și în urma ei ar rămâne doar o mică baltă de apă pe pat, acolo unde a murit.        

   O altă operă, cu numele „Trinity”, de data aceasta aparținând lui Vladlen Babcinețchi, mi-a atras atenția prin simplitatea operei, dar și prin conotațiile religioase ale acesteia. Sculpturile realizate în lemn, unite printr-o structură de metal ruginit, invocă ideea Sfintei Treimi, formată din Dumnezeu, Iisus și Sfântul Duh, ei fiind un singur suflet, cel al Creatorului Universului. Cele trei sculpturi sunt asemănătoare cu niște piloni de rezistență sau coloane de marmură dintr-un templu sau panteon de pe vremea anticilor. Însă un detaliu face ca această reprezentare să nu fie în concordanță cu ce se află în Biblie: două dintre cele trei figuri omenești au bust de femeie, la una dintre ele fiind mai evident acest fapt.

Consider că această operă nu reprezintă Sfânta Treime, ci pe Dumnezeu, pe Fecioara Maria și pe Iisus. În acest caz, îl văd pe Dumnezeu ca fiins sculptura cu bust de femeie mai puțin vizibil, acest fapt datorându-se faptului că eu cred că Dumnezeu are identitate ambiguă și că nu este un bărbat, așa cum este definit în Biblie. Fecioara Maria este cealaltă sculptură cu bust de femeie, astfel Iisus fiind reprezentat printr-o sculptură masculină, cu tăieturi pe corp, care reprezintă sacrificiul făcut pentru binele umanității și batjocura la care a fost supus de către oamenii care îi doreau moartea.

Cum am scris și mai sus, singurul lucru care îi leagă pe cei trei unul de celălalt este structura din metal ruginit, cu formă rotundă. Aceasta pare că iese din spatele celor trei sculpturi, fapt care mie mi-a dat impresia că ei stau ca niște protectori în jurul structurii ruginite, legați de aceasta și, în consecință, unii de ceilalți. Această structură poate reprezenta planeta Pământ, punând în valoare sacrificarea lui Iisus în numele oamenilor, sau poate Universul, cei trei apărând Creația de Satan. Rugina metalului ar putea reprezenta ideea că lumea, care la început era pură, fără păcate, s-a degradat, asemenea metalului, și a devenit urâtă, plină de rău și de păcate.

Alesia Mihoc, 9E

Acest eveniment cultural a fost un prilej nemaipomenit pentru artiștii contemporani să-și prezinte operele și să bucure vizitatorii cu talentul lor nedescoperit. Au fost creații din toate domeniile, de la picturi și sculpturi până la instalații și videoclipuri. Multe au avut semnificații ambigue, pe care publicul le-a putut interpreta în orice mod dorește, fapt care a făcut întreaga experiență mai interesantă, determinându-ne să căutăm înțelesuri operelor de artă.

Una dintre lucrările mele preferate din întreaga expoziție ’’Cântec pentru Petru” a lui Ciprian Romaniuc a fost alcătuită din fâșii lungi de pergament, pe care se aflau diverse poezii cu teme precum trecerea timpului, iubirea, sau provocările vieții. Acestea atârnau de tavan, însă nu atingeau pământul, lucru care, după părerea mea, semnifică detașarea poemelor față de lumea reală, ele venind dintr-un loc ideal, un spațiu mai presus decât cel în care trăim, îndrumându-ne să ne desprindem din când în când, prin artă, de viața noastră cotidiană, să îndrăznim să visăm. Această desprindere de realitate este necesară în viața fiecăruia dintre noi, deoarece ne schimbă percepția asupra gândirii și ne face să înțelegem faptul că frumusețea se afla peste tot. Arta, mai ales poezia, este modul nostru de a comunica cu destinul, exprimându-ne dorințele ascunse și visele ce par de neatins, iar de aceea cred că lucrarea descrisă surprinde, fără prea multe detalii, esența creației artistice prin care ne manifestăm.

