Miracolul poeziei și refuzul de a accepta amorțirea - "Regatul disfuncției" de Sorina Rîndașu

„ce importanță are fuga atunci când/ n-are cine să te caute”

Suntem ființe defecte, iubim prea mult, simțim prea profund și, totuși, realitatea nu permite existența unor astfel de erori. Ar trebui să percepem viața ca pe un sistem, un mecanism conceput din durere și abandon, din minciună și acceptare. Însă fără dragoste suntem pierduți, de fapt. Ne rătăcim între ideal și speranță, ne chinuim să căutăm un adăpost într-o lume a conflictelor care nu permite imperfecțiuni. Și unde, unde să se mai retragă atunci visătorii? Poate la marginea propriei conștiințe, poate într-un spațiu interior în care durerea nu mai este o greșeală, iar iubirea este parte a dezechilibrului.

În volumul „Regatul disfuncției”, scris de Sorina Rîndașu, este conturat acest univers suspendat al ființelor care caută alinare și refugiu, departe de existența care nu oferă prea multe șanse, într-un spațiu al fragilității și al incertitudinii. Imaginea îndrăgostiților, înfășurată în versuri, nu cuprinde o viziune a iubirii ca formă de salvare, ci o piesă vulnerabilă din puzzle-ul imperfecțiunii.

„dar suntem oamenii aceia/ fără intimitate/ care și-au ratat/ toate/ șansele” 

Vocea poetică este un mozaic de ecouri al tuturor glasurilor cuprinse în vârtejul haotic al existenței. De la ipostaza fiicei, la cea a poetei, până la cea a iubitei, Sorina Rîndașu a reușit să creeze un volum al speranței, dincolo de acest regat închis în inimile celor ce nu reușesc să se adapteze, să urmeze regulile absurde ale realității. Astfel, „regatul” nu mai desemnează un spațiu al autorității sau al stabilității, ci o lume în care dezechilibrul devine lege, iar fragilitatea este singura formă autentică de existență.

Prima parte a volumului, „Pe malul unei ape încă necunoscute”, nu deschide o poveste, ci o stare. Apa aceasta „încă necunoscută” nu este un simplu tablou, ci marginea unei conștiințe care nu și-a găsit forma definitivă. Ființa poetică pare a sta pe un prag, într-un spațiu al tranziției, unde identitatea nu este nici fixă, nici liniștită, ci fluidă, vulnerabilă, mereu în pericol de a se dizolva. Poemele acestui segment dezvăluie iubirea tensionată, fragilitatea corpului, alienarea urbană, marginalizarea și sentimentul de dezintegrare lentă. Noi, ca cititori și ca locuitori ai acestei lumi, nu asistăm la prăbușiri spectaculoase, ci la o erodare continuă, aproape imperceptibilă, a relațiilor și a sinelui. Totul se petrece sub semnul unei lucidități reci, în care sentimentele nu sunt negate, dar nici idealizate. „nu aș putea spune asta fără să mă întristez/ nici măcar în limbajul semnelor”

În poemul „Syd” este conturată radiografia unei ființe care încearcă să se desprindă de această ordine impusă de realitate. Această poezie este despre maturizare și slăbiciune, despre confruntarea cu propriul trup și cu propriile limite. Este o meditație asupra fragilității care nu poate fi evitată, doar acceptată. Versurile construiesc imaginea unei ființe care învață să coexiste cu dezordinea interioară, cu neputința fizică, cu propriul dezechilibru. „aveai mustrări de conștiință/ în fața slăbiciunii fizice”  Poemul „cândva mi-am spus că-n toate” surprinde momentul în care apropierea nu mai înseamnă siguranță, ci devine încă o dovadă că există o limită în toate: în iubire, în încredere, în felul în care ne putem atinge unii pe alții fără să ne pierdem.

„ești eligibil ratării” 

E ca și cum ființa ar sta în mijlocul lumii, iar tot ce se petrece în jur ar avea loc la o distanță invizibilă, într-un alt regat, departe de realitate. Ființa poetică e prea atentă, prea fină, și tocmai de aceea simte cum gesturile, emoțiile, chiar și cuvintele ajung uneori prea târziu sau nu ajung deloc. Rătăcirea nu apare ca accident, ci precum o condiție. Suntem  predispuși să pierdem, să ne îndepărtăm, să nu nimerim locul potrivit. În acest tablou, dragostea nu e promisiune, ci încercare, iar poezia este semn că încă se mai caută un sens. Finalul lasă în urmă o imagine dureroasă, dar limpede. Uneori, pierderea face loc, iar dispariția pare singura ieșire dintr-un spațiu care nu are memorie. „cu puțin noroc, locul ăsta se va șterge/ de pe hartă/ cu noi/ cu tot”

