Și totuși nu se poate dovedi nimic, trebuie numai să crezi.
Dar cum? Cum?
Prin experiența unei iubiri active. Străduiți-vă să-i iubiți pe cei din preajma dumneavoastră, să-i iubiți din toată inima și neprecupețit. Pe măsura ce iubirea va triumfa, veți ajunge să vă convingeți și de existența lui Dumnezeu și să credeți în nemurirea sufletului.
(Frații Karamazov)
Dostoievski caută să surprindă adevărul pentru a-l dărui lumii spre transpunerea într-o arhitectură a iubirii de oameni. În urma pătrunderii în lecțiile de anatomie sufletească pe care acesta le propune în fiecare roman sau povestire, ca după un drum lung, simți ostenirea și, mai presus de aceasta, incomensurabila bucurie de a fi experimentat o reală incursiune în ghidul omului viu.
Citind Dostoievski, spiritul se cutremură și gândurile se reașază mai limpede prin adâncimea ideilor abia interiorizate, intensitatea trăirilor personajelor și meticulozitatea construcției lor. Acțiunile trezesc identificări cu propriile întrebări și concepții, asigurând în primă instanță o dublură a vieții scriitorului. Mi-e greu să vorbesc despre unul dintre scriitorii care domină literatura lumii de două secole, motiv pentru care am stat foarte mult să alcătuiesc această scriere, având certitudinea imposibilității de a cuprinde toate nuanțele adâncimilor operelor sale, dar voi încerca să arăt cine este Dostoievski prin modul în care a trecut lumea lui prin mine și a ajuns la acea parte intangibilă, despre care nu putem spune mai mult decât că ne bântuie de undeva, de demult și de departe, cerând răspunsuri ale existenței.
Crimă și pedeapsă. Această luptă pentru teorie mi-a oferit șansa de a interacționa cu un personaj din străfundul meu care se întreba încontinuu: cine decide dacă cineva e vinovat sau nu? Este legea potrivită tuturor circumstanțelor? Trebuie să spunem că da, și aceasta fiind o lege. Însă dacă am ieși din contextul tuturor restricțiilor și legilor din Constituție, oare n-am fi de acord cu Raskolnikov? Dacă am fi cu totul într-o altă lume, precum în cea din visul omului din povestirea Visul unui om ridicol, oare n-am spune că am face și noi același lucru?
Raskolnikov este personajul care comite crima de a ucide o cămătăreasă, o simplă probă pentru teoria sa nefinalizată, fapt pentru care se și îmbolnăvește. În acest caz există un singur medicament, venind pe cea mai neașteptată cale: iubirea Soniei, fiica lui Marmeladov, cel pe care îl întâlnește la crâșmă, când destăinuirile sale creează oglinda în care se va privi și Raskolnikov și va vedea aceeași imagine. Personajul a ridicat o teorie pentru care va lupta și pentru care va dezvolta boala căutării de adevăr. Împietrită, ideea nu face decât să prindă glas prin apariție, prin formă, însă fondul se dovedește a fi dintr-o altă lume care nu corespunde societății rusești din acea vreme. Pentru Raskolnikov, crima a fost ca o pensulă înmuiată în culoare care ratează conturul. A trecut exact pe lângă obiect, la o distanță de un milimetru, surpând orice șansă de obținere a unui renume. Napoleon a omorât și nu a fost niciodată condamnat pentru asta, spunea el. Aici, crima nu mai este actul copleșitor de a interveni în ordinea naturii, ci forma pe care o ia calea spre a descoperi sensul vieții, scopul existenței umane.
Dostoievski deține o tehnică aparte de a construi personaje aparent degajate, indiferente, separate de ceea ce este în jurul lor, însă în același timp extrem de conectate și empatice cu anumite personaje, care întruchipează ipostaze ale omului trecând prin viață. M-a fascinat modul în care autorul jonglează cu disponibilitatea lor de a se angaja în atașamente emoționale și imediat întorcând oglinda pe partea aceea care afișează imaginea îndeaproape pentru a se întoarce din nou la structura lor indiferentă și trecută prin filtrul înstrăinării, aproape de o extremă asemănătoare cu cea a lui Albert Camus. Să fie Raskolnikov străinul sau mai degrabă jurnalistul din Ciuma care încearcă din răsputeri să treacă granița pentru a-și vedea soția? Este cert că avem un personaj dispus să joace ambele roluri, care ajung să se contopească pentru că se succed și formează un întreg proces al învățării: Dostoievski supune creațiile vii ale sale procesului de descoperire de sens și de trai în cunoștința adevărului și a legilor fericirii, aceea involuntară sau necunoscută fiind o simplă iluzie, un fals de pe urma căruia rămâne regretul pierderii suferinței.