O altă lucrare deosebită este un ansamblu de siluete ale unui ursuleț, prezentat în diferite ipostaze la expoziția Bear it a lui Lucian Radu. Într-una dintre ele acesta are un balon în mână, stând cu capul aplecat, în locul ochilor având două tăieturi adânci. Inima lui era parcă scoasă din piept, în locul ei rămânând doar conturul, iar întreg corpul îi era acoperit de mesaje ori cuvinte precum ,,on what price did you sell your humanity?’’ și ,,not afraid’’. Acest ursuleț poate reprezenta, în opinia mea, omul așa cum este el în interior, după toate fațadele și minciunile pe care le trăiește zilnic. De exemplu, adânciturile din locul ochilor și faptul că acesta pare să ’’privească’’ în jos pot semnifica oboseala provocată de trăirea unei vieți care câteodată nu pare a noastră, unei minciuni prin care trebuie să încercăm să ne vedem sufletul real, nepătat de îngrijorare. De asemenea, pot însemna și că ochii noștri au văzut destule înșelăciuni și au trecut cu vederea prea multe lucruri false, așa că au dispărut cu totul, de parcă s-au săturat să privească în fiecare zi viața unui om care nu suntem noi. Conturul inimii unde ar trebui să fie aceasta mă duce cu gândul la faptul că unii oameni, încercând să trăiască pentru alții, își pierd umanitatea, nu mai știu cine sunt ei cu adevărat, așa că inima lor începe să dispară cu încetul, încetând să mai existe fără un suflet de care să se lege. Astfel devenim trupuri fără suflet, până în momentul în care ne decidem să preluăm din nou controlul asupra vieții noastre, câteodată mult prea târziu pentru a ne regăsi. Balonul pe care ursulețul îl ține în mână poate arăta dorința noastră de a ne ține legați de copilăria, de inocența noastră, din cauza fricii de a fi pe cont propriu în lumea contemporană.

Deși toate lucrările artistice au fost superbe, cred că cel mai mult m-a impresionat una dintre picturile lui Dragoș Pătrașcu, din colecția ,,Studiu despre timp - Fotografii de familie’’, ce înfățișează un bărbat și o femeie, bărbatul fiind îmbrăcat cu o uniformă și medalii din armată, iar femeia fiind acoperită în întregime de o haină închisă la culoare, în locul chipului ei găsindu-se un copil nenăscut. Această creație reprezintă o familie după război sau, mai bine spus, ce a mai rămas din ideea de familie. Între cei doi, pe o masă, se afla un obiect vestimentar specific unui militar, care parcă îi desparte, îi îndepărtează unul de altul. Partea tristă a acestei picturi este legată de faptul că femeia nu are față, ea fiind redusă doar la copilul pe care ea ’’are obligația’’ de a-l aduce pe lume, după cum îi impunea societatea în acele vremuri, chiar și acum, în epoca contemporană. Pe atunci familia avea un cu totul alt sens, femeia neavând libertate la gândire, iar bărbatul fiind orbit de ceea ce credea el că este bine pentru lume. Această pictură reprezintă ceea ce a fost, dar și ceea ce încă există în anumite părți ale globului, fapt care o face sinceră și adevărată.

Acestea au fost creațiile care m-au atras cel mai mult, deși toate exponatele au fost demne de muzeele de artă. Sper că voi mai avea ocazia de a întâlni un asemenea eveniment în orașul nostru, deoarece este o ocazie minunată de a cunoaște artiști talentați și dedicați și de a ne conecta cu arta contemporană, nouă dar interesantă și plină de semnificații.

Laura Nechifor, 9B

Această experiență mi-a schimbat percepția asupra artei contemporane. Spun asta deoarece am avut ocazia să descopăr părerile celorlalți despre operele admirate și, astfel, să observ cum fiecare dintre noi vede altceva în lucrurile din jur și cum diversitatea face totul mult mai frumos. Mulți dintre oameni sunt reticenți în ceea ce privește noutatea, în cazul acesta arta modernă. Și eu priveam lucrurile din aceeași perspectivă până când mi-am dat seama că trebuie să analizez mai bine operele, să privesc dincolo de aparențe  și să încerc să mă oglindesc  în acestea pentru a ajunge la esența mesajul transmis de către artist.

De asemenea, experiența a fost întregită de faptul că evenimentul s-a desfășurat noaptea. Consider că acest detaliu este extrem de important, nefiind ales la întâmplare. Noaptea este un cadru optim pentru visare, contemplare, meditație și reflecție.

