"Christ on the Cross" (1632) - Diego Velázquez (Prado Museum, Madrid, Spain)
Ești cântul fără capăt și hotare;
singurătatea, Doamne, ești, sonoră
și-i ești concertului ce lumea leagă
epifania. Sferele-acum cântă
prin trupul tău, o harpă-univers.
Miguel de Unamuno, Cristul lui Velázquez
Ți se izbește spatele de pământ după ce ai căzut, cale de multă vreme, din bolta cerească, ce ți se înfățișează acum asemenea unui albastru infinit, după ce îngerul cu sabia de foc a închis porțile în urma ta și ți-a strigat: îți vor rămâne stelele! N-ai înțeles, până nu te-ai văzut bătrân și până n-ai conștientizat că ai să mori, că Domnul nu a renunțat la tine niciodată – că va veni o zi când vei fi din nou chemat la El.
Cu toiagul în mâna dreaptă și cu două table de piatră în cea stângă, cobori, cu pașii ușori, parcă purtați de îngeri, către poporul ce te așteaptă – poporul ce așteaptă Cuvântul scrijelit de Domnul tău cu degetul în stâncă, spre a-i cunoaște voia. Poporul – simfonie circulară, ce începe în do și se încheie tot în do, așteaptă ca maestrul compozitor să-i scrie toate notele pe portativ, iar tu crezi cu tărie că acesta nu va încerca să atenteze la propria perfecțiune, regândindu-se pe sine. La poalele muntelui Sinai, ai devenit dirijor.
Acum urci, iar picioarele-ți sunt grele, de parcă ți-ar fi fost legate stânci de fluierele picioarelor. Pe spate îți porți umil, ca mielul ales pentru jertfă, crucea, care are să devină vâsla ce în mâna ta va fi luat locul luntrașului Charon, va croi drumul sufletelor celor drepți afară din infernul la care l-a condamnat cea dintâi notă a simfoniei. Trupu-ți alb cu greu se mai zărește prin șuvoaiele de sânge. Te doare și fiecare pas este agonie. În lumea în care păcatul nu mai permite existența muzicii Universului, Tatăl a ales să te ofere chiar pe tine, ca harpă ale cărei corzi, sărutate sau biciuite, să dea din nou tonul marii compoziții muzicale. Așa ai devenit instrumentul.
Dar tu n-ai fost, de fapt, niciunul dintre aceștia. În Muzeul Prado, în Madrid, în fața impunătorului tablou al lui Diego Velázquez, Cristo crucificado (1632), te-ai simțit și Adam, și Moise, și Cristos; do, dirijor, harpă. O cruce din lemn, trupul alb cu părul negru, de nazarinean, cununa de spini, sângele și nimic altceva, doar Tăcere, goliciune, calm și noapte. Și totuși, atâta suferință încătușată în acel trup, în acel zeu ce s-a făcut om și, deși știa cât de frumoasă este propria împărăție, n-a mai dorit să se despartă de trupul său. Pe cât de drag îi era omul în forma sa pură, tot greșeala a fost cea care i-a consacrat poziția cea dintâi între creații: de n-ar fi fost acesta imperfect, i-ar mai fi luat Dumnezeu însuși forma?
Împletind versetele celor patru evangheliști și pe cele ale Vechiului Testament, Miguel de Unamuno, ce a privit și el cândva mărețul tablou, îl reconstruiește acum din versuri, în poemul Cristul lui Velázquez (1920), aducând la lumină (în încercarea de a pătrunde în întuneric), viața, moartea, menirea și ființa Dumnezeului devenit om și stâlp de susținere al lumii ce se încăpățâna să creadă că își poate duce de una singură cerul.