„tristețile noastre sunt similare” este o poezie despre suferința ca fenomen colectiv și repetitiv, parte a unui întreg reprezentat de FEMEIE. Multitudinea de ipostaze prin care aceasta trece s-a transformat în rămășițe ale unui destin similar, împărtășit. Dincolo de imaginea mamei sau a fetei tinere, există aceeași sclipire a chipului feminin, puterea acestuia de a trece prin timp, doar cu „minimul necesar”. Acest cartier al sufletelor pentru care nu a mai fost loc este o imagine-limită a nevoii femeii de a fi înțeleasă dincolo de aceste asemănări, dincolo de poverile aduse de existențele multiple. „the world’s wife” sugerează tocmai această absorbire a identității în roluri, această presiune de a deveni sprijin, reper, fundament, în timp ce propria fragilitate rămâne în umbră, încearcă să fie ascunsă. Femeia este, în poem, o ruină și o cetate în același timp, încercând să reziste, să nu renunțe. Iar „cartierul celor pentru care n-a mai fost loc” devine spațiul simbolic al femeii împinse la margine, al vieților care ar putea fi inversate cu ușurință pentru că societatea le modelează după aceleași tipare. Nu e doar o poezie despre tristețe, ci despre rezistență în tăcere, despre o condiție împărtășită care nu cere milă, ci înțelegere. „locuim în imperiul celor care ne-au arătat/ dragoste și bunăvoință”

În a doua parte, „Disequilibrum”, nu mai stăm pe marginea apei, ci în interiorul ei, acolo unde adâncul nu mai permite reflexii clare. Dacă primul segment al volumului sugera fisuri, aici ele devin vizibile, capătă greutate și se așază ca o stare permanentă a ființei. Dezechilibrul nu mai este o abatere, nu mai este o excepție trecătoare, ci însăși forma prin care existența continuă. Ființa poetică nu mai caută un sprijin exterior, ci își privește direct rănile moștenite, trupul vulnerabil, memoria încărcată de umbre. În această parte, familia nu mai este doar un fundal biografic, ci teritoriu al transmiterii tăcute a tristeții, iar corpul devine locul unde viața și absența coexistă fragil. „am curățat cu tata/ portocale lângă prag/ pentru că ție ți-au plăcut/ mai întâi”

„povestea rudelor mele triste” este o poezie despre moștenire, dar nu despre una materială, ci despre o dobândire invizibilă a rănilor.  Ființa poetică se naște într-o biografie deja începută, într-o istorie de familie care nu lasă prea mult spațiu pentru reinventare. Identitatea nu se construiește liber, ci se așază peste un strat anterior de gesturi, frustrări, tăceri și compromisuri. Tristețea nu este individuală, ci ancestrală, transmisă prin obiceiuri, prin tonul vocii, prin felul în care se stă la masă sau se tace în fața conflictului. Familia apare ca un spațiu paradoxal, deopotrivă loc al apartenenței și al constrângerii. Aici se naște limbajul, dar odată cu el se nasc și limitele. Creșterea, evoluția fiicei „perfect adaptate/ la ideologia noului consumator” nu poate fi complet oprită, dar nici nu se poate desprinde total de tiparele vechi. Sensibilitatea ajunge, uneori, să fie distrusă fără intenție, iar iubirea să se exprime prin forme dure, imperfecte. „instinctual, aș zice/ că mă asemăn vouă”

Poemul meu preferat este „unde e poezia aceea miraculoasă”, în care este descompusă această dorință instinctuală de a găsi versurile care ne pot înfășura perfect ființa, de a ne retrage în adăpostul cuvintelor atunci când suntem loviți de teamă. Suntem căutători de sens, de frumos și încercăm să ne salvăm cu ajutorul artei. „unde e poezia când te sperie/ absența la fel de mult pe cât o face prezența” Însă în acest poem, salvarea nu mai vine cu certitudine, nu mai are conturul liniștitor al unui refugiu garantat. Întrebarea însăși trădează lipsa, fisura dintre așteptare și realitate. Poezia nu apare ca prezență triumfătoare, ci ca ceva pierdut, rătăcit într-un moment în care frica paralizează, iar existența pare suspendată între insomnie și oboseală. „ai rămas în picioarele goale/ fără soluții, fără planuri de evadare”. Și totuși, tocmai această neputință atribuită poeziei devine semnificativă. A spune că versurile nu mai au forță înseamnă a admite că ne-am îndepărtat de ele, că am uitat să le ascultăm, că le-am transformat într-un fragment decorativ al existenței, nu într-o necesitate interioară. Neputința poeziei nu este definitivă, ci reflectă propria noastră amorțire. Astfel, „miracolul poeziei” nu stă într-o soluție spectaculoasă, ci în simplul fapt că încă o căutăm. Că, în mijlocul dezordinii, mai există cineva care întreabă unde s-a dus, unde o putem găsi. Poemul nu promite vindecare, dar semnalează pericolul unei lumi în care cuvintele nu mai ating. Iar această conștientizare devine prima formă de putere, aceea de a nu accepta tăcerea ca stare definitivă. „poezia/ nu mai are/ nicio putere”

În acest regat al disfuncției, nimic nu se vindecă deplin. Iubirea nu salvează, dar ține deschisă rana. Poezia nu promite miracole, însă rămâne întrebarea rostită în întuneric. Poate că puterea nu stă în izbândă, ci în refuzul de a accepta amorțirea, în insistența de a întreba unde s-a dus sensul și de ce încă îl vrem.

„nu-i nimic.

lumea  

 se  

va   

 prăbuși

oricum.”

SOFIANA DARABAN, clasa a VIII-a D