Itinerariul nostru a început de la Baia Turcească, unde cel mai mult m-a impresionat partea dedicată sculpturii. Am observat asemănarea lucrărilor cu operele maestrului Constantin Brâncuși, demonstrând că aceleași idei și principii pot fi transmise de mai mulți artiști, sub forme distincte. Concepte apărute în trecut sunt regăsite în interpretări ale artiștilor contemporani, precum iubirea, condiția efemeră a omului, reconectarea cu natura sau raportul dintre rațiune și emoții. De exemplu, lucrarea ,,Dragostea eternă” a lui Ioan Zderciuc, combină elemente din lucrările ,,Sărutul” și ,,Muza adormită”. Aceasta se referă la faptul că prin iubire putem depăși limitele fizice și temporale, fiind o trăire înălțătoare ce oferă ființelor posibilitatea de a-și îndeplini un scop: acela de a da viață mai departe, idee susținută și de forma de ou a lucrării, simbolizând nașterea.

Am continuat cu galeriile de pe strada Lăpușneanu, dintre care mi-a plăcut cel mai mult ,,Bear It” a lui Lucian S. Radu. Aceasta a pus în atenția vizitatorilor trecerea sufletului pur, de copil, prin viață, de la copilărie la maturizare. Am înțeles că deși fiecare experiență trăită ne dezvoltă și ne formează ca oameni, în același timp ia din noi bucată cu bucată inocența, pe care cu greu o mai putem recupera. Când creștem și lumea ni se arată cu toate părțile ei mai puțin bune, uităm să vedem frumusețea vieții în sine și ne depărtăm de esența noastră originară. Șocul trăit în timpul acestui proces lasă răni adânci în sufletul fragil al copilului ce nu mai poate căpăta niciodată sub aceeași formă, viziunea ideală, curată, plăcută. Am putut observa cum în aceste lucrări, sufletul era ursul, iar rănile sale adânciturile din locul ochilor. Cromatica predominantă, alb-negru, mă duce cu gândul la monotonia vieții pe care o trăim după maturizare, dar și la faptul că uităm să ne mai punem întrebări, să fim curioși precum sunt copiii, care descoperă lumea pentru prima dată.

Cu fiecare experiență trăită putem spune că am învățat ceva sau că am văzut un anumit lucru cum nu l-am mai văzut până atunci. Eu consider că după ce am vizitat galeriile din cadrul evenimentului ,,Noaptea albă a galeriilor”, am reușit să înțeleg mai bine arta realizată în stil modern și am obținut o amintire în plus, pe care să o pot păstra.

Renata Norocea, 9E

          Arta este importantă pentru că ne permite să ne exprimăm emoțiile și să explorăm diverse perspective, stimulând creativitatea și empatia. Ea contribuie la dezvoltarea personală și la relaxare, oferindu-ne o modalitate de a ne conecta cu noi înșine și cu ceilalți. Totodată, arta ne îmbogățește cultural și ne ajută să înțelegem mai bine lumea înconjurătoare.

La galeria de artă de la Baia Turcească, expoziția intitulată ,,Iisus din Burano” a lui Ozolin Dușa mi-a atras atenția datorită modului modern și profund simbolic în care a fost realizată. Toată ideea a plecat de la faptul că artistul a remarcat o casă care aducea cu figura lui Iisus și astfel a făcut mai multe fotografii peste care a suprapus imaginea casei. Expoziția, care include referințe la „chipul lui Iisus din Burano”, evocă această legătură cu Burano și Veneția, locuri unde tradiția și modernitatea se împletesc. La fel ca în Veneția, unde istoria întâlnește contemporaneitatea, expoziția reinterpretează simboluri sacre într-o manieră actuală, aducând în prim-plan dialogul dintre trecut și prezent, tradiție și inovație.