E frumos să spunem că am fost, cândva, cu toții zei, căci până la urmă întâiul om a avut o naștere mai fascinantă decât cea a zeilor oricărei mitologii: omul s-a născut din cuvânt, fiind deci plămădit din același material precum Universul însuși. Cum s-ar putea compara un zeu cu acela care este frate cu lumea însăși? Dar Tu ne-ai umanizat, Doamne, căci ne-ai permis să ne părăsim piedestalul și să cădem în păcat, spre a ieși din lumina împărăției tale și a cădea într-o alta, de unde chipul tău se vede întunecat și pare de neatins. De n-ai fi fost în întuneric, nu am mai fi inventat lumânările spre a face lumină: nu am mai fi început niciodată să facem artă, spre a ne regăsi condiția inițială, de zei. Dar Ție ce îți lipsea?
Tatăl a creat lumea, iar fiului i-a rămas să creeze visul, căci somnul i-a fost destin. Și, cufundat într-un vis mai lung decât orice vis visat vreodată, începe a-i visa, în același timp, pe toți oamenii, fiecare cufundat, la rându-i, în propriul vis. Omul e vis al umbrei, spunea Unamuno, al întunericului ce a luat naștere atunci când lumina divină a îmbrățișat planul terestru – Cristos. Trupul său este lumea însăși, harpa ce pune, melodios, întregul în mișcare, cu brațele întinse de la zenit la nadir și cu pieptul ca văl ce ascunde inima îngropată adânc în pământul pe care umblă ale noastre picioare. Oare îl mângâie atingerile noastre pe Om, sau îl chinuie și îl strivesc?
De nu ți-ai aminti itinerarul celui al cărui sânge pare a se scurge chiar atunci, aflat în tabloul lui Velázquez, și de n-ai fi știut deznodământul acelui destin, ai fi spus că asiști tu însuți la moartea Fiului. Cum ai reușit, mare pictor, să împiedici sângele din a rugini atâtea sute de ani? Cum de a rămas vinul must și cel mort atât de viu, de parcă Infernul ar fi tot doar un alt vis creat de El însuși și mântuirea doar deșteptarea, într-o dimineață oarecare, a unor copii ce au greșit? De n-ar fi fost arta, fie ea rugăciune, poem, pictură sau imagine în mișcare, care să amintească veșnic de ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim în urmă cu aproape două mii de ani, nu ți s-ar fi scurs astăzi o lacrimă pe obraz în timp ce te gândeai la el.
Isus e osândit la moarte.
După ce în Grădina Ghetsimani a trăit cea mai lungă noapte pe care a trăit-o vreodată un om, rugându-se până a început a asuda seva propriilor vine, Isus bea, cu teamă, dar fără ezitare, din paharul întins de tatăl său. S-a făcut voia Sa și n-a cedat în fața diavolului ce căuta să îl ispitească. Căzând cu fața în pământul din care i s-a plămădit trupul, primește lumina și își asumă rolul lunii, spre a modera strălucirea misterului și a-l apropia omului, ai cărui ochi au devenit sensibili după ce au orbecăit atâtea veacuri prin întuneric. Primind de la El mierea cuvântului, ce, deși mai dulce decât orice altceva în lume, l-a condamnat, Isus n-a putut să închidă în sine adevărul propovăduit de Tatăl nici măcar în fața aceluia ce avea puterea de a-L condamna la moarte: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi fost dat ție de sus.
Din temniță este adus Baraba. Pe treptele din fața mulțimii se află acum doi tâlhari – unul i-a răpit pe cei vii și i-a coborât în moarte, iar celălalt i-a luat pe cei morți și i-a întors la viață, fără de știrea lor. De ce i-ar mai trebui oricăruia dintre aceștia doi lumina cea dreaptă, dacă au ales să se abată de la legea omului? Eliberează-l pe Baraba! răsună, căci e o mai mare crimă viața decât moartea, în ochii aceluia ce nu a fost vreodată viu.
Isus ia crucea pe umeri.