Suferința este o temă esențială, oglindind nevoia omului de ridicare prin prăbușire. După finalizarea romanului Crimă și pedeapsă sau a povestirii Visul unui om ridicol, apare dorința de a prelungi totul pentru a diseca fiecare pagină pe viul profund uman. Senzația este inconfundabilă tocmai prin remușcări și provocări la analiza interioară. Atât de necesară este această suferință, încât fără ea aproape că nu aș fi citit de trei ori ultimul capitol, ultima parte accesibilă necesității de a asigura continuitatea acelui mister pe care fiecare îl deslușește așa cum îi spune legea sa. Există oare suferinţă pe acest nou pământ? Pe pământul nostru putem iubi cu adevărat doar suferind, numai prin suferinţă! Altfel nu ştim să iubim şi nu cunoaştem altă iubire. Vreau suferinţă ca să iubesc (Visul unui om ridicol). În vis, personajul vede o lume în care oamenii sunt fericiți, în care toți se iubesc, o lume în care păcatul nu pare să existe. Părea o lume de început, abia creată, necontaminată de atașamentul față de tot ce e trecător. Suferința nu părea să existe. Raportând această ipostază ideală a lumii la cea în care a adormit cu pistolul pe masă, pregătit pentru sinucidere, având pe conștiință un glas de fetiță la care nu s-a întors și care îi demonstrează, ca un test ce vrea să verifice existența pulsului, că nu îi este totuna și că mai poate simți pentru celălalt, realizează că acel final poate fi atins de aici doar prin intermediul suferinței. Aceasta precedă iubirea întrucât aici, existând patima și conștiința, omul necesită, cum spune Gabriel Liiceanu, un proces de “perpelire”. Pentru a se purifica, omul are nevoie de suferință, ca apoi să poată cunoaște adevărul, precum un fiu risipitor. Pilda surprinde importanța și valoarea întoarcerii de la căderea în desfrâu, cu toate că există cineva care nu s-a abătut niciodată de la cale. Căința și regretul sincer, perpelirea, fac posibil drumul spre ceilalți, spre căutarea unui loc de mărturisire și vindecare, adică spre iubire.
Prezint prietenilor Crimă și pedeapsă ca pe o poveste de dragoste, deși a durat două săptămâni. De fapt încă mai e. Cămătăreasa mi-a ajuns subiect de interes personal. Ea este profilul lui Raskolnikov, înfățișat în primul capitol, care surprinde prin spontaneitatea și brutalitatea pătrunderii în subiect. Având senzația, ca lector, că te situezi extrem de departe de centru, de fapt te afli inconștient pe suprafața lui. Acțiunea debutează prin prezentarea insistenței personajului principal, Raskolnikov, de a amaneta un ceas la o cămătăreasă din Sankt Petersburg, după meditația ce are loc în mod regulat în plimbările singuratice ale acestuia. Ea cu greu îi acceptă propunerea, fiind recunoscută pentru priceperea ei și averea obținută în urma folosirii acesteia. Acest mod prin care personajul interacționează încă de la început în mod direct cu cea care va fi omorâtă este calea pe care cititorul ajunge la periferia teoriei, și anume la caracteristicile bătrânei, răutatea care o descrie. Singura resursă financiară temporară a tânărului, ea reprezintă șansa lui Raskolnikov la o sumă de bani pentru traiul său, dar mai ales ea este șansa la teoria care va trebui să-i asigure lui măreția și renumele. Bătrâna va fi mijlocul, proba prin care adevărul lui va ieși la iveală.
totu-i în mâinile omului și el lasă totul să-i treacă pe sub nas numai fiindcă e laș… asta-i deja o axiomă… Chiar, de ce s-or teme oamenii cel mai tare? Să facă un nou pas, să spună ceva de la ei, de asta se tem cel mai tare. Dar văd că încep să bat câmpii. Mă rog, s-ar putea să fie tocmai pe dos: bat câmpii fiindcă nu fac nimic. În luna din urmă m-am obișnuit să bat câmpii întruna, zăcând cu zilele în ungherul meu și gândindu-mă la… cai verzi pe pereți. Și de ce mă duc acolo? Sunt eu în stare de asta? Să fie asta ceva serios? Nu-i serios deloc. Fantazez și eu ca să mă amuz; nu-i decât o joacă! Halal joacă, n-am ce zice!