Astfel, expoziția nu doar că omagiază patrimoniul cultural, dar și încurajează privitorii să vadă religia și spiritualitatea prin lentile moderne, întocmai cum Burano și Veneția îmbină vechiul cu noul. De asemenea, se face referire și la faptul că prezența divină este peste tot, având în vedere locurile diverse alese pentru tablouri. Putem remarca și numărul 645, care se repetă în mai multe dintre exponate. El semnifică speranță, un număr al îngerilor sau ,,God is speaking to you”. Culorile intense, precum roșul vibrant, portocaliul sau violetul, sunt adesea asociate cu suferința, iubirea, sacrificiul, teme fundamentale în reprezentările tradiționale ale lui Iisus Hristos și oferă profunzime emoțională tablourilor. Toată galeria sugerează o reinterpretare a sacralității, adaptată timpurilor actuale.

La o altă galerie foarte apropiată de cea anterioară, la expoziția Cântec pentru Petru – Poezie a lui Ciprian Romaniuc, am observat mai multe hârtii lungi agățate din ambele capete de tavan, astfel încât niciuna să nu atingă solul. Pe ele erau scrise mai multe poezii și era creat un efect foarte interesant, ca și cum poezia ar curge din cer. Poate fi o metaforă asupra faptului că poezia este aproape de divin, de înalt, de absolut, acolo unde este locul sufletului. Totodată, suspendarea hârtiilor poate reflecta ideea că ele sunt protejate de impuritățile pământului, ca o formă de respect și venerare a poeziei. Aceasta le conferă o aură de sacralitate, punând în evidență valoarea fragilă și prețioasă a creației artistice.

Un alt tablou care mi-a plăcut, tot de la aceeași locație (Baia Turcească), a fost cel cu femeia de pe plajă, realizat de Maia Mocanu. Cu toate că pare să fie reprezentată o simplă scenă cotidiană, având în vedere poziția corporală și obiectele împrăștiate, tonul picturii exprimă mai mult, poate o metaforă pentru vulnerabilitatea umană și singurătatea. În prim-plan se află o femeie, cu trupul care parcă se dezintegrează. Acest efect este realizat datorită rănilor de pe picior, respectiv de pe spate, și a particulelor care se ridică în aer de pe corpul ei. Ea are o postură ghemuită și chipul ascuns de brațul său pentru ca privitorii să nu îl zărească, ca și cum ar fi într-o retragere emoțională sau într-un moment de reflecție profundă. În altă ordine de idei, cearșaful care continuă din tablou în realitate adaugă o dimensiune tridimensională lucrării, creând senzația de apropiere cu aceasta, iar emoțiile transmise sunt mult mai puternice. Această continuitate sugerează o apropiere între lumea interioară a personajului și cea exterioară sau dintre fragilitatea graniței dintre lumea reală și artă.

O altă creație care mi-a atras atenția a fost ultimul ursuleț din galeria de pe Lăpușneanu, cel în format 3D, din expoziția Bear it a lui Lucian Radu. Acesta este reprezentat în alb și negru și are ochii adânci ca niște tăieturi, plini de întuneric, contopiți de teamă și suferință. Cu toate că oferă senzația că ar privi în jos, are ochii ațintiți și spre absolut, ca și cum ar cere ajutorul. Pe fundalul negru sunt scrise mai multe cuvinte cu alb care au legătură cu activitățile zilnice obișnuite, dar și cu anumite răutăți care ar putea fi induse de societate. Mai mult, inima este desenată ca și cum ar fi goală, doar conturul acesteia. Ursulețul are capul plecat, ilustrând o întoarcere spre sine. Având în vedere că este ultimul din galerie, poate constitui ființa ajunsă la bătrânețe, trecută prin viață și prin greutățile ei, care acum reflectează asupra întregii existențe. El se uită la inimioara goală din piept și încearcă să o umple cu cea de pe nas, fiind o trimitere la faptul că trebuie să ne ridicăm singuri din dificultățile pe care le întâmpinăm. În continuare, balonul cu heliu pe care îl ține și care tinde spre absolut poate reprezenta sufletul său. Un balon tinde să se ridice în aer, căutând să fie liber, la fel cum și sufletul aspiră către libertate, creștere și transcendență. Aceasta simbolizează dorința de a se elibera de constrângerile pământești, de a atinge ceva mai înalt, mai spiritual. Mai mult decât atât, ambele sunt fragile și pot fi ușor afectate de influențele externe. Balonul se poate sparge la cea mai mică atingere cu un obiect ascuțit, la fel cum sufletul poate fi rănit de experiențele dificile sau de suferințele emoționale.