Înveșmântat numai în propria goliciune și în propriul sânge, Isus pornește în călătoria sa de pe urmă – un cortegiu funerar îl poartă pe ultimul drum pe acela care mustește de mai multă viață decât întreaga mulțime, atât de multă încât se simte dator să îi lase pe aceștia să își potolească setea din el însuși, precum cerbii se adapă din izvor. Crucea devine presa ce stoarce vinul din trupul cel sfânt, ciorchine de stele ce s-a coborât în lume spre a-i deschide celui orb ochii. Trupu-i, devenit mozaic de stele și de sânge, se luptă spre a se măcina pe sine, până la pulbere și, mai apoi, până la vibrație și idee. Pas cu pas, sângele ce se prelinge pe drumul vieții preschimbă colbul aspru, amintindu-i de momentul primordial, în care s-a separat întâia dată de mare și, umed încă, s-a văzut sub bolta de azur. Chinul sub cruce binecuvântează întreg locul, până când Isus cade întâia oară sub povara acesteia...
Oare să fie crucea barca ce-i va scoate pe cei vrednici din moarte sau propriul trup? Plutind între două infinituri, ce sunt în fond două lumi, Fiul alege crucea drept sprijin, trunchiul de pripas, de care își agață sufletul și începe a naviga, cu valurile spărgându-i-se de brațe, în timp ce el pescuiește, rând pe rând, sufletele aruncate la întâmplare în marea apă a Universului.
Isus întâlnește pe maica sa mâhnită.
L-a mai văzut căzând și știe că, de fiecare dată, Fiul S-a ridicat râzând, parcă, de sine, pentru că s-a lăsat doborât de o piatră ce nici măcar nu fusese folosită drept armă. Acum, când omul a luat locul pietrei, sfredelind cu biciul albul trup, nu îi mai poate sări în ajutor, iar chipul lui îți spune, pare-se, că salvarea nici nu-și mai are locul. Pentru că salvarea va fi chiar El, de această dată, iar murind scapă de la pieire întreaga lume, și poate, chiar și pe sine.
Ți-astupi urechile
de nazireu sub vălul feciorelnic,
ci ele ne ascultă. Două roze-s
ce se deschid sub trecătoarea tângă-a
nimicului din noi; marine-s două
cochilii ce suspinele ne-adună
din valurile lacrimilor mării
nocturne: setea ne aud și foamea
de-a trăi veșnic. Doar pentru că este,
Cuvântul nu se poate surd să fie,
trăind din ele; iară din rugi, Tu!
Dumnezeu se creează pe sine creând, căci de fiecare dată când creația se gândește la El, acesta va renaște, propagându-și existența până la infinit. Iar dacă creația îi este imperios necesară creatorului pentru a crea, care mai este raportul dintre creator și creație? Și ce a creat Dumnezeu mai înainte de a-L străfulgera ideea Universului? O atât de complexă lucrare, căreia Domnul i s-a dedicat întru totul și după facerea căreia nu a mai fost nevoie de altceva, aceasta este lumea. Fiica de dragul căreia a decis chiar să se coboare din prea înalturi, din spatele bolții cerești, spre a căuta să înțeleagă: de ce vrea omul să Îl imite? De ce îi trezește atâta interes condiția Sa, când are, în întreg universul, rolul cel mai frumos dintre toate: acela de a-L crea pe Dumnezeu, prin rugăciunea sa?
El însuși nu poate crea un Dumnezeu, este în afara condiției sale, dar omul poate, și totuși, se zbate să-și folosească ochii, mâinile și cuvântul spre a imita, în încercări deșarte, ceea ce doar Domnul însuși poate face: omul vrea să facă artă, iar dorința aceasta l-a împins în păcat. Poți să cunoști! Poți să fii asemenea lui! striga diavolul pitit între ramuri Evei, iar ea s-a lăsat împinsă de curiozitate către păcat. Dar dacă a existat dorința, înseamnă că omul a fost plămădit, de la începuturile sale, pentru a păcătui. Perfect conștient, Prea Măritul a creat totul astfel încât să ajungă să parcurgă drumul către Calvar. Atent construit, planul a fost, de la bun început, moartea Fiului.
