De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea, aș lua un hârciog, un arici sau un sobol, i-aș așeza pe-un fotoliu seara la teatru și-ndesându-mi urechea spre botul lor umed, aș asculta ce spun despre lumina rampei, despre sunetul muzicii, despre balet.
(Czesław Miłosz – Pe pământul nostru)
Aceasta este premisa de la care pleacă microromanul intitulat Simfonia animalieră al Veronicăi D. Niculescu. Volumul cuprinde două titluri ale scriitoarei, publicate pentru prima dată împreună: Simfonia animalieră (2014) și Hibernalia (2016).
Pot spune că a fost prima dată când am citit o compoziție minimalistă atât de complexă, deoarece limbajul ludic, copilăresc utilizat ascunde, de fapt, o coborâre în analiza conștiinței, o filozofie axată pe psihologia umană. Cartea este structurată exact ca o simfonie, capitolele putrând nume de etape ale unei compoziții muzicale: Allegro spiritoso – în centrul căruia este prezentat ariciul Doinel; Andantino grazioso – concentrat pe grațiosul hârciog Ciobi; Allegro affettuoso – înaintând printr-un labirint alături de cârtița sentimentală Dede; și Presto – unde apare cel de-al patrulea personaj animalier, câinele misterios.
Primele pagini pot părea simple, întrucât avem impresia că protagonista este însoțită la teatru de un personaj masculin, de un bărbat probabil puțin diform, însă după câteva minute intervine cuvântul arici. Deodată totul capătă o înfățișare diferită, ariciul devine un personaj umanizat, poate fi un om în întregul sens al cuvântului. Ceilalți participanți, pe de altă parte, nu îl văd la fel, îl consideră un simplu animal care pute, care are pureci, deci este o prezență total atipică la un astfel de spectacol, însă această atipicitate atrage atenția. Ca să fiu sincer, mi-a plăcut cu preponderență monologul lui Doinel, care descrie viziunea asupra lumii a unei viețuitoare fără glas, își expune propria opinie despre lume și face referire la concepte fundamentale ale existenței, precum timpul. Trecerea de la discursul naratoarei la cel al ariciului a fost insesizabilă inițial, vocile fiind atât de strâns împletite, încât am avut nevoie de o reluare a paragrafului pentru a înțelege aceste schimbări de perspectivă. Am fost surprins să văd că Doinel asculta în iPod-ul său o melodie a compozitorului japonez contemporan Takashi Yoshimatsu – Prelude to little spring din Pleiades Dances și m-am simțit îndemnat să o caut. Pot spune că am găsit o nouă capodoperă muzicală, ritmul delicat al melodiei, precum o ploaie primăvăratică limpede, conferind o atmosferă favorabilă contemplării sinelui. Nu mult mai târziu se aduce în discuție timpul, prin ideea că “timpul nu e o glumă”, însă timpul poate fi încetinit sau accelerat, dar este reversibil, deci ne aduce întrebarea: De ce trăim dacă nu trăim? În opinia mea, cartea reușește să ofere un răspuns parțial la această întrebare prin asumarea unor ipostaze diferite, dar prin care tot nu suntem capabili să înțelegem pe deplin acest sens al vieții, însă îl intuim și mai ales îl simțim vibrând în ritmul unei ploi de primăvară și în glasul timid al unei făpturi fragile precum ariciul.
Unicitatea și autenticitatea cărții se descoperă și în al doilea capitol, unde naratoarea construiește un alt personaj memorabil, întruchipat de un hârciog, Ciobi. Monologul acestuia are însă o nuanță diferită de cea a lui Doinel, el vorbește melancolic despre viață, povestește cu o oarecare dezamăgire provocată de imposibilitatea retrăirii acelor momente sau, mai potrivit, cum ar zice el: Atâta frumusețe care moare. Și ce ne rămâne nouă în schimb? M-am gândit la un răspuns potrivit și am ajuns la concluzia că ne amintim ca să scriem, ca să menținem trecutul în prezent sau ca să proiectăm gânduri într-un univers atât de manevrabil, așa cum a făcut-o și Veronica D. Niculescu, a încercat să creeze pur și simplu o altă lume. Discursul lui Ciobi nu poate fi rezumat și nici nu am posibilitatea să îl citez în totalitate aici, dar pot spune că intensitatea și pasiunea cu care se vorbește despre efemeritatea existenței umane mi-a conferit o stare de amorțeală, m-a desprins de mediul exterior, m-a cuprins în această buclă temporală, cu paragrafe care începeau cu Pe vremea când..., din care am ieșit abia la sfârșitul capitolului.
