top of page
Diana Vaman

Mitul cristic – ipostaze umanizate: romanele lui Kazantzakis și Superstarul lui Andrew Lloyd Webber



I-am spus migdalului: „Frate, vorbește-mi despre Dumnezeu!” și migdalul a înflorit. – Nikos Kazantzakis


Crucificarea lui Iisus Hristos este un moment emblematic în istoria creștină, văzută drept cel mai mare sacrificiu care a fost făcut pentru umanitate. Astfel se iartă păcatul strămoșesc prin suferință și o durere greu de îndurat, o suferință a trupului și a spiritului ce este condusă de un suflet predestinat morții încă de la naștere. Acest sacrificiu este prezentat în ipostaze mai apropiate de tensiunile condiției umane prin intermediul a două cărți dramatice, care poartă orice cititor printr-o călătorie a sinelui, Hristos răstignit din nou și Ultima ispită a lui Hristos, de Nikos Kazantzakis, dar și prin intermediul incredibilei opere rock Jesus Christ Superstar (Live Arena Tour, 2012), compozitor – Andrew Lloyd Webber, versuri – Tim Rice, regizată de Laurence Connor, având în rolurile principale pe Tim Minchin (Iuda), Melanie C (Mary Magdalene), Ben Forster (Jesus Christ).


Repetarea mitului – umanizarea figurii cristice – povara suferinței, condiție a mântuirii


Efervescența spirituală a autorului Nikos Kazantzakis se reflectă și în operele sale, ce sunt menite a fi citite cu sufletul pentru o înțelegere profundă a ființei umane în raport cu divinitatea. Cele două opere reprezintă o viziune ficțională a Evangheliilor, în care înțelegerea personală se află în prim-plan și conduce imaginația cititorului către o problematică creștină. Reinterpretarea vieții lui Iisus în ipostaza de Iisus-Omul, deși criticată, va rămâne pentru totdeauna în istorie ca o apropiere a omului de divinitate și ajută la înțelegerea profundă a unui sacrificiu ce a marcat atâtea generații.

Romanul Hristos răstignit din nou este o operă uimitoare datorită dimensiunii sale tragice, prin care credința umană este asumată ca destin. Acțiunea este plasată într-un sat din Grecia numit Lykovrysi, aflat sub stăpânire otomană în acea perioadă. În cea de-a treia zi a Paștelui, conform tradiției, oamenii satului sunt aleși pentru a construi o nouă imagine a răstignirii și a patimilor lui Iisus Hristos. Din nefericire, personajele din Noul Testament nu sunt alese după calitățile morale, ci după aspecte fizice și asemănări trupești. Manolios, un copil ca un înger fără aripi, este ales de preotul Grigoris în rolul lui Iisus, iar împreună cu Mihelis, Iannakos și Konstandis interpretând pe apostolii Ioan, Petru și Iacov au rolul de a apropia satul, unde credința este doar una ipotetică, de Dumnezeu. Panaiotaros, un suflet puternic, dar ispitit de prea multă dragoste, ia rolul greu de îndurat al lui Iuda, în timp ce văduva Katerina ia înfățișarea Mariei Magdalena.

Destinul fiecărui personaj se formează impecabil de-a lungul cărții, conturându-se aspecte fundamentale referitoare la credință într-o societate dominată de ură și mândrie. Valorile creștine se formează pe baza noilor identități ale personajelor, iar suferințele și greutățile pe care trebuie să și le însușească pentru a se asemăna cu personajele biblice se reflectă în șirul episoadelor narative. Venirea locuitorilor unui nou sat, Sarakina, care a fost distrus de turci, se conturează sub forma unei lupte a sufletului, căci preotul Grigoris, cel care ar trebui să fie un model de credință și înțelegere pentru toți locuitorii satului, se dovedește a fi cel care se impune ferm în privința primirii acestora. În căutare de adăpost și hrană, sarakinioții sunt alungați de sfatul satului. Cu toate acestea, destinul biblic se poate împlini, deoarece Manolios și apostolii săi sunt dornici să-i ajute, deși fără a avea mereu posibilitățile necesare.

Cartea prezintă o luptă continuă dintre trup și suflet, o luptă ce necesită învingerea materiei, învingerea vieții pe pământ, căci doar așa se poate ajunge la viața veșnică a cerului. Manolios, fiind logodit, pentru a putea să se transpună în rolul lui Iisus trebuie să își curețe sufletul, să nu cadă în ispita dragostei și să renunțe la o fericire lumească pentru a putea obține una eternă.