Oprit din drumul său, Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-și ducă crucea.
Isuse, pe toți îi întorci Tu la tine, chiar și pe aceia care nu cred. Luând greutatea crucii tale pe umerii săi, Simon înțelege care îți este, de fapt, misiunea și devine parte din aceasta. Prea mare este povara crucii pentru un singur om, și totuși, tu ești dispus să o duci de unul singur, de dragul acelora ce te asupresc. Privind cei doi ochi, ce-i dau de înțeles că văd dincolo de furia și neliniștea sa, bărbatul se alătură urmașilor Tăi, îndrumându-Te spre desăvârșirea destinului.
În lupta oamenilor, Veronica șterge fața lui Isus cu o mahramă.
Când întreaga lume se războiește, Tu reușești, Isuse, să-i atragi la pieptul Tău pe cei cu inima bună. Privești în Tine, unde-mpărăția/ lui Dumnezeu este, unde răsare/ al sufletelor vii soarele veșnic și așa îi chemi și pe ceilalți să facă. Chipul tău, făcut după asemănarea Tatălui însuși, dar semănându-i și omului deopotrivă, se imprimă pe pânza pe care ți-o întinde tânăra – un prim legământ între credincios și Zeu. Eu nu te voi uita, parcă spuneai, nu Mă uita nici tu, păstrează-Mi chipul aproape, căci tu m-ai ajutat în drumul meu, deși înțelegeai că voit mă îndrept către al meu mormânt. În drumul către destin, ai strâns deja atâtea suflete. Ce aveau să mai însemne cei ce au văzut deja infernul, dacă i-ai făcut deja pe cei ce nu l-au văzut vreodată să se întoarcă spre tine?
Când vârful împietrit al Golgotei este atins, ca destinație de pe urmă a Omului, acesta este dezbrăcat de hainele sale.
Brutal, redeschizându-i toate rănile, soldații frâng veșmintele fiului Domnului, lăsându-l, însângerat, în văzul întregului popor. Nici soarele nu se mai compara cu strălucirea trupului plămădit din pământ și suflat cu lumină divină, pregătit să se dea jertfă pe crucea – rug. Flacără este ostia sfântă, rug este crucea și aștrii înșiși rămân muți și orbi în fața goliciunii celui sfânt, căci cu cât sunt privitorii mai conștienți de originea strălucirii, cu atât mai copleșiți de ea sunt. În tot neantul de foc și de lumină, mai rămân doar pletele cele negre, de nazireu, ce încununează capul jertfei, încadrându-i ochii și cuvântul.
I-a dat Tatăl întunericul fiului său? Sau poate-un negru nor din cer negreala/ părului tău de nazireu i-a dat-o,/ precum o salcie veștedă-ntr-o noapte/ fără de lună râului deasupra?
A căzut oare fiul sub umbra aripilor lui Luzbel? Și cum Domnul le știe și le judecă pe toate chiar mai înainte ca acestea să se întâmple, înseamnă că El însuși i-a permis diavolului să se atingă de Sine – om, spre a-i desăvârși experiența. Râde, plânge oare Dumnezeu în singurătatea și în perfecțiunea sa? Păcatul se dovedește experiență desăvârșitoare pentru cel ce caută a fi uman, sub semnul căreia chiar și cel ce a proiectat inițial greșeala trebuie să ajungă, spre a se desăvârși. Cu aripile-i negre, Luzbel i-a permis Fiului să se îndoiască, să se teamă, dar și să se bucure, sustrăgându-l, parțial, din condiția sa, a luminii reci și oferindu-i focul inimii ce simte.
Cu patru cuie, un ciocan și niște inimi pierdute, Isus este răstignit pe cruce.