În urma acestei experiențe am înțeles că suntem ca o oglindă în fața artei, înțelegând-o diferit în funcție de ce se află în interiorul fiecăruia.

Andrei Obreja-Manolache, 9E

Noaptea Albă a Galeriilor din Iași, 2024, a transformat orașul într-o expoziție deschisă, aducând în prim-plan o mulțime de lucrări de artă contemporană și oferind publicului oportunitatea de a admira operele de artă prezentate. Evenimentul s-a desfășurat în locuri mai puțin cunoscute ale orașului, dar foarte valoroase din punct de vedere cultural, precum Baia Turcească, Galeriile „Octav Băncilă”, „N. Tonitza” și „Teodor Pallady”. Lucrările expuse au abordat mai multe teme, printre care se numără fragilitatea umană, regenerarea naturii și mitologia.

O experiență vizuală și emoțională deosebită am avut-o la Baia Turcească unde s-au evidențiat trei lucrări. Lucrarea lui Felix Aftene, denumită „Vestitor”, realizată din bronz în 2024, a fost expusă anterior la Palatul Culturii din Iași în cadrul unei expoziții temporare din mai 2024. „Vestitor” prezintă un mesaj de echilibru între forțele naturii și umanitate, și sugerează ideea unei transformări iminente.

O altă lucrare remarcabilă este „Rocada”, a lui Cosmin Păulescu, ilustrând o tablă de șah având forma hărții României, unde piesele negre sunt plasate în vest, iar cele albe în est. Această compoziție simbolizează echilibrul politic intern al țării, dar reprezintă și o reflecție asupra politici internaționale și a contextului geopolitic, în care România se află între două sfere de influență: estul și vestul.

Lucrarea „Trinity”, realizată de Vladlen Babcinețchi, constând din trei stâlpi din lemn, fiecare cu o figură umană identică la vârf, amintește de statuia Voievodul din Onești. Cele trei figuri sunt legate prin semicercuri verticale, simbolizând unitatea și interdependența umană, o idee similară cu cea a coroanei care unește cele patru chipuri din statuia Voievodul.

Atmosfera Nopții Albe a Galeriilor a fost impresionantă, străzile din jurul galeriilor fiind pline de vizitatori entuziasmați. Fiecare loc a devenit un spațiu al interacțiunii dintre artă și public, iar Baia Turcească, cu arhitectura sa, a creat un contrast captivant între vechi și nou.

Noaptea Albă a Galeriilor 2024 a fost o experiență memorabilă, prin care am reușit cu toții să explorăm arta în cele mai diverse forme ale sale.

Cosmin Rizea, 9B

            Noaptea Albă a Galeriilor a fost pentru mine o experiență plăcută și extrem de interesantă, având în vedere că a fost primul an în care am mers. Alături de colegii mei am putut admira diversele opere de artă modernă, fiecare detalia cuprinzând până la o mie de idei, imagini și cuvinte. Dintre toate acestea cel mai mult mi-a făcut plăcere să o urmăresc de aproape pe Maia Mocanu ce picta în fața ochilor noștri.      

   Acele momente parcă mă transpuneau în ochii ei, simțind fiecare pensulă și dungă pe care pictorița le făcea. Majoritatea picturilor, precum Fragmented Reality, care erau expuse în camera sa retrasă sugerau un chip fără obraji sau trup de susținere, ca și când ar fi lăsat în voia păcii să își dezvolte singur un drum, un corp. Acest fapt sugerează că tot ceea ce trăim cu adevărat este doar o percepție, iar mintea noastră o creează, creativitatea reprezentând idealul percepției. Cu toate acestea, ceea ce nu poate fi modificat este sufletul nostru, esența noastră, care continuă să spere și să construiască țesuturi pentru dezvoltarea noastră. Aceasta idee este reprezentată și prin picturile  Maiei Mocanu, în care toate chipurile se uită în sus ca și cum ar spera și ar comunica cu divinitatea, așteptând o viață. Un trup, un început, ceva ce să le poarte pe parcursul vieții lor.   

    Îmbinarea de culori, contrastele care evidențiază anumite sentimente și emoții sunt părțile care au întregit imaginea galeriilor, ele lăsând loc de interpretare pentru oricare imaginație le-ar vedea. Ba chiar unii artiști le folosesc pentru a contura importanța unor aspect din arta lor cum ar fi imaginea ,,îmbrățișării” din Constricted Duality cu divinitatea reprezentată sub forma unei figuri transparente, aproape inexistente. Mă gândesc că artiștii ar putea sugera cum trăirea lor pe această Planetă s-a transformat în existența, ei supraviețuind doar pentru că așa le-a fost dat să fie. Pe lângă asta, ei au trecut prin niște momente atât de marcante că a lor credință în divinitate începe să se evapore, iar cuvântul între patru ochi cu Dumnezeu pare fără de rost. Este vorba despre o stare constantă de suferință și pierdere a sinelui.

Pe când alte opere reprezintă chiar moarte, unde ciorile își fac apariția în abundență și par să anuleze contrastul altor elemente mai colorate sau chiar se face referire la întâlnirea cu strămoșii de pe cealaltă lume, la miracole, la iubire. Iar cu ajutorul sunetelor care schițau o bătaie permanentă de inimă și de respirație, ca și când am trăi prin imaginația Maiei Mocanu.

Alexandra Timofte, 9E

Arta este o manifestare a sufletului omenesc, reprezintă transpunerea sa într-o formă materială, fizică, lumească. Cu această idee în gând, aș dori să ne începem povestea de la ultima destinație a „călătoriei” noastre, și anume cu sculpturile ursulețului Soul. Consider că acesta simbolizează schimbările pe care le suferă sufletul uman de-a lungul timpului. Spiritul unui copil este colorat, jucăuș și gingaș, vede doar binele din lume, nefiind supus tiparelor societății. Cu „mâinile” minții își plămădește o lume de vis, un loc plin de fericire și, mai ales, libertate.

De-a lungul anilor, societatea își lasă amprenta asupra unui suflet. Culorile se estompează lăsând în urmă un negru bolnăvicios, însă nu îi pot lua strălucirea. Sufletul se micșorează, devine din ce în ce mai mic și uitat, dar continuă să încerce să creeze o lume mai bună. Suferințele îl forțează să se ascundă în spatele unor unelte ce, odată creau, dar acum încearcă, în zadar, să protejeze. Viața nu este crudă, dar oamenii da. Această afirmație definește ultima sculptură. Soul este întunecat, negru și… Mat. Umanitatea i-a luat și strălucirea prin cruzimile înfăptuite. Ochii săi, odată o oglindă a inocenței, s-au deschis și au văzut adevărata față a lumii. Mâinile sale, cu ajutorul cărora dădea viață și crea, au fost rupte, lăsând în urmă doar cioturi. Speranțele sale, simbolizate de balon, nu sunt uitate, dar sufletul nu are puterea să încerce să le mai ajungă. Pe „pielea” sa acesta poartă fiecare cuvânt ce i-a fost adresat, fiecare amenințare, întrebare, jignire sau, mai rar, dar de o incontestabilă importanță, câte un cuvânt blând. Unul dintre aceste „tatuaje” m-a pus pe gânduri: „On what price do you sell your humanity?”. Dar umanitatea mea ce reprezintă? Este oare empatia, abilitatea de a avea o gândire, puterea de a discerne sau este efemeritatea existenței mele în planul contingent? Pentru ce lucru aș renunța la oricare dintre aceste daruri divine?

Societatea își pune amprenta pe fiecare dintre noi, fie că ne dăm seama sau nu. Omul este precum un stejar acoperit de iederă: moare lent, câte puțin în fiecare zi, constrâns de mrejele unor ideologii, de multe ori, superficiale și nimicitoare. În „Cyberisland”, consider că este reprezentată chiar această idee. În timp ce umbrele, fundalul, omul se schimbă, un lucru este constant: gaura din pieptul individului. Prin amplasarea sa putem deduce că nu inima îi lipsește, ci plămânii. Năravurile societății i-au furat posibilitatea de a respira, de a trăi. Ce rost are o inimă fără viață? Capacitatea de a iubi devine nulă în fața unei identități, a unei existențe nule. Iubirea nu este iubire atâta timp cât nu este împletită cu viață.

O ideologie frecventă a societății este constituită de rolurile care trebuie îndeplinite de bărbat și de femeie. Acest tablou al lui Dragoș Pătrașcu, Studiu despre timp – Fotografie de familie, simbolizează fiecare așteptare sau, mai bine spus, lege pe care o impune societatea. Femeia și existența sa se rezumă la un singur lucru: abilitatea de a naște copii. Ea nu este nimic dacă nu este în stare să dea viață. Deși încearcă să se apropie de soțul său, acesta refuză să o atingă, scârbit parcă de însăși prezența soției sale. Nu are ochi cu ajutorul cărora să vadă că făptura de lângă el este mai mult decât promisiunea unui urmaș. Pe uniforma individului se află o puzderie de medalii, simboluri ale rolului său în viață: protecția. Acesta trebuie să își protejeze copiii și țara, dorințele sale fiind uitate, aruncate în neant. Cele două frunze reprezintă Copacul Vieții, cel ale cărui rădăcini sunt rădăcinile noastre, ale tuturor și care vor fi și rădăcinile descendenților noștri.

„Maritimă”, un film de Cornel Brad, este o operă care aduce pace sufletului. Mergând prin câmpia vieții, de-a lungul șinelor, reconectându-ne cu noi înșine și cu pământul de sub picioarele noastre, putem ajunge la apogeul capacităților noastre umane. Sfârșitul drumului nu poate fi văzut, dar este acolo. Deși îi trebuie acordată importanța cuvenită, adevăratul fapt esențial este drumul parcurs: viața. Chiar și dacă moartea este aproape, viața este chiar aici. „Maritimă” amintește spectatorului să nu își irosească existența, fiindcă ar putea să fie singura pe care o are.

Darius Zaiț, 9B

În urmă cu puțin timp, am avut ocazia să descopăr minunatele galerii, din cadrul evenimentului intitulat “Noaptea Albă a Galeriilor”, un fenomen local ce transformă orașul într-un spațiu plin de creație si imaginație. Alături de colegii mei, am explorat galeriile: “Baia Turcească”, Galeria Dana, Galeria “Beciul lui Drossu”, “GREENHOUSE” si Galeria Theodor Pallady, având oportunitatea să admir diverse lucrări de artă și să mă las purtat de imaginație, în fața sutelor de picturi, sculpturi și de alte forme creative de artă, ce spun câte o poveste diferită pentru fiecare privitor.        

În fotografia atașată, observam un șir nesfârșit de poezii și scrisori. Cunoaștem că poezia exprimă emoții și gânduri, fiecare strofă având multe înțelesuri interpretabile, în funcție de creativitatea, imaginația si trăirile cititorului. Dezordinea acestor pagini poate sugera multitudinea de gânduri și sentimente pe care noi, oamenii, le experimentăm inevitabil, iar o plimbare printre paginile înșirate în cameră, este ca un labirint prin personalitatea ființei umane, precum și prin sentimentele acesteia. Totodată, poemele au teme și motive poetice diferite, care, fiind scrise pe o foaie mare, arată că sentimentele noastre sunt conectate, iar împreună, formează o poveste, mai exact, viața. Astfel, prin intermediul acestei opere de artă, privitorul este invitat să intre într-o lume a emoțiilor și a trăirilor experimentate de către om.  

Această operă înfățișează un personaj acoperit de texte scrise, ce transmit un mesaj profund. Chipul său se aseamănă cu un ursuleț de pluș, însă decorul negru și scrisul alb  creează un contras, sugerând astfel o confruntare între inocență și realitatea cruntă a lumii din jurul nostru. Ursul este acoperit de o sumedenie de cuvinte și fraze, care fac referire la pierderea inocenței. Cunoaștem că baloanele au o semnificație inocentă, iar acestea sunt asociate cu zborul, însă ursul (reprezentare pentru provocările actuale ale societății în care trăim) îl trage către sol și nu îi permite înălțarea. Această metaforă sugerează o oarecare pierdere a inocenței, a purității și a libertății în fața problemelor sociale cu care ne confruntăm și care ne opresc din a visa și din a spera. Astfel, această sculptură ne oferă o perspectivă asupra problemelor societății în care trăim, precum și asupra luptei inocenței și purității cu problemele cu care ne confruntăm.