Avem un personaj cugetător care dezbate cu sinele problema vieții, a acestui joc din care nimeni nu scapă fără a avea măcar o iluzie, un vis, o idee, ceva pentru care să lupte și să nu permită să-i treacă pe sub nas, având toate cele de trebuință. Dostoievski încropește teoria necesității unui scop, a unui foc interior care să îl determine pe om să zvâcnească în permanență și să își mențină o licărire în ochi de om viu. O primă posibilitate de a realiza acest lucru este analiza teoriei proprii, inovatoare, pe care Raskolnikov o supune unui test inițial: uciderea unei singure persoane în favoarea binelui general, a unei comunități de tineri care își împlinesc visul cu acel ajutor financiar de care bătrâna, încadrată într-o lumină a răutății, nu ar fi avut nevoie. Făcea degeaba umbră pământului, așa cum se intitulează un capitol al romanului Frații Karamazov (Degeaba mai face umbră pământului omul acesta!). Eșuarea testului prin manifestarea conștiinței și a regretului se transformă într-o a doua posibilitate de a dobândi intensitatea trăirii: iubirea. Contextul formal al ideii, al originalității a preluat înfățișarea fericirii absolute, a sentimentului de erou care își dobândește eternitatea prin consecințele fericite ale unei schimbări majore în societate, însă simplitatea omului și a credinței în Dumnezeu se arată mult mai puternice, reprezentând acea cale ușoară, dar pentru care trebuie să ai ochi să o poți vedea. Iubirea a pornit pe un drum cu o mulțime de obstacole pentru Raskolnikov, ajutat fiind de restul personajelor și în mod esențial de Sonia, instanța feminină pentru care simte iubire fără să realizeze, fără a trage o concluzie, ci manifestând în mod natural și inconștient nevoia de a împărtăși iubire:
Un simțământ se născu totuși înlăuntrul său; inima i se strânse uitându-se la ea. “Dar ea, ea de ce plânge? se gândea în sinea lui. Ce sunt eu pentru ea? De ce plânge, de ce se îngrijește de mine, ca mama ori ca Dunia? O să mă dădăcească!
Oamenii îl cunosc pe Dumnezeu prin iubirea de oameni și cei ce îl iubesc vor iubi și mai mult omenirea, așa cum este, de asemenea, prezentat în Frații Karamazov, unde tânărul Alioșa, unul dintre cei trei fii ai lui Fiodor Pavlovici, este cel față de care atât frații, cât și tatăl simt ușurința de a se destăinui și de a-și goli sufletul de frământări. Alioșa s-a îndrăgostit de viața de la mănăstire de când era mic prin intermediul preotului Zosima, pe care îl întâlnește în locurile unchiului la care stătea, întrucât tatăl, după moartea soției, a neglijat creșterea lui. Iubirea pe care acesta o crește în interiorul mănăstirii se manifestă în relația cu celelalte personaje, creând conversații calde, binevoitoare și pline de înțelepciune. Fratele său, Dimitri, i se adresează într-un moment de sinceritate spunându-i:
De ce am dorit atâta să te văd în tot acest timp? Pentru că numai ție pot să-ți mărturisesc tot, pentru că așa trebuie, pentru că am nevoie de tine, pentru că mâine am să mă duc iarăși de râpă, pentru că mâine viața mea se va sfârși ca să reînceapă din nou. Nu știu dacă ți s-a întâmplat vreodată să visezi că te prăbușești din vârful unui munte într-un hău fără fund… Uite așa mă prăvălesc eu acum, ca în vis. Dar nu mi-e frică, nu, și nici ție să nu-ți fie frică. Adică tot mi-e frică, dar e mai mult o teamă dulce. Adică nu e dulce, ci simt așa, ca o beție… Naiba să mă ia, n-are importanță ce se întâmplă cu mine! Suflet oțelit, suflet slav, suflet de muiere – orice-aș fi! Să admirăm mai bine natura: uite ce zi însorită, cerul e senin, curat, frunzele verzi, e încă vară, nu-i decât patru după-amiaza, și ce liniște! Unde te duceai?
Omul simte nevoia mărturisirii, urmată de o dorință misterioasă de vindecare, de curățare, catalizată de relațiile cu ceilalți oameni.
Dostoievski surprinde în creațiile sale lupta noastră pentru vindecare, pentru dobândirea unei certitudini, care de fapt este inexistentă odată ce sufletul descoperă posibilitatea de a iubi și de a se umple cu viața însăși. Sinceritatea personajelor creează o apropiere de ființa umană, de orice cititor, construind un dialog individual care demonstrează măiestria exprimării stărilor într-un mod cu totul natural, intact și perfect identificabil cu noi înșine. Prăbușirea într-un hău și o teamă dulce – asta e tot ce cere începutul drumului către purificare. În fiecare dintre cele trei creații, Frații Karamazov, Crimă și pedeapsă și Visul unui om ridicol, mai întâi a existat un păcat, o dorință de sinucidere metaforică, pentru ca apoi aceasta să se soluționeze prin iubire, singura edificatoare de adevăr și veșnicie:
Cu orice se obișnuiește ticălosul de om! Căzu pe gânduri. - Ei, dar dacă mă înșel? exclamă deodată fără să vrea. Dacă omul nu-i de fapt ticălos, omul în genere, întreg neamul omenesc adică, înseamnă că tot restul sunt doar prejudecăți care bagă frica în tine și că nu există niciun fel de opreliște. Da, așa trebuie să fie!...
Mascarea sentimentului de vinovăție adâncește convingerea deținerii păcatului, dar cu toate acestea atrage spiritul uman într-o cursă a falsei eliberări: totul este permis.
Crearea unei realități proprii face posibilă o conștiință curată, până când se intersectează cu realitățile celorlalți și își pierde din validitate, când sufletul omenesc e întunecat de fraze ca: “sângele împrospătează”, și când tot ce se propovăduiește în viață e confortul. Aici e vorba de himere desprinse din cărți, de o inimă otrăvită de teorii; vezi hotărâre de la primul pas, dar de un fel aparte, vinovatul s-a hotărât să săvârșească omorul, însă așa cum s-ar fi prăbușit din vârful unui munte sau s-ar fi aruncat din turla bisericii, adică s-a dus să ucidă, dar parcă nu pe picioarele lui. Ușa a uitat s-o închidă după el, dar de ucis a ucis, două femei a ucis, pentru o teorie. A ucis, dar banii n-a mai reușit să-i ia, iar ce a izbutit să înhațe a ascuns sub o piatră. Nu i-a ajuns chinul pe care l-a îndurat stând după ușă în timp ce oamenii o forțau și trăgeau de clopoțel – nu, a mai venit și după aceea în locuința goală, mai mult delirând, să-și aducă aminte sunetul clopoțelului, și să simtă iar fiorul înghețat din măduva oaselor… Profilul lui Raskolnikov nu era cel al unui criminal obișnuit. Având în minte crima ca probă pentru validarea teoriei sale conform căreia unei ființe superioare îi este permis să omoare dacă salvează prin acest act un număr mai mare de oameni, el dorește să vadă dacă totul a ieșit cum trebuie, să verifice, să aibă din nou scena crimei intactă, cadavrele fiind încă acolo, așa cum Apostol Bologa, din Pădurea spânzuraților a tras de funie să vadă dacă e destul de solidă pentru spânzurarea lui Svoboda. Dorința de a revedea locul crimei confirmă îndoiala și regretul, conștiința intervenind și sugrumând orice speranță a reușitei probei. Raskolnikov nu a făcut altceva decât să încerce să trăiască de unul singur, fără societate, fără credință, fără lume, doar cu o teorie, care decade și îl aduce în punctul constatării că nu e o ființă superioară. Nimeni nu e și nici nu ar avea de ce să fie, iar Dostoievski ne arată prin creațiile sale că omul se înalță prin ceilalți, înstrăinarea fiind doar căutarea suferinței, a rătăcirii noastre necesare.
Căci de câte ori intru într-o casă de oameni mi se pare că nu există ticălos mai mare pe fața pământului, că toată lumea mă privește ca pe un măscărici, și atunci îmi zic în sinea mea: “Dacă așa-i vorba, chiar am să și fac pe măscăriciul, nu-mi pasă de părerea voastră, pentru că toți, până la unul, sunteți mai ticăloși decât mine!” De aceea am ajuns un măscărici, de rușine, preacuvioase, numai și numai de rușine.
Tatăl celor trei fii, Fiodor Pavlovici, se aruncă, de asemenea, într-un hău, cum fac și restul, așa cum facem toți. Accentuarea ticăloșiei ca trăsătură dominantă surprinde nevoia omului de a-și lua o mască, de a umple un gol, de a da intensitate monotoniei ce apare din cauza necunoașterii iubirii. Păcatul, nevoia de a anima existența se transformă în obișnuința de a fi un fluviu de întâmplări, concluzionând într-o identificare cu un sine fals, al cărui glas tinde către o încăpere în care să răsune, așa cum este cea în care măscăriciul nu-și mai poate juca rolul: întâlnirea cu celălalt. Prin aceasta, omul se mărturisește, creează spațiul tăcerii, ca apoi să construiască o continuitate a dialogului și mai presus de ea frânturi de iubire, regăsite în acțiuni lipsite de mecanisme raționale, dar dictate de impulsuri inexplicabile, pure. Sentimentul orgolios al personajului de a continua spectacolul, de a se arunca în hău până la final, conturează tendința de a termina păcatul, de a merge până la sfârșit în mod irațional. Aceasta este prezentă și în crima lui Raskolnikov, precum și în decizia personajului din povestirea Visul unui om ridicol de a nu se duce la fata care l-a strigat când avea nevoie de ajutor să își găsească mama.
De ce își supune Dostoievski personajele unui test de aruncare în prăpastie, unei decăderi spirituale prin care să își conștientizeze neputința și ticăloșia?
Sunt un nerecunoscător, sunt un ticălos, dar lăsați-mă cu toții în pace, pentru numele lui Dumnezeu! Lăsați-mă! Sunt un om ridicol.
Acesta poate fi un răspuns la întrebarea lui Gabriel Liiceanu, din scrierea Dragul meu turnător: Ucigând, Cain ieșise din economia divină a Creației, pierduse semnul tranzitivității, orbise, adică “pierduse din vedere” că celălalt, ca seamăn, este una cu el și că amândoi sunt una cu ființa care i-a creat. Pe scurt, ucigându-și seamănul, Cain se desparte de divinitatea modelului după care fusese făcut și, totodată, își pierde fața de om. De-acum înainte el poate ucide liber, pentru că e liber atât de Dumnezeu (de modelul mai înalt a cărui copie este), cât și de seamănul lui. Dar, din clipa aceasta, el este liber și de calitatea de a fi om. Devine, ca “ne-om”, ceva nedefinit. Crima îl mută din unica lui identitate posibilă, care se baza pe identitatea cu ceilalți și cu divinul. Și la capătul acestei analize mă întrebam ce se întâmplă “în interiorul” lui Cain: Regretă? Are remușcări? Dostoievski prezintă un Cain, pe Raskolnikov, devenind “ne-om” pentru teoria sa, sfârșind printr-o dublare a scenei evanghelice “Învierea lui Lazăr”, pe care o cere spre a fi citită de către Sonia, cea care îl salvează prin iubire. Transpunerea sa ilustrează pierderea prin patima clădită în om și fără de care nu se poate arunca “în hău” și posibilitatea de ridicare, de a învia, de a cunoaște iubirea, așa cum omul din povestire a înviat prin visul pe care l-a avut, cunoscând lumea fără de păcat și taina mântuirii.
Lumea în care trăim nu este fără de păcat, însă iubirea este tot ceea ce avem nevoie pentru a câștiga speranța că poate fi mai bună, mai curată, poate ca la începuturi, în inimile oamenilor. Dostoievski, de două secole printre suflete, demonstrează într-o serie de suferințe necesare posibilitatea de a învia, de a câștiga eternitatea, așa cum el a făcut-o: prin iubire:
Principalul e să-i iubeşti pe ceilalţi aşa cum te iubeşti pe tine însuţi şi asta-i tot, nu-ţi mai trebuie nimic: imediat ai afla cum să-ţi clădeşti raiul. Şi totuşi nu e decât un vechi adevăr, pe care oamenii l-au repetat şi l-au citit de un bilion de ori, dar uite că n-a prins rădăcini! „Conştiinţa vieţii este mai presus de viaţă, cunoaşterea legilor fericirii este mai presus de fericire” – iată cu ce trebuie să luptăm! Şi am să lupt. Numai să dorească toţi şi toate s-ar aranja cît ai clipi.
Iar pe fetiţa aceea am găsit-o... Şi am să mă duc! Şi am să mă duc!
(Visul unui om ridicol)
Comments