Florile. Primul pas în universul filmului The Hours (2002) regizat de Stephen Daldry, o capodoperă psihologică, în care ne este prezentat procesul prin care trece Virginia Woolf pentru a scrie cartea sa, Mrs. Dalloway. Dar mai întâi, să ne concentrăm asupra celor trei ipostaze feminine prezente în film, pe care eu le-aş numi mai degrabă trei reprezentări ale aceleiași lumi. Dacă ar fi să o luăm cronologic, în Richmond, mai exact Londra anului 1923 o găsim pe Virginia Woolf (Nicole Kidman), o instanță a realității; mai apoi în 1951 în Los Angeles o regăsim pe Laura Brown (Julianne Moore), reprezentând visul; iar ultima, în 2001, în New York City, este Clarissa Vaughan (Meryl Streep), ilustrând ficţiunea.
Să ne uităm mai îndeaproape la numele celor trei. Virginia semnifică “fecioară” ceea ce este în concordanță cu dimensiunea din care face parte: un fel de esență solitară, creatoare a celor trei vieți simultan. Clarissa, intuitiv, este “claritatea”, lumina pe care Richard, iubirea ei din tinerețe, rămas acum doar un bun amic, o caută pentru a supraviețui. Şi, în final, Laura reprezintă “dafinul”, un simbol al victoriei, fiind singura eroină care a avut puterea să lupte în continuare și să câștige o primă bătălie cu experiența morții.
Toate aceste trei ipostaze: realitatea, visul şi ficțiunea, unite, vor forma o idee a absolutului. Dar acest absolut pare a fi de fapt un paradox ciclic: cele trei femei se aseamănă, dar sunt atât de diferite în același timp. Fiecare se învârte într-o reflexie infinită a celeilalte, astfel formându-se un vid, în care moartea trebuie să devină inevitabilă, pentru a menține echilibrul între universuri.
Revenind la flori, acestea sunt o frumoasă și fragilă conexiune între cele trei. Virginia este absorbită într-o intrare a labirintului: o boltă de trandafiri roşii din grădina sa, care aduce aminte de Poarta Sărutului; Laura este întâmpinată cu un buchet de trandafiri, de data aceasta galbeni, din partea soțului ei Dan; iar la Clarissa este prezent un ghiveci cu două orhidee albe, dar apoi ea merge să cumpere trandafiri şi lalele pentru petrecerea pe care o va organiza pentru Richard. Roșul este inima, sângele, astfel Virginia parcă intră sub o ploaie de viață exact înaintea morții sale, iar galbenul, culoare a deznădejdii, accentuează repulsia Laurei de a rămâne în viață.
Dar mai importantă este coincidența vazei cu flori apărute la toate cele trei: Laura şi Clarissa – ficţiunea şi visul – înlocuiesc trandafirii morți, iar în cazul Virginiei, albăstrelele sunt doar reașezate de una dintre menajerele ei. În acest context, fragilitatea florii poate fi pliată pe conceptul de viață: orice este frumos automat va fi şi efemer, iar odată tăiat de la esență (rădăcină), timpul va ajunge din urmă plasticitatea (tulpina, respectiv trupul), lăsând sufletul în suferinţă veşnică.
Mai departe ne sunt prezentate două dintre drumurile spre libertate ale lui Richard: Mrs. Dalloway şi fereastra. Mrs. Dalloway este cartea pe care mama sa, Laura, o citea în momentul când voia să se sinucidă. Astfel Richard se gândește că materialul (cartea) a fost, de fapt, salvarea ei – o eliberare: s-a cufundat în universul aproape perfect al cărţilor, intrând într-o transă care a deconectat-o de lumea reală. De aceea, legătura vie pe care o are Richard cu Mrs. Dalloway prin amintirile cu mama, dar şi prin dragostea pe care i-o poartă Clarissei – a sa Mrs. Dalloway – o simte ca pe o salvare de la tragedie. Cea de-a doua libertate, fereastra, va fi ultimul loc în care Richard va trăi: stă ghemuit lângă geam, îi mărturisește dragostea Clarissei printr-un “Te iubesc”, ca o formulă de rămas bun, iar apoi se sinucide, aruncându-se. Similar, secvența de la fereastră apare şi în finalul filmului Dead Poets Society, când Neil, unul dintre elevii profesorului Keating, se sinucide. Totuşi, înainte de aceasta, băiatul se uită spre fereastra deschisă, ca şi cum ar gusta puţin din libertatea pe care nu a avut-o: a trăit supus tatălui, pentru a-l mulţumi şi pentru a-i câştiga măcar o dată admiraţia. La fel cum Richard trăiește doar pentru Clarissa şi pentru a-i demonstra dragostea pe care i-o poartă.
Apare o duplicare a sărutului: între Virginia şi Vanessa (sora ei) şi Laura şi Kitty (o prietenă foarte apropiată, chiar o a doua familie). Aceste săruturi construiesc intimitatea dintre cele două perechi de personaje feminine şi este surprinsă doar în aceste două momente. În același timp, intensitatea gestului atât de frumos devine o preconizare a răului. Le putem compara şi cu un sărut al morţii, care în sine reprezintă o sugestie de ucidere: Vanessa va pleca înapoi la Londra alături de copii, lăsând-o pe Virginia singură – aici sufletul ei deja devine mort, iar Kitty îi spune vestea tragică Laurei că suferă de cancer şi este nevoită să meargă să se interneze – singura speranţă la viaţă a Laurei este pătată de moarte.
În continuare, fereastra pare să fie elementul fundamental în definirea personalităților celor trei femei. Laura este surprinsă uitându-se pe geam după soţul ei, când acesta pleacă la muncă; în cazul Virginiei, o găsim privind pe fereastră după ce sora ei se întoarce acasă alături de cei doi copii ai săi; iar Clarissa este "în căutarea" lui Louis, un vechi prieten care tocmai o vizitase şi îi reaprinse o scânteie dizolvată de timp şi circumstanţe dureroase, şi se uită pe fereastră după ce fata ei, Julia, îi spune că s-a întâlnit cu el în apropiere, pe stradă. În toate aceste situaţii, cele trei au în privire o speranţă de a găsi parcă un răspuns pe care îl caută de mult. Dar unica soluţie este, de fapt, dragostea – singura cale de evadare din închisoarea morţii: toate se uită după ceea ce odată au iubit cel mai mult. Această privire în gol, pe fereastră, o putem regăsi tot în filmul Dead Poets Society: înainte de momentul sinuciderii, Neil aruncă o privire tristă, dar înfometată după libertatea pe care nu au avut-o, după viaţa simplă, normală, din care nu a putut gusta, nici el şi niciuna dintre reprezentările feminine.
Esența filmului The Hours poate fi dezvăluită printr-o replică a Virginiei, care reușește să atragă atenția prin intensitatea sa: “Cineva trebuie să moară pentru ca ceilalți să trăiască mai mult. Este un contrast”. Suntem trimiși imediat să ne gândim la un sacrificiu, poate divin, ridicând astfel întrebarea: dacă de fapt chiar astfel se petrece cu adevărat moartea fiinţei umane? Ne sacrificăm pentru ca ceilalți să poată trăi? Poate chiar Virginia însăşi, prin boala de care suferea – tulburare de personalitate – a cunoscut un adevăr pe care omul, din cauza condiției sale simple, nu îl poate înțelege. Astfel sufletul ei este nevoit să-şi reflecte existența într-un univers paralel, al cunoașterii profunde, precum apa în care se îneacă, trupul ducând o luptă continuă pe pământ sub forma efemerului.