Cu degetele de la mâna dreaptă, Isus a scris, în praf, noua lege, iar cel păcătos s-a plecat la picioarele celui neprihănit și i-a primit iertarea. Acum, mâinile-i sunt străpunse fără milă, iar picioarele ce au lăsat în urmă dâre de lumină sunt și ele pironite de lemnul dur al crucii. Între doi răufăcători, căci acolo au considerat oamenii că îi este locul, Isus încheie ultimele pregătiri pentru visul nutrit încă de la scrierea simfoniei și, trezit din gândul tău de cele două voci contradictorii, mai primești, alături de tine, încă un suflet, al celui mai păcătos dintre oameni. Ai instituit, atunci, salvatorul sacrament, mai înainte de a fi revelat tuturor adevărata ta origine, iar cel căruia i-a fost dat să creadă, a crezut. Destinul a fost împlinit – Domnul își alege patul de moarte și, cu ultimele cuvinte, își ia rămas-bun de la mama sa și o încredințează noului său fiu. Începutul și sfârșitul, mama și călăul, întreaga lume: își iau rămas-bun de la cel ce se pregătește pentru vis.
Și atunci, după ce i-a cerut Tatălui iertare pentru cei ce l-au prigonit, Isus moare pe cruce.
A încetat Universul din a mai cânta când Domnul său a murit. Cu corzile rupte și cu sângele vărsat, harpa se frânge sub puterea omului, deși era făcută din lumină. A vrut harpa să i se frângă corzile și să înceteze muzica, fiindcă doar liniștea mai putea face simfonia conștientă de necesitatea armoniei sale. Pământul se cutremură, căci Omul a murit, dar a venit timpul pentru viață – a sosit timpul ca moartea însăși să moară. Chipul diavolului șarpe, cuprins de durerea frumuseții, se schimonosește urlându-și nefericirea, sau fericirea pe care, pierzând-o, o socotește acum drept chin. Luzbel, nu vrei oare și tu să te lași purtat în vis, să te întorci, măcar pentru fracțiunea aceea de secundă, la originea ta? Tu, Adam originar, ai făcut acea primă greșeală necesară parcursului lui Dumnezeu. Ai fost cel dintâi care l-a creat pe creator, nu prin rugăciune, ci prin sfidare, căci existența răului face binele să pară mai strălucitor și îi dă motiv de a lupta pentru a crește la nesfârșit. Mai era necesar omul dacă tu erai vrednic supus?
Cale de trei zile a plutit Isus, pe barca sa, între cele două infinituri, alegându-i din râurile infernului pe nefericiții ce, recunoscându-L drept rege și salvator al lor, au început chiar ei să înoate către suprafață, către trupul preschimbat în barcă, al cărui sânge a îndulcit chiar și suferințele veșnice. A empireului ești albă poarta/ deschis-oricând cui bate, purtându-i pe toți, după ce vor fi trecut prin poarta sângelui tău, către stele, pe care sunt acum pregătiți să le cunoască. Acum, după ce s-a străduit o viață întreagă, omul poate spune, pentru întâia oară, că știe. Iar acum știe și Domnul, căci s-a făcut odată om și a văzut cum e să fii slab și să ai la îndemână doar propriile simțuri și îngusta și insuficienta rațiune, în încercarea de a lua parte la jocul creației.
Treaz, viu și luminos, Cristos se înalță din mormântul său și pășește din nou în Universul nostru, spre a și-i aduce aproape și pe aceia pentru care moartea sa nu a fost de ajuns.
Iar tu, la fel de viu, rămâi în fața tabloului lui Velázquez: tablou ce înfățișează un mort frumos și totuși parcă viu, luminos, visând împăcat, atârnat de o cruce suspendată în infinit. Iar în mintea ta se amestecă, încă, imagini difuze: un înger cu o sabie de foc, două table mari de piatră și cerul.
Diana Andrieș, clasa a XII-a C
Sursă imagine: