În definitiv, câți ani trăiește omul?
Trăiește o mie de ani sau unul singur?
Trăiește o săptămână sau câteva secole?
Și pentru cât timp moare omul?
Ce vrea să spună pentru totdeauna?
Pablo Neruda
Pe 8 ianuarie 1981, undeva în Venezuela, o viitoare scriitoare primește un telefon, cu vestea că bunicul său este pe moarte. Răspunsul ia forma unei scrisori, care mai apoi se adâncește istoria unui om, a unei familii și a unei țări, până când sutele de pagini primesc o copertă, și un titlu: Casa spiritelor (1982), romanul cu care Isabel Allende debutează pe scena literaturii latino-americane.
File de jurnal, memorii și scrisori fără destinatar se împletesc sub același condei cu pagini întregi de istorie a unei perioade de lacrimi, sânge și cântece (căci acest roman dezvăluie că inevitabilul vieții este cântecul oamenilor, fie ei liberi sau prizonieri), totul impregnat cu parfumul dulce-amar al magiei.
Romanul, construit ca un puzzle circular ce se termină la fel cum începe, își oferă cheia încă de la prima pagină. De ce scriu personajele? Pentru a salva memoria trecutului și pentru a supraviețui propriei spaime. Așadar, aceste file sunt o trecere în eternitate a trăirilor celor patru generații al căror destin îl vom urmări.
Lumea cărții se deschide în casa familiei Del Valle. Tatăl, un ateu prezent în mod constant în biserică de dragul imaginii unui politician cumpătat și implicat, mama, o activistă pentru drepturile femeilor, deși aparținând clasei privilegiate, au dat viață la 15 copii, dintre care doi nu aparțin întru totul acestei lumi. Celei mai mari, Rosei, îi curge prin vene sângele unei zâne marine, de la care moștenește frumusețea departe de a fi pământeană și culoarea verde a părului. Ultima copilă, Clara, vede și aude dincolo de timp și spațiu, trăind la granița dintre lumea celor vii și cea a spiritelor, spirite care îi vor șopti că moartea îi va vizita dintr-o greșeală. Într-adevăr, nu departe de început, Rosa va deveni victima unei sticle otrăvite ce se voia a fi o mișcare politică la adresa tatălui. Vestea morții ajunge printr-o scrisoare la logodnicul său. Esteban Trueba și-a îngropat doi ani din viață în pământurile ce-i promiteau îmbogățirea, doar pentru a fi vrednic de mâna zânei căreia moartea i-a fost în cele din urmă mire. Ce nu știa Esteban în momentele în care se ruga să-i învie iubita era că o va duce la altar pe o altă tânără Del Valle, cea care îl va purta pe el de mână către sicriul Rosei.
Dar timpul trece, morții se odihnesc în pământ, iar viii îl lucrează. Esteban se va retrage din calea suferinței acolo unde trotuarele, haosul și izul greu al singurătății se pierd în ceea ce rămâne când nu mai ai nimic, în pământ, la țară. Moșia Las Tres Marías reprezintă paradisul rustic în inima căruia, în paralel cu rigorile capitalei, personajele vor respira, vor iubi și vor suferi, de la Esteban care va investi ani din viață în prosperitatea moșiei, la fiica sa, care va învăța ce e dragostea, în nopțile de vară, adăpostită de discreția greierilor, până la nepoata ce va purta o viață în suflet amintirile plimbărilor călare și ale poveștilor cu fantome șoptite la gura focului.
Așa cum naratorul a promis cu mult înainte ca micuța Clara să pășească în adolescență, Esteban a cerut și a primit mâna acesteia. Chipul ei a devenit alături de cel al Rosei o icoană din care Trueba va face sensul existenței sale. Pentru Clara se va ridica un palat cunoscut în capitală drept casa cea mare de pe colț, pe coridoarele căreia vor alerga cei trei copii ai familiei Trueba-Del Valle, și în care vor sălășlui atât oaspeți din Marele Dincolo, cât și asupriți al Micului Aici. Poate chiar și niște ipostaze latine ale temutelor Moire vor poposi în casa de pe colț pentru o ceașcă de ceai și o ședință de spiritism. Clara dovedea pe zi ce trece că nu aparține acestei lumi, cu atât mai puțin lui Esteban, care se va transforma, din tânărul furios a cărui ambiție era să prospere ca moșier, în temutul senator Trueba, veșnic nemulțumit. Nemulțumit că inima fiicei celei mari, Blanca aparține unui tânăr cu rădăcini în Las Tres Marías dar al cărui viitor se scrie cu versuri înflăcărate ce servesc socialismului, nemulțumit că fiul său, Jamie, își irosește talentul de medic strălucit în cartierele sărace, nemulțumit că celălalt fiu, Nicolás, trăiește mai degrabă în alte dimensiuni spirituale decât în lumea reală, mulțumit doar de afecțiunea sinceră a fiicei Blancăi, Alba, al cărei nume avea să trădeze lumina pe care aceasta o va aduce în viața senatorului.
Din paginile cărții răzbat vuietele cutremurelor, protestele studenților, lacrimile săracilor și îngrijorările bogaților, toate învăluite în atmosfera vibrantă a unei țări fără nume (dar despre care bănuim că este Chile, țara de origine a autoarei). Peste dramele și intrigile acestei familii zbuciumate, cu relații în parlament și vlăstari ilegitimi în Las Tres Marías, se suprapune o frescă social-politică a unei revoluții ce a vrut să ofere un glas celor mulți și săraci. Studenții se baricadează în universități, partidele se acuză reciproc, cei neajutorați plâng , iar singurul strop de lumină este compasiunea puținilor oameni care pleacă urechea la neajunsurile locuitorilor Cartierelor Mizericordiei.
Clara o lua pe Blanca și o ducea să-i vadă pe săraci, încărcată de daruri și încurajări.
−Asta folosește ca să ne liniștim conștiința, fetițo, dar nu-i ajută pe săraci. Nu de milă au ei nevoie, ci de dreptate, îi explica ea Blancăi.
Dar când dreptatea e redusă la tăcere, vorbește conștiința, vorbește binele din oameni. În casa cea mare de pe colț vor fi adăpostite persoane urmărite politic, perete în perete cu depozite de arme ilegale, se vor cânta versuri marxiste sub același acoperiș cu adepții extremei-drepte, dar numele partidelor nu au nicio importanță, căci lupta este între teroare și speranță, între tăcere și cântec, iar în cazul personajelor principale, lupta între arme și stilou. Ce au distrus unii prin violență va fi salvat prin scris, frumusețea unei epoci în care, dincolo de zidurile lagărelor, femeile cântă Imnul Bucuriei.