Regăsim anumite pasaje din scrisoarea de adio a autoarei Virginia Woolf, lăsată în urmă soțului său Leonard, în monologul Virginiei, care deschide şi încheie filmul. Cel mai melodios exemplu este dialogul dintre Richard şi Clarissa, în care el spune: “Nu cred că doi oameni ar fi putut fi mai fericiți ca noi”. Astfel se sfârșește şi scrisoare originală a Virginiei, cu un “rămas-bun” asemănător cu declarația iubirii lui Richard pentru Clarissa, fapt care ne dovedește încă o dată ciclicitatea realităților perpetue: totul se proiectează din realitate în ficțiune, din ficțiune în vis şi din vis înapoi la realitate.
Ce este viața fără frumusețe? Fără artă? Fără flori? Dar fără muzică?
Ce ar fi omul fără muzică? Dar trei oameni, respectiv trei femei? Asta ne indică, printr-o subtilitate excelentă, filmul The Hours prin soundtrack-ul său excepțional, compus de Philip Glass și intitulat Metamorphosis – tranformarea. Albumul conține 14 melodii, număr al schimbării continue, iar în acest caz, al schimbării percepţiei, viziunii, asupra efemerităţii fiinţei umane. Analizate pe măsura derulării filmului, aceste melodii vor contura o evoluţie a morţii sau, de fapt, a conceptului de moarte.
The Poet Acts
Titlul reprezintă o metaforă a melodiei în sine, dorind să ne concentrăm pe sunetele cadrului natural: râul care curge, cântecul păsărilor, tot ce cuprinde tabloul naturii. Acest “act al poetului” începe, parcă intenţionat, cu monologul scrisorii găsite de Leonard, soţul Virginiei, lăsată de aceasta în perspectiva sinuciderii. Tot cadrul se află în deplină armonie, lăsând loc unei stări de reverie, un illo tempore al visului, pregătind transpunerea în lumea amintirilor.
Putem observa o idee de moarte conştientă, de familiarizare şi îmbrăţişare a tragediei printr-o sugestie de început al sfârşitului. Situarea temporală este una destul de complexă: incipitul şi finalul sunt marcate de prezent, dar între cele două ne amintim de trecut. Astfel, firul evenimentelor și mai ales al trăirilor va pune în scenă toată viaţa unei femei cuprinsă într-o singură zi, în momentul în care Virginia se sinucide, acompaniat de melodia apăsătoare care indică o pregătire pentru următorul act.
Morning Passages
Prezente aici sunt cele trei femei – Virginia, Laura şi Clarissa – într-o dimineaţă obişnuită din viaţa lor, iar muzica însoţeşte, cu o stare de trezire, o nuanţă sfioasă de viaţă. Paradoxal, ele au aceeaşi rutină şi acelaşi sentiment de dezgust pentru această repetitivitate, dând în acelaşi timp o impresie de replică a replicii în raport cu lumile din care fac parte. Cele trei ne sunt prezentate în ipostaze în care dorm, doar Virginia pare să doarmă cu ochii deschişi, toate evenimentele formând un intens flux al imaginației sale – poate chiar un vis.
După regulile jocului universal, trebuie să existe mereu un echilibru între bine şi rău, între viaţă şi moarte, astfel sinuciderea premeditată este împiedicată de o naştere: se prezintă mai departe coincidenţa de a fi ziua de naştere a tatălui lui Richard. Intuitiv, aici apare o conştientizare a morţii, tocmai prin această rutină, sentimentul de spleen acaparând dorinţa de viaţă.
Something She Has to Do
Laura şi Clarissa trebuie iminent să facă ceva: Laura va face un tort (simbolizându-şi moartea interioară), iar cea din urmă va da o petrecere în cinstea lui Richard pentru câştigarea unui premiu literar, dar care se va transforma curând într-o înmormântare.
Ne este dezvăluit şi ce trebuie neapărat să se întâmple şi în cazul Virginiei cu "ea". Nu ştim cine este această identitate feminină anonimă, generală, dar cu siguranţă este una dintre cele trei instanţe sau poate toate un loc, proiecții ale conștiinței creatoare. Virginia pare să vorbească despre eroina ei, dar această referire tinde spre toate cele trei simultan.
"Ea va muri. Va muri. Asta se va întâmpla. Se va sinucide, dar acest lucru va fi fără importanţă". Muzica, aici, ne duce cu gândul la un ticăit de ceas al unui pendul, precum timpul ar ajunge din ce în ce mai alert din urmă viaţa. Vom afla din romanul scris de Richard că sinuciderea Laurei, mama sa, ar fi fost preferată în locul abandonului petrecut.
Moartea este prezentă doar sub o formă verbală, enunțată, dar drept ceva ce trebuie să se întâmple, fără a exista alternative la care fiinţa umană ar avea acces.
For Your Own Benefit
Richard o va numi pentru prima oară pe Clarissa "Mrs. Dalloway" şi îi reproşează că "Mrs. Dalloway mereu dă petreceri ca să acopere liniştea". Această "linişte" reprezintă misterul în ceea ce priveşte sentimentele, gândurile şi dragostea pe care o poartă unul altuia, Richard temându-se că până la moarte nu va desluşi niciodată adevărul iubirii.
"Oare munca mea va rămâne eternă?". Richard trăieşte cu îndoială pentru eternitatea sufletească a artistului. Ni se expune sincer, prin frica de efemeritate, frica de faptul că dacă arta – materialul – va fi uitat, nici el – creatorul – nu va mai putea supravieţui sufleteşte – dacă vorbim de trup, veteranul de război pare să fie mort de mult: pielea i se descompune uşor-uşor din cauza bolii de care suferă, SIDA.
Astfel, gândurile lui Richard reflectă aproape perfect intriga faptului că, după moartea trupească, moartea sufletească ar veni mult prea devreme pentru un artist a cărui condiţie de muritor nu îi mai permite accesul la viaţă pentru mult timp, cumplitul gând pândind la fiecare pas.
Vanessa and the Changelings
Simţim deja moartea cum începe să îi pătrundă brutal Virginiei în gând, în viaţă şi, practic, peste tot în lumea sau lumile ei. Scena în care se aşează lângă pasărea neagră, moartă, pare să îi marcheze într-un fel sau altul conştiinţa. Pasărea este tot “ea”, o reprezentare a unei instanţe feminine, dar sub o formă mult mai conectată cu natura. Astfel Virginia, uitându-se la pasăre, vede prin ochii acesteia, o oglindă a unuia dintre suflete, încercând să desluşească adevărul din spatele acestei morţi sublime.
Ceea ce este şi mai emoționant, este întrebarea fetei celei mici a Vanessei: “Ce se întâmplă când murim?” Virginia îi răspunde acesteia cu o nuanță extrem de personală: “Ne întoarcem în locul de unde am venit”. Este, iarăşi, vorba de ciclicitate, repetitivitate, de întoarcerea la origine, un trecut intruziv care este în acelaşi timp şi prezent.
“Vine un timp când trebuie să mori şi poate timpul a venit pentru această pasăre”. Schimbarea sugerată în titlul melodiei este tocmai reflectarea insistentă asupra conceptului de moarte. Virginia se adâncește în obsesia pentru acest fenomen al morţii: pentru ea, cineva trebuie mereu să moară – pentru ca ea să poată supravieţui în continuare, dar acel cineva este cumva și o parte din ființa ei, o proiecție a sinelui creator.
Apare iar moartea doar sub o formă verbală, dar de această dată, este sugerat şi un gând al vieţii de după moarte, idee care ar fi putut să fie plauzibilă doar în această ipostază a realității prin prisma Virginiei.
“I’m Going to Make a Cake”
Personal, aş traduce diferit acest titlu: în loc de “voi face un tort”, cred că s-ar potrivi mai bine “voi muri”. Astfel, tortul devine un simbol dual: aduce cu el moartea, dar este menit să fie şi un motiv pentru a trăi – este dulce, un desert care aduce bucurie oamenilor, mai ales la ceas aniversar.
Tot aici, îl descoperim pe Richard în ipostaza copilului Richie, care, după un zbucium interior îndelungat, înţelege că este părăsit sufleteşte de mama lui sau, cel puţin, că un lucru rău se va întâmpla cu aceasta. Sufletul pur, inocent, are puterea să simtă sau, de fapt, să presimtă tragedia.
Moartea apare sub forma sinuciderii dorite și plănuite, care nu a fost dusă pană la capăt de mama lui Richard, fiind astfel prezentă intenţia fermă de a muri, dar cu o sămânţă de speranţă la viaţă, pe măsură ce ea avansează în lectura romanului Mrs. Dalloway.
An Unwelcome Friend
Acest prieten inoportun este însăși moartea, gândul general-dominant al morţii, care apasă (sau eliberează?) conştiinţa Virginiei: “Este posibil să mori?” Vanessa spune despre sora ei că este prinsă între două vieţi: viaţa pe care o trăieşte (Laura) şi viaţa despre care scrie (Clarissa).
“Am vrut să-mi ucid eroina, dar m-am răzgândit. Va trebui să omor pe altcineva în schimb”. Virginia intenţionează să mai acorde o ultimă / primă şansă vieţii, omorându-l pe Richard – sursa “ei” de iubire şi confort. Este omorât tocmai ceea ce este frumos – dragostea – deoarece, în balanţa universului, vital este frumosul creator, nu urâtul – moartea.
Deşi este prezentă aceeaşi idee de “moarte pomenită”, acum pare să existe şi o alternativă nesemnificativă de continuare a luptei, o cale de scăpare, spre care am putea să avem curajul să ne îndreptăm.
Dead Things
Laura, lăsându-l pe Richard în grijă la o prietenă de-a sa în timp ce a încercat să îşi ia viaţa, se întoarce să îşi ia băiatul pentru a merge acasă. Din privirea ei tulburată se poate distinge uşor că sufletul îi este deja mort. “Bona” face o remarcă legată de înfăţişarea Laurei: aceasta s-a tuns. Se poate simţi necesitatea femeii de a face o schimbare, nevoia de a-şi modifica sub orice fel viaţa, crezând că se va simţi mai bine cu sine.
Mai descoperim că mama este, de fapt, acest “lucru mort” (sufleteşte), iar Richard, deşi copil fiind, vede şi simte primejdia, dar nu ştie că el va fi următorul purtător al ciclicităţii, după mama sa. Moartea devine o moştenire apăsătoare sau eliberatoare, o derivată a proteismului ereditar, dar este vorba despre singura moarte previzibilă pentru o fiinţă umană: sinuciderea.
The Kiss
Totul după moarte pare să vină ca un sărut: extrem de intens, chiar pasional, dar mereu intim. Tragedia este printre singurele momente intime la care un om are acces: înainte de a înceta din viaţă, putem vizualiza “toată viaţa noastră” dar în câteva minute, de data aceasta.
“Era fericirea. Era momentul. Atunci era.” Clarissa îi povesteşte Juliei amintiri despre fericirea pe care o simţea în tinereţe, alături de Richard. “Carpe diem” pare a fi ideea după care Clarissa, precum elevii profesorului Keating din Dead Poets Society, interpretează lumea unde înțeleg că au privilegiul să trăiască o singură dată. Astfel se observă o libertate cucerită a sufletului, care va duce la fapta de a gusta din moarte, odată cu trecerea violentă a timpului.
“Why Does Someone Have to Die?”
Ni se dezvăluie în final adevărul despre mama lui Richard: ea nu s-a sinucis, ci şi-a părăsit familia după ce a născut cel de-al doilea copil. Astfel Richard o va “omorî” în romanul său, deoarece abandonul încorsetează latent durerea pe care o simte un copil părăsit de fiinţa care i-a dat viaţă. De aici se desprinde, cu un optimism dur, asemănarea dintre sinucid şi abandon, prin care se conturează neliniştea purtată constant de Richard pe parcursul vieţii sale. Putem simţi o urmă de suferinţă personală în alegerea scriitorului, care înnobilează într-un mod sincer durerea din sufletul unui copil lăsat în infinitul misterului în ceea ce priveşte lupta pe care a purtat-o mama sa.
Învierea trebuie să se întâmple: Richard îşi omoară mama în roman, pentru ca el să poată trăi. În acest fel, apogeul este cristalizat de compensarea obligatorie între universuri: în realitate sufletul lui Richard se va deteriora din cauza suferinţei, iar în lumea imaginarului cărţii, acesta va omorî sursa care îi provoacă maladia.
Tearing Herself Away
Laura simte vinovăţia faptei: nu este doar spectator la ruperea de familia sa, ci şi sămânţa propriei suferinţe. Titlul ne indică o forţare nefirească a vieţii, care inevitabil va crea o artificialitate în ceea ce priveşte viitorul. Echilibrul fragil dintre trup şi suflet atârnă de un fir extrem de subţire, tensionat de presiunile din jur: Laura nu pare să mai găsească niciun motiv pentru care viaţa ar mai merita o şansă. Astfel, moartea va apărea ca o formă de laşitate: frica de durere cauzează fuga de viaţă şi iubire.
Escape! & Choosing Life
Clarissa şi Laura se întâlnesc în universul ficţiunii, iar cea din urmă povesteşte cum a plecat şi motivul pentru care şi-a părăsit familia. Congruent, Laura apare după moartea lui Richard: ia forma unei prelungiri a vieţii băiatului ei, care va suplimenta ciclicitatea.
“Eram moartă, dar am ales să trăiesc.” Spre deosebire de Laura, Richard nu a mai avut puterea să trăiască cu gândul vinovăţiei din cauza plecării mamei sale. Pe parcursul filmului se poate observa comportamentul uşor pasiv-agresiv al Laurei faţă de băiatul ei, ceea ce i-a influenţat gândul culpabilităţii lui Richard asupra morţii mamei sale. Moartea lui Richard devine un liant între vis şi ficţiune, fiind simultan şi o formă de scăpare de realitate.
The Hours
Se revine la monologul Virginiei, reprezentat de scrisoarea lăsată în urmă pentru Leonard, soţul ei. “Să priveşti viaţa în faţă, să o înţelegi, să o iubeşti şi abia apoi să o pui deoparte”. Dacă în Dead Poets Society secvenţa “Trăieşte-ţi viaţa intens pentru că în final toţi vom muri” devenea pentru Neil “ar trebui să murim dacă nu putem să trăim viaţa cum ne dorim”, în The Hours Virginia se dovedeşte a înţelege în profunzime viaţa, în virtutea conștiinței sale creatoare. Totul se datorează multiplicării imaginare a universurilor prin prisma cărora aceasta trăieşte.
“Am mers în pădure pentru că am vrut să trăiesc liber. Am vrut să trăiesc intens, să absorb toată măduva vieţii şi să pun la bătaie tot ce nu era viaţă. Şi nu când am ajuns să mor, să descopăr că de fapt nu am trăit”. Astfel sună cel mai important paragraf scris pe coperta cărţii Five Centuries of Verse din filmul Dead Poets Society. Pădurea din piesa de teatru Visul unei nopți de vară, de William Shakespeare, în care Neil joacă este cel mai frumos şi fericit loc în care a păşit vreodată băiatul: o virtute a sufletului. În The Hours, pentru Virginia pădurea devine râul din spatele casei: fundament al vieţii continue, un paradis terestru din care rodeşte viața – drumul dificil spre nemurire, imagine fluidă a spiritului creator care rămâne mereu la suprafață, precum Virginia în ultimele clipe.
Aşadar, o ultimă etapă a morţii este renaşterea: în final, ne întoarcem la moarte ca fiind un concept pe care noi îl conştientizăm şi îl proiectăm drept o tragedie sau o intensă experiență a libertății din care va rodi arta – o necesitate a sufletului, undeva în viitor, unde se îndreaptă râul și gândul poetului împreună.
Miruna Nechifor, clasa a XII-a C
Sursă imagini:
Комментарии