Ultima ispită a lui Hristos este o călătorie printr-o luptă a conștiinței, în care evoluția lui Iisus Hristos, de la om simplu, ce nu-și acceptă soarta, la cel care este răstignit, ca destin asumat, este sfâșietoare. Personajele din Noul Testament sunt umanizate, fiind dominate de defectele omenești, cu care trebuie să se lupte constant pentru mântuire. Dorința de a trăi veșnic se intersectează cu o ispită a unei fericiri care doar pe pământ poate fi trăită, astfel întreaga ființă este prinsă într-un joc al conștiinței din care nu există evadare.

Iisus este frământat de dragostea umană pe care o poartă Mariei Magdalena și de dorința de a fi un om simplu, ce își poate întemeia o familie. Magdalena caută în fiecare bărbat o dulceață pe care a simțit-o doar în preajma lui Iisus, însă fără putință de a găsi ceva asemănător. Inițial, Iisus nu acceptă predestinarea sa la moarte, afișând nepăsare și sfidare față de Împărăția Cerurilor și dragoste față de pământ. Chinuit de Dumnezeu, lumina ce strălucește în interiorul său este una distructivă, ce îl devorează neîncetat și îl chinuie până la esență. Deși încearcă să-și înfrunte soarta prin intermediul meseriei sale de tâmplar, construind cruci, aceasta este doar un semn care îl apropie de propriul destin. Iuda este cel care, deși este considerat a avea două fețe, una în care se reflectă Dumnezeu, iar în cealaltă, Diavolul, este cel care vede suferința destinului în ochii lui Iisus, în aceștia reflectându-se o cruce. Parcursul vieții sale este citit și de o țigancă în copilăria sa, spunându-i-se că el este Regele Iudeilor.

Sufletul lui Iisus devine un drum spre acceptare, astfel din dorința sa de a vedea îngeri parcurge un traseu spiritual în care apa și hrana sunt înlocuite de rugăciune. Cuprins de frica de Dumnezeu, nu își dorește regatele lumii, ci doar să ajungă în Împărăția Cerurilor. Maria, mama lui Hristos, în lumina vieții mundane, își dorește pentru fiul ei să aibă o viață de om simplu, să nu ia calea unui sfânt și să se lupte cu destinul. Aceasta, ca un simbol al lumii pământene, nu își mai recunoaște copilul, luând rolul de fiul al tuturor oamenilor și nu doar al ei. Neavând puterea de a-și vedea copilul sacrificat în numele lui Dumnezeu, încearcă să-l convingă să renunțe la mântuire pentru frumusețea lumii ipotetice și efemere. Iisus, în ipostaza lui Mesia, umanizat cu cele mai crude trăsături ale omului, nu își mai recunoaște mama, astfel că ea îl consideră bolnav, căci aceasta este cea mai ușoară cale de a accepta realitatea.

Opera rock Jesus Christ Superstar aduce povestea răstignirii în lumea contemporană, astfel fiecare ființă are ocazia să participe la acest drum spiritual al durerii. Spectacolul poartă privitorii printr-o călătorie a simțurilor, de la heavy rock la baladă, cu lumini orbitoare și variații de culori ce se transformă în simboluri. Momentele Consiliului sunt predominate de culori reci, închise, ce conturează o imagine a unei morți sufletești. În contrast, apariția lui Iisus împreună cu susținătorii săi este una ce inspiră fericire, fiind dominată de culori aprinse, de viața și lumina care există în ei. Diversitatea naționalităților actorilor subliniază interpretarea modernă a iubirii de oameni și a iubirii aproapelui, a dragostei față de esența ființei și nu de materia acesteia.

Magdalena devine elementul static în mijlocul unei lumi cuprinse de haos, stabilitatea care evocă liniște prin calmul ei, dar și prin loialitatea față de Iisus, o formă a iubirii pe care ea însăși nu o înțelege pe deplin, ceea ce, paradoxal, o apropie de el. Cu toate acestea, ea nu știe cum să-l iubească, cum să se comporte cu el. Iisus, ca o speranță a omului bolnav, marginal, nefericit, sărac, poate oferi vindecare, o vindecare atât de râvnită într-o societate a durerii și suferinței. Iuda, cel care se simte abandonat, folosit de Dumnezeu însuși ca unealtă a unei crime și fără parte de dragoste, îl trădează pe Iisus, chiar la îndemnul acestuia, căci sufletul său simte o moarte a idealurilor creștine, fără cale de întoarcere. Trădarea se face cu un semn al iubirii, cu un sărut pe frunte, într-o atitudine aproape maternă, cu o iubire ce pentru Iuda nu a putut fi împlinită niciodată. Și el cântă despre imposibilitatea de a defini iubirea care îl leagă de Iisus (I don’t know how to love him). De fapt, în prim-plan este adusă drama trădării pe care o trăiește chiar Iuda, cel căruia i se cere, de către un Dumnezeu nemilos și absurd, să sacrifice ceea ce iubește mai mult, pe prietenul său, pe care încearcă să-l salveze de la a deveni un mit. Conștient de propria prăbușire, Iuda acuză planul divin din care a făcut parte și alege să se sinucidă, protestând față de inumanele planuri ale celui care și-a sacrificat fiul pentru oameni. Pentru Iisus, drumul către cruce nu este unul ușor, căci începe cu înțelegerea motivului împlinirii destinului, greu acceptat. Ura împreună cu frica față de Dumnezeu, care l-a predestinat acestui chin, constituie un motiv suficient în sufletul său pentru a accepta răstignirea. Acesta își asumă moartea, însă nu poate face același lucru și cu poziția sa de Iisus-Mesia.


Lupta, treaptă a miracolului – Iubirea, prag al morții eliberatoare – Forța sacrificiului (To conquer death you only have to die – Jesus Christ Superstar)

În romanul Hristos răstignit din nou protagonistul este privit din două ipostaze, căci imaginea sa devine o reflexie a sufletului celui care îl privește. În rolul lui Iisus, Manolios se confruntă cu o boală ce înfricoșează oamenii, ce sperie un suflet care nu este obișnuit cu durerea și suferința, însă cu toate acestea apostolii îl privesc ca pe un sfânt, căci doar ei au puterea de a înfrunta asemenea boli. Corpul său strălucește, demonstrând că înfățișarea este doar un aspect material, incontrolabil, iar strălucirea adevărată provine din credință. În ciuda luminii divine care dăinuie în el, sfatul satului îl privește cu o ură ce nu mai poate fi vindecată, fiind considerat o oaie bolnavă. Preotul Grigoris nu înțelege dorința acestuia de a face bine ca un scop al existenței, astfel îl consideră bolșevic. Frica și mândria preotului se transformă într-o iluzie a preluării puterii de către Manolios, iar pentru el singura soluție ar rămâne alungarea acestuia din sat, însă fără el credința ar dispărea pentru totdeauna.

În ciuda greutăților, Manolios este asemănat cu o jertfă, iar pentru a exista credință și înțelegere și-ar asuma toate păcatele oamenilor. Moartea sa este cea care împlinește destinul, fiind ucis cu lovituri de cuțit înaintea zilei de naștere a Domnului. Ajunul Crăciunului se transformă într-o sărbătoare a tristeții, însă Manolios ia două înfățișări care conturează întreaga viață a lui Iisus Hristos – nașterea și răstignirea. Înfășurat într-un cearceaf alb, se transformă într-un nou-născut, însă imaginea acestuia se împletește cu cea a unui persoane răstignite. Se conturează o ideea a ciclicității, a unei morți ce se transformă într-o renaștere care oferă speranța că iubirea pentru Dumnezeu încă există, iar credința nu este pierdută pentru totdeauna.

De-a lungul cărții, sufletul omului este considerat a fi uneori mai frumos ca lumea, căci el este singurul care poate aduce cu adevărat frumusețe, credință și împlinire. Acesta este ca o floare de noapte, atunci fiind momentul cel mai pur în care omul este conectat în toată esența sa cu divinitatea. Viața este văzută ca o boală care poate fi vindecată, unde toate păcatele se pot îndrepta, iar greșelile pot fi reparate. În schimb, moartea reprezintă negura sau lumina eternă de care niciun om nu se poate vindeca, dar în care se poate regăsi.

Kazantzakis punctează dimensiunea dureros de umană a lui Crist în Ultima ispită a lui Hristos, prin faptul că, deși lumea pământească ar trebui să fie o oază de iubire și înțelegere, o oglindire a Raiului pe care fiecare ar putea să-l trăiască, inima lui Iisus este neliniștită, iar visul unei împliniri spirituale cu Magdalena îl coboară în lumea monotonă și pământească. Nunta adevărată este prezentată ca o comuniune între sufletul omului și Dumnezeu, într-o lume în care mireasa și mirele sunt niște simboluri ale credinței eterne. Doar inima este cea care poate duce omul la Dumnezeu, în Împărăția Cerurilor, iar păcatul este văzut ca o poartă către o înțelegere a sufletului. Omul care se pocăiește reprezintă un suflet care s-a luptat cu Diavolul și a învins, astfel că, în ciuda ipostazei din început a lui Iisus, care pare nedemnă de a se transforma în Mesia, el reprezintă speranța și învingerea răului.

Dumnezeu este prezentat în două ipostaze, fiind atât cel care îi provoacă suferință lui Iisus, cât și cel care are putere să aducă fericire și împlinire. Oastea acestuia este formată din două elemente contrastante – îngeri și flăcări, astfel deținând puterea absolută. Sacrificiul vieții de pe pământ va fi etern răsplătit cu o viață în lumea lui Dumnezeu, însă încrederea și credința nu trebuie să se piardă în fericirea lucrurilor văzute și trecătoare.

Răstignirea lui Iisus ca un semn al finalului propriei evoluții invocă forțele naturii ce iau rolul lui Dumnezeu. Urcat pe cruce, după prima lovitură, cerul se întunecă, iar după a doua, acesta începe să plângă pentru suferința oamenilor, dar și a celui răstignit. Iisus este cu adevărat supus acestei fapte de Dumnezeu, căci îngerii coboară din cer și preiau locul oamenilor care îl loveau, acesta împlinind un destin greu acceptat și chiar neînțeles. Nikos Kazantzakis păstrează ideea ciclicității, căci suferința cea mai mare din incipit este, de asemenea, adusă de Dumnezeu, de cel care l-a predestinat unei morți sfâșietoare. Cele 33 de păsări care apar și cântă deasupra lui sunt imaginea sufletului său ce se eliberează de greutatea pământului, care caută liniște în absolutul cerului.

Ultima ispită a lui Hristos se conturează în opoziție cu dorința oamenilor de rând, cu ispita lor finală. Iisus visează să fie un simplu muritor, să trăiască o viață obișnuită și să își întemeieze propria familie, să aibă copii, să poată trăi un ideal de iubire ce doar în lumea mundană există. Acest lucru l-ar obliga să-și asume o condiție umană, la care nu mai are acces. Muritorii, în schimb, și-l doresc pe Dumnezeu, își doresc nemurirea prin mântuire și o viață infinită în Împărăția Cerurilor.

În spectacolul Jesus Christ Superstar, momentul răstignirii este prezentat ca o emisiune TV, în care tot ceea ce contează sunt vizualizările și profitul, în care societatea poate vota identitatea lui Iisus, dacă este cu adevărat Mesia sau este doar un simplu fariseu. Plasat în lumea contemporană, acestuia i se iau interviuri, intrând într-o cursă a jurnaliștilor pentru a obține o temă unică și a presei, fiind adus în lumea mundană până la esență. Moartea acestuia este considerată demnă de intrat în cartea recordurilor, dar nimeni nu se îngrijorează pentru sufletul și suferința lui.

Iisus, înălțat pe cruce, se roagă pentru a aduce mântuire tuturor oamenilor, căci ei nu știu cu adevărat ceea ce fac și nu înțeleg esența divină. Crucea, de o strălucire orbitoare, reflectă toată lumina care există în sufletul celui răstignit, de o frumusețe cerească. Încredințându-și sufletul lui Dumnezeu, crucea se stinge, iar petale roșii cad din cer pe trupul celui ce și-a asumat destinul de mântuitor. Petalele, atât ca un simbol al frumuseții, dar și al morții, devin o ploaie a durerii ce se reflectă și în ochii Magdalenei. Lumina se stinge, iar liniștea profundă a scenei conturează imaginea unei morți sub formă de sacrificiu, care a adus pace într-o lume a urii și a mândriei. Sacrificatul uitat rămâne Iuda, cel care a deschis drumul sacrificatului venerat, însă cerurile îl țin minte și parcă îl recuperează ironic, înconjurându-l de îngeri dansatori de cabaret, între care Iuda se încadrează perfect, amintindu-i parcă lui Iisus că fără el nu s-ar fi putut afirma în rolul principal în acest spectacol al lumii, fără a fi deloc întâmplător faptul că se repetă insistent întrebarea despre identitate pe care Iisus însuși și-o adresează: Crezi că ești cine se spune că ești? (Do you think you’re what they say you are?)


Cele trei opere se completează, acompaniindu-se reciproc, și poartă sufletul într-o călătorie spirituală, în care conștiința este înlocuită de înțelegerea ce trece de limita materiei. Incredibilele interpretări ale mitului christic, ca un izvor nesecat, conturează trei ipostaze diferite ale acestuia, în care se pune accent pe iubirea dintre oameni, pentru oameni și sacrificiu, astfel conturând un drum către un destin ce a fost sortit morții încă de la naștere, ridicând infinite întrebări despre misterioasele planuri ale celui care orchestrează spectacolul lumii.


Diana Vaman, clasa a XI-a C



Surse imagini:



56 views

Comments

bottom of page