Cred că termenul a vedea poate însemna și a înțelege, a crede, a ști. Un exemplu perfect este însăși cârtița Dede, care nu e oarbă, doar că nu vede lumea ca noi. Aflăm că numele ei este o prescurtare de la Dedesubtilă, pentru că trăiește în subteran, dar eu m-am gândit mai departe, dacă este și o metaforă a temei discutate în carte, întrucât, dacă noi nu vedem dedesubt, adică jos, la început, la origine, cum putem înțelege un concept suprem, precum viața? De asemenea, naratoarea merge la teatru și cu ea, precum a mers și cu ceilalți doi (spun ceilalți, pentru că deja ei pot fi considerați oameni), la un spectacol împărțit în trei piese, ultima fiind cea mai așteptată: Vorbește-mi ca ploaia și lasă-mă să te ascult. Pe parcursul piesei, protagonista stă cu ochii închiși, deci este restrânsă pentru prima dată la a-și folosi doar auzul, dar nu este o limitare, ci dimpotrivă, pentru că auzul oferă total o altă perspectivă. Dede a fost foarte tăcută pe parcursul întregului capitol, dar am remarcat o replică: Dacă totuși vei reuși să o termini, cartea asta a noastră fă-o mică și pătrată, atât de mică să poată fie luată în mușuroi de oricine, care induce ideea de unitate, de familie între cei patru, iar arunci când animalele se vor opri din vorbit, și ea se va opri din scris.
Ultima parte a acestei opere se intitulează Presto (în ritm alert) și nuanțează sentimentele provocate de singurătate, o singurătate în care apare însă un câine, pe care naratoarea decide să îl fotografieze. Acest câine apărea de partea cealaltă a geamului, în curte, cei doi fiind separați doar de un strat subțire de sticlă. În momentul privirii fotografiilor, protagonista observă reflexiile transpuse de partea cealaltă a geamului, deci se lasă impresia că ea se află în grădină și câinele în bucătărie. În opinia mea, aici se distrug granițele exterior – interior, se pierde firul realității concrete, ființa umană este proiectată cu o sensibilitate mai puțin receptivă decât a animalelor, deci se poate spune că avem o mulțime de lucruri de învățat de la celelalte ființe și că nu avem nici cea mai vagă idee asupra rolului existenței noastre în plan universal.
Cea de-al doilea text al cărții este Hibernalia, cu un conținut mult mai sumbru decât celălalt, punându-se accentul pe singurătate și, în cele din urmă, pe experiența morții. Liniștea inițială este tăiată de ciripitul păsărelelor, primul semn de viață al acțiunii. În această compoziție interioară, naratoarea trăiește într-o locuință provizorie, unde se retrage pentru a pierde conexiunea cu exteriorul, pentru a se adăposti de imperfecțiunea societății. Drumul către această compoziție bazată pe singurătatea absolută este deschis de însăși Simfonia animalieră, astfel încât se construiește o atmosferă calmă, unde se petrece o despărțire de cei trei. Noțiunea de viață este pierdută treptat, deoarece ne îndepărtăm constant de ideea de speranță, de fericire și ne apropiem de un monolog dedicat morții. Substanța cărții este maleabilă, se poate percepe ca o dorință de înțelegere a celui mai important moment al vieții, sfârșitul sau ca un refugiu unde ființa umană ajunge să trăiască în comuniune cu ariciul, hârciogul și sobolul și unde se detașează de caracterul tipic uman neinițiat.
Din punctul de vedere al experienței de lectură, pot spune că textul este incitant, prin ambiguitate adresează cititorului o provocare, îl invită la un efort de înțelegere a unor semnificații adânci, pe care nu garantez că le-am prezentat, însă am încredere că am reușit măcar să fac o introducere spre acest univers literar creat de Veronica D. Niculescu.
Acest volum are o structură radical diferită de tot ceea ce am citit până acum, nu se aseamănă deloc cu cărțile studiate din programa școlară, fiindcă te face să simți, să trăiești, să îți pui întrebări asupra propriei conștiințe și să admiri acest conținut atât de bogat, dar și atât de concentrat. Mă voi întoarce acum la o strofă similară celei scrise de Czesław Miłosz, reinterpretată de Veronica D. Niculescu:
De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea, aș lua un hârciog, un arici sau un sobol, i-aș așeza pe fiecare din ei într-un om și-ndesându-mi urechea spre botul lor umed/ aș asculta ce spun despre lumina lăuntrică,/ despre sunetul ființei, despre durere și dor.