"La întrebarea: ce anume mă fascinează atât de puternic în tema sacrificiului – sau a aducerii unei jertfe – pot răspunde fără ocol: ca om religios, mă interesează înainte de toate cel care este în stare să sacrifice, să aducă jertfă – fie pentru un principiu spiritual, fie spre a se salva pe sine însuși, fie din amândouă motivele în același timp. Un asemenea pas presupune, bineînțeles, o deturnare fatală de la orice interes egoist, adică cel în cauză acționează într-o stare existențială aflată dincolo de orice «logică normală» a evenimentelor, desprins de lumea materială și de legile ei. Și totuși, sau poate tocmai de aceea, fapta sa generează schimbări perceptibile. Spațiul în care se mișcă cel gata să sacrifice totul, ba chiar să se aducă jertfă pe sine însuși, reprezintă un fel de replică la spațiul experiențelor noastre empirice, dar pentru acesta nu este mai puțin real."
Andrei Tarkovsky, despre filmul Sacrificiul, într-un interviu din volumul Sculpting in time
De la Prometeu și înlănțuirea lui eternă pe Elbrus, în urma furtului focului sacru, până la moartea lui Tony Stark pentru a salva Universul de la dispariție; de la sfinții martiri, oameni simpli ce și-au dat viața pentru credința lor, până la acel personaj tipic din filmele americane, al vechiului prieten din armată care a murit pentru ca protagonistul să poată "trăi și pentru el"; de la fetița din nuc, care a murit eroic la 12 ani în bătălia de la Mărășești, figură aproape legendară până când îi găsești mormântul în Mausoleul de la marginea orașului, la Avram, dispus să-și aducă ofrandă singurul său fiu, atât de iubit, fiindcă Dumnezeu i-a cerut-o. Oriunde am privi, vom observa o fascinație aproape fundamental umană pentru ideea de sacrificiu – uitare de sine în scopuri mai mari decât existența individuală, unul dintre singurele moduri în care un om obișnuit poate ajunge în conștiința colectivă, atemporală, a unui popor și chiar a lumii.
Dar ce este atât de fascinant la actul sacrificiului? De unde provine adorația aceasta aproape amorală a oamenilor față de modul în care un frate de-al lor se desparte de ceva de mare valoare pentru un ideal pe care probabil nu va ajunge să-l vadă atins? De ce sunt faptele de eroism un mod cel puțin la fel de măreț de a te proiecta în eternitate precum arta – un paradox al Epopeii lui Ghilgameș? De ce mântuirea lumii trebuia realizată prin sacrificarea Mielului Iisus? Acestea sunt întrebări la care oricine poate avea un răspuns, mai mult sau mai puțin personal. Atunci de ce este sacrificiul ceva atât de important?
Ideea unui sacrificiu nu este pentru ce scop a fost făcut, ci care a fost prețul acestuia.
Cei care pleacă din Omelas este o povestire de Ursula K. Le Guin, unde naratorul invită cititorul la un festival de vară în orașul utopic Omelas, cel mai minunat oraș pe care cineva și-l poate imagina; aici, oamenii sunt fericiți, „niște adulți inteligenți și pasionali, ale căror vieți nu fuseseră ruinate”. Totul, de la aerul mustind a iubire, de la sentimentul de victorie fără război, la prosperitatea tuturor, depinde însă de suferința perpetuă a unui singur copil, o figură nenorocită, ce nu-și mai poate aminti ce înseamnă afecțiunea, ori lumina, ori să nu fii torturat de spaimă tot timpul. Tuturor celor din Omelas le este explicat, în pragul maturității, motivul pentru care undeva, într-o încăpere fără ferestre, copilul trebuie să sufere ca Utopia să continue, și mulți trăiesc știind că tot ce este în lumea lor se bazează pe jertfa unei creaturi ce nu poate face nimic împotriva acestui fapt. Cei ce nu pot trăi cu acest gând părăsesc visul minunat, mergând spre locuri necartografiate de omul obișnuit, de noi, dar simțite instinctiv de ei.
Cine a făcut cea mai mare jertfă? Copilul, care nu a avut nicio secundă niciun fel de a-și alege soarta, „imbecilizat” de durere până în punctul în care nu este în stare să cunoască fericirea? Cei care îl lasă să plângă pentru a-și vedea propriii copii râzând în Omelas? Aceia care, cunoscând bucuria într-un mod în care omul modern nu este în stare, au ales să o sacrifice pentru o secundă de omenie față de acel biet suflet chinuit?
Cred că aceste întrebări despre legitimitatea jertfei celor din jur sunt cele pe care regizorul Andrei Tarkovsky le-a explorat în filmul său, Sacrificiul (1986).
Alexander este un critic de artă, fost actor, și discută de ziua sa de naștere cu fiul său mult iubit, amuțit o vreme după o operație, despre viață; primește felicitări, cadouri și vizite. Este o zi cu totul normală: Victor, prietenul său și al soției sale Adelaide, stă o vreme la vila celor doi soți, Otto, poștașul excentric, aduce în dar o hartă veche, Maria, o servitoare bizară, ce locuiește în apropiere, este prezentă, și Julia, tânăra guvernantă, frunzărește un album.
Însă după un cutremur ciudat, descoperim, cu ajutorul Mariei, că și băiatul are un cadou pentru tatăl său. Acest dar este copia fidelă a casei lui Alexander, o dublură a realității sale, așadar o șansă de a retrăi viața.
Însă această nouă lume este măcinată de un război cumplit, un război mortal, războiul ce va sfârși toate războaiele (și nu prin pacea ce îl va urma). Nimeni nu are liniște, atmosfera este încărcată de nervozitate, numai copilul poate dormi. Deși credea că lumea aceasta ar fi tot ce își dorea, o oportunitate de a schimba ceva în bine, Alexander este copleșit de griji pentru oamenii din jurul său și se întoarce spre Dumnezeu:
„Doamne!... izbăvește-ne pe noi în acest ceas înfricoșător. Nu lăsa pe copilul meu să moară, nici pe prietenii mei… nici pe soția mea… nici pe Victor... pe toți cei ce Te iubesc și cred în Tine și pe toți care nu cred în Tine pentru că sunt orbi și nu sunt în stare să se gândească la Tine... pentru că n-au fost încă niciodată nefericiți, cu adevărat nefericiți. Toți cei care în acest ceas își pierd speranța, își pierd viitorul, viața lor și posibilitatea de a se mai potrivi cuvintelor Tale și gândurilor Tale, care sunt plini de frică și simt că sfârșitul este aproape… Ei simt această frică nu pentru ei înșiși, ci pentru cei apropiați ai lor. Pentru oamenii pe care nimeni, în afară de Tine, nu-i poate ocroti, căci acest război e ultimul…
Îți dau tot ce am. Îmi las familia pe care o iubesc. Îmi distrug căminul meu și renunț la copil. Mă fac mut. Nu voi mai vorbi cu nimeni, voi renunța la tot ce mă leagă de viață, dacă faci ca totul să devină iarăși ca înainte, ca azi dimineață, ca ieri.”
A doua zi, Otto, singura persoană care realizează că ziua de "ieri" a lui Alexander este o zi ce a existat în altă lume, îi spune că singurul mod de a-i salva pe cei din casa lui este prin a petrece o noapte cu Maria, care este, de fapt, o vrăjitoare. Deși inițial refuză, dorința de a scăpa de această "frică îngrozitoare, animalică și aducătoare de moarte" a sfârșitului este mult mai puternică decât orice altceva.
Însă acasă la Maria găsește mai mult decât salvarea lumii; găsește o ureche care să-l asculte și o femeie care chiar îi oferă iubirea pe care Adelaide, îndrăgostită dintotdeauna de Victor, nu i-a putut-o oferi niciodată.
Acum lumea e salvată. Dar Alexander își păstrează promisiunea. Îmbrăcat cu halatul său negru, cu un yin-yang pe spate, peste pijamalele albe, aproape cu o figură de preot ortodox, urmărește din umbră toate mișcările familiei sale. Locul lui a fost luat, fără știrea lui, de Victor, pe care atât Adelaide, cât și Iulia îl iubesc. Dar promisiunea trebuie ținută, oricât de greu ar fi, și se întoarce la casa lui, unde creează meticulos un rug de ars din piese de mobilier la care odată, poate, ținea.
Casa arde până la pământ.
Când ambulanța îl ia pe Alexander, singurii care se uită după el sunt Maria și copilul. Micuțul și-a recuperat vocea, dar tot ce poate zice este "De ce, Papa?".
De ce?
Imaginea de la începutul filmului este una dintre cele mai evocatoare: Alexander plantează un arbore uscat, deja mort, împreună cu copilul căruia nu îi trebuie niciun nume. Cei doi poartă o discuție, dar cum cel mic nu poate vorbi, numai bărbatul poate înțelege ce îi răspunde băiatul.
„Odată, cu foarte mult timp în urmă… Înțelegi, trăia într-o mănăstire ortodoxă un călugăr bătrân, pe nume Pamvo, care a sădit pe un munte un pom uscat, exact așa. Iar ucenicului său, tot un călugăr, pe numele lui Ioan Colov, i-a spus să ude zilnic acest pom până se va trezi din nou la viață. Și așa, devreme în zori, în fiecare dimineață, Ioan umplea o găleată cu apă și se așternea la drum. Urca pe munte și uda trunchiul uscat al pomului, iar seara, când era deja întuneric, se întorcea în mănăstire. Și tot așa, vreme de trei ani. Într-o bună zi, însă, când a urcat pe munte, a văzut că tot pomul era plin de frunze!
Putem spune ce vrem, metoda aceasta, sistemul acesta are ceva măreț. Știi, uneori îmi spun că, dacă am face în fiecare zi, exact în același moment, constant, unul și același lucru, ca un ritual, sistematic, neabătut, în fiecare zi, exact în același moment, lumea s-ar schimba. Ceva s-ar schimba în ea, nu poate fi altfel.”
Acesta este Alexander. Un om cu o intuiție foarte fin calibrată către metafizic, pe care însă refuză să o asculte peste limitele rațiunii, care știe ce vrea – schimbare, o persoană care vede ce nu este bun în lume, dar nu poate descrie răul, un bărbat care nu știe cum ar trebui să revoluționeze întreaga natură a omului modern pentru simplul fapt că nu înțelege cauza lipsurilor sale. El scrie eseuri, citite în toată lumea academiei, descrise în film ca „mereu atât de obscure” și displăcute de personaje. Doar alături de copil dorințele sale sunt clare – el visează ca omul să trăiască mai autentic – și nu sunt marcate de așteptarea aceea molatică pe care o percepe Otto în scrierile lui, de „tânjeală”, ci de dispunerea de a fi cel ce repară totul… dacă s-ar fi născut la timpul potrivit.
„Iar în ce privește standardul de viață, un om deștept a spus că tot ceea ce nu-i necesar, e păcat… Dacă e așa, atunci întreaga noastră civilizație e clădită pe păcat, de la început până la sfârșit. Trăim o dizarmonie îngrozitoare. Adică: un dezechilibru între evoluția materială și cea spirituală… Asta e fals în cultura noastră sau, mai degrabă, în civilizația noastră. Fals din temelii, băiatul meu. Crezi, poate, că ar trebui să ne ocupăm de aceste probleme și să găsim o soluție în comun.
Da, am putea face asta, dacă n-ar fi atât de târziu. Prea târziu. Dumnezeule, cât m-am săturat de flecăreala asta.”
Băiatul, mut, nenumit, alintat micul bărbat de mama sa, este cel care scoate înfloriturile academice, „obscure”, din limbajul tatălui său. Copilul îi dă o voce clară, simplă, am putea spune chiar vocea proprie pierdută în operație, și îi dezvăluie cuvintele fără însă a zice nimic, ca într-o conversație ce crește de la sine. Micul bărbat, în latină homunculus, este un motiv ce apare adesea în icoanele medievale reprezentându-l pe Iisus alături de mama sa Maria, unde copilul Iisus are figura generală a unui adult; motivul acestor bebeluși ciudați este o idee filosofică ce spune, pe scurt, că Iisus e Dumnezeu întreg și om întreg, deci s-a născut complet format și total conștient de dumnezeirea sa. (Din diverse motive, estetice dar și ideologice, această învățătură a fost desființată în timpul Renașterii, de unde bebelușii durdulii din brațele Mariei.)
Copilul este fiul lui Alexander, numai al lui. El nu este băiatul mamei sale, al Juliei, oricare ar fi rolul ei real în familie, al lui Victor, al Mariei sau al oricui altcuiva. Tot ce îi place tatălui îl fascinează și pe fiu (Japonia este una dintre aceste pasiuni comune, copacul lor uscat, strâmb, fiind o formă de ikebana ce există indiferent de varianta vilei în care a intrat Alexander, legând cele două realități). Monologul lui Alexander este la fel de fluid ca orice conversație, deoarece aude orice gândește fiul. Astfel, este prea mult să spui că darul copilului, șansa pentru care sărbătoritul „a așteptat toată viața”, este ceea ce și-a dorit și micuțul?
Această dedublare a realității este o oportunitate a bărbatului de a repara toate greșelile care îl bântuie, ale sale (cariera scurtă, dar luminoasă de actor) sau ale altora (căci el consideră că moartea spiritualității este cea care a cauzat războiul, înaintea progresului tehnologic). Însă cea mai frumoasă parte a filmului este că nu știm unde a mers, în ce casă s-a întors după descoperirea cadoului: războiul atomic (?) zguduie din temelii casa originală sau copia? În final, nici nu contează, ideea alegerii, a recăpătării individualității lui Alexander, este ceea ce duce la rugăciunea-epifanie, ce dezvăluie că timpul prezent este timpul potrivit pentru a scăpa din orice fel de frică există. Copilul este cel ce i-a oferit tatălui o șansă de a-și găsi pacea, de a se mântui.
Când Victor întreabă dacă nu are sentimentul că viața sa a eșuat, Alexander povestește:
„Adică, înainte era exact așa cum spui tu. Însă de când e pe lume copilul, totul s-a schimbat. Desigur, nu dintr-odată, ci încetul cu încetul, pe măsură ce creștea. Știi, Victor, depind foarte mult de el, mă tem că mult prea mult. Și mai e ceva ce mă mâhnește. Mă pregătisem pentru o viață, pentru o «viață superioară», ca să spunem așa. Am studiat filosofia, istoria religiilor, estetica.
Și totul s-a sfârșit cu faptul că eu însumi mi-am pus cătușe… Da, da, absolut de bună voie.
Și în același timp sunt, ah, fericit.”
Așadar, băiatul a făcut poate fără voie un sacrificiu, lăsându-și tatăl singur în acest război ciudat pentru ca el să-și rupă singur cătușele. Alexander putea face alegerea greșită, putea să nu reușească niciodată să oprească Armaghedonul, fie el real sau doar în mintea sa, însă Iisus nu cheamă spre mântuire decât pe cei ce înțeleg Cuvântul Domnului. Micul bărbat continuă să ude copacul uscat, asemenea lui Ioan Colov, sperând ca într-o zi să stea din nou la umbra lui alături de tatăl său.
Am vorbit despre Otto, însă ciudățenia sa nu poate fi prezentată decât de el însuși.
”Otto. Mă numesc Otto.
Locuiesc aici abia de două luni. Înainte am predat istoria la un gimnaziu, dar m-am pensionat și m-am mutat aici. Am aterizat deci aici. Aici am mai puține cheltuieli și mai mult timp liber pentru interesele mele. Sora mea a locuit înainte aici. Acum a murit.
Sunt poștaș. Dar nu permanent, numai în timpul meu liber.
Într-un anume fel sunt un colecționar. Da, cum să spun? Eu colecționez evenimente. Și anume evenimente considerate inexplicabile, dar adevărate.”
Otto este un om excentric, sigur, dar Otto se cunoaște. Știe ce își dorește și înfăptuiește tot ce își propune, e poștaș doar în timpul liber. El este singurul personaj care este cu adevărat stăpânul său. Atunci care este rolul său într-o poveste despre sacrificiu?
El are tot ce-și poate dori, așa că el este singurul care vede lumea din jurul său, care o poate percepe în toată complexitatea ei; el acceptă tot ce e ridicol, ce e nelalocul lui, ce nu poate fi redat prin logică, și poate explica acestea folosind același ridicol și aceeași lipsă de rațiune; el este cel ce deține secretul salvării lumii și îl îndreaptă pe Alexander pe calea ce trebuie urmată. Otto joacă rolul naratorului din Cei ce pleacă din Omelas: deschide o ușă și prezintă forma acestei lumi, însă rămâne la latitudinea celui ghidat să umple forma goală cu conținut, să dea o culoare fericirii perfecte a orașului utopic sau să o abandoneze. Acest rol, de Hermes universal, este adevărata sa slujbă, poștaș e doar în timpul liber.
Dacă am văzut în copil o copie fidelă a lui Alexander, am putea să ne uităm la Otto ca la un viitor Alexander. Amândoi au interese comune, îl cunosc pe Nietzsche, găsesc fascinantă acea hartă a unui timp apus pe care el i-a făcut-o cadou sărbătoritului și ambii caută ceva. Numai că Otto a găsit de multă vreme acel lucru, evenimentele sale.
Sacrificiul său este unul total, căci și-a lăsat vechea viață pentru a fi o călăuză pentru oile pierdute.
„Cred că orice cadou înseamnă un sacrificiu. Căci ce altceva e un cadou?” îi spune Otto lui Alexander. Sensul întregului discurs despre poștaș și despre băiat este mult mai clar.
Dar cea care îi descoperă și lui Alexander care este cel mai mare dar primit de ziua lui este Maria:
„ - Maria! Cine a făcut asta?
- Băiețelul.
- Aha, băiatul. Unde este însă?
- E sus. Cred că era în camera lui.
- Asta-i bine. Dar, ce este asta de aici?
- Asta a făcut-o pentru Dumneavoastră. E cadoul lui pentru ziua Dumneavoastră de naștere. El și cu Otto, poștașul, au făcut-o împreună. Nu-i spuneți însă că v-am spus, domnule Alexander. Voia să vă arate totul el însuși. Plec acum. Vă felicit!
Mergeți în casă! E atât de umed.”
Cei doi au creat cadoul, însă ea este cea care trebuie să îl ofere. Ea este aceea care trebuie să dăruiască cheia către prima, apoi ultima ușă în drumul spre mântuire al bărbatului, spre pace.
Maria vede de la început suferința pe care locul și oamenii din jur i-o cauzează lui Alexander. Ea înțelege suferințele celorlalți din casă – Adelaide, Julia, chiar Otto. Ea cunoaște de ce copilul creează această situație și ea știe ce alegere va face Alexander. Și totuși nu face nimic, pentru că rolul ei nu este să îi avertizeze pe ceilalți.
Rolul ei este de a-i oferi lui Alexander cel mai frumos cadou, pe care el nici nu mai știa că-l dorește: iubirea. Alexander trebuie să doarmă cu Maria pentru a salva lumea, iar vizita lui devine scena unei judecăți a sufletului în acel mod în care numai soarta o poate înfăptui, respingându-te rece, dar dulce-amăruie.
Dintre toate personajele, ea este cea mai pură din punct de vedere simbolic și poate tocmai de aceea cel mai greu de descris printr-o altă imagine decât a Sfintei Fecioare al cărei nume îl poartă. Căci se poate descrie altfel durerea de a ști cum se termină destinul unui om în care există atât bine și pe care îl iubești, lăsându-l totuși să-și urmeze calea, decât prin figura îngândurată a Mariei în icoanele tip Panaghia, în care se poate vedea în expresia Sfintei toată adorația ei față de Dumnezeul din pântece și toată grija pentru copilul ce-l va zămisli?
Imaginea Fecioarei Maria și a Pruncului Iisus este una de bază în acest film, în forma Adorației magilor (1481), un tablou neterminat al lui Leonardo da Vinci, o pictură întunecată, mereu acoperită de o sticlă, întorcând celor din jur atât amalgamul de figuri în laviu albastru, ce amintește de carnavalurile de Bobotează din toată Italia, cât și propria lor reflexie, icoana fețelor lor. Întregul sens al filmului poate fi condensat în totalitate în acest „vârtej” de figuri ce stau sub palmier, cu ochii spre Copilul Iisus, ce primește liniștit darurile magilor.
„Dumnezeule, cât de înfricoșătoare este. Întotdeauna mi-a fost foarte frică de Leonardo.” Acestea sunt singurele cuvinte din film despre efectul pe care îl are acest tablou asupra oamenilor și provin de la Otto, care deja este, prin aparenta sa omnisciență și omniprezență, naratorul nostru de încredere. Dar ce înseamnă toate acestea, ce știe el, și ce înțelege Alexander mai târziu?
Am putea vorbi despre fiecare personaj al acestei imagini: despre Maria, care asemenea personajului jucat de Guðrún Gísladóttir este cea mai clară și curată figură; despre imaginea lui Iosif, cel aplecat lângă umărul Fecioarei care admiră darurile magilor, părând a nu lua în seamă sfânta pereche și totuși, în același timp, privind protector spre Maica cu Pruncul – întocmai ca Julia, care, frunzărind absentă cartea cu icoane bizantine primită de Alexander, este totuși atentă la ce spune doctorul despre plecarea lui, numai că nu încearcă să-l oprească încă. Putem vorbi despre tânărul observator din colțul din dreapta jos, singurul care nu se uită la Iisus, dar care este prezent în scenă, astfel încât acesta (mai mult ca sigur autoportret al lui Leonardo) nu îi mai aparține ei – asemenea lui Victor, care devine tatăl adoptiv pentru familia pierdută, luând poetic locul lui Alexander; putem vorbi despre figura bătrânului din colțul stâng, jos, care privește spre întregul tablou din fața lui fără acea uimire, adorație sau frică (în sensul de frică de Dumnezeu din discursul creștin), ci cu o judecată rece, cu o figură absentă, absorbit de propriile gânduri, ce amintește de Adelaide, soția lui Alexander, cea care, îndrăgostită de Victor, s-a căsătorit cu aparent viitorul mare actor, greșeală care o va roade tot restul vieții și din cauza căreia va ajunge să-i otrăvească zilele criticului de artă. Din nou, am putea să vedem cavalcada soldaților din fundal ca o imagine a acestui război curios din film – dacă este unul real, din casa de pe vârful dealului, sau unul ce are loc în vila-cadou, parcă o reflexie a realității, nici nu contează, așa cum nu este nevoie de contururi clare pentru a simți puterea și izolarea scenei din spatele arborelui. Sau am putea să privim spre misterioasele ruine din stânga sus, pe zidurile cărora stăteau într-o altă versiune niște lucrători, astfel că „mica scenă a devenit o expresie metaforică a casei ruinate a lui David, pe care avea să o reîntemeieze Hristos”, precum spune Walter Isaacson în cartea sa despre viața și operele lui Leonardo da Vinci – așadar, asemenea copilului Hristos care va reclădi întreaga credință și sacrificiul său va salva lumea.
Motivul pentru care această pictură este atât de importantă nu este atât corelarea personajelor din cele două opere de artă, cât imaginea centrală: copilul Iisus, primind vasul fie pentru smirnă, un parfum scump, interpretat ca arătând dumnezeirea Pruncului, fie pentru tămâie, nelipsită slujbelor de toate zilele, ce Îi arată mortalitatea și umanitatea. Cine a făcut Sacrificiul? Alexander, care și-a abandonat tot ce cunoștea de la viață pentru a salva efectiv lumea? Copilul, care a creat intriga filmului pentru ca tatăl său să poată face acea schimbare după care tânjea atât? Maria, „regenerarea spirituală exprimată în imaginea unei femei”, în cuvintele lui Tarkovski, a cărei iubire este catalizator pentru „pierderea” (regăsirea) lui Alexander? Otto, căci „orice cadou înseamnă un sacrificiu”? Ori Adelaide, Victor, Julia?
Dar Iisus acceptă liniștit cadoul regelui. Cu alte cuvinte, oricare ar fi jertfa supremă din film, numai dacă toate personajele își îndeplinesc destinul, salvarea va avea loc. Nimic nu surprinde mai bine esența sacrificiului, în toate formele acestuia, fie pentru un principiu spiritual, fie spre a se salva pe sine însuși, fie din amândouă motivele în același timp, decât viața lui Iisus Hristos, în același mod în care numai un amalgam al altor personaje (o lume întreagă) poate arăta sensul tragic și mântuitor al acestui concept.
Cine are urechi de auzit, să audă.
Teodora Borș, clasa a XII-a C
Imagini:
Afișul filmului: https://www.imdb.com/title/tt0091670/mediaviewer/rm3487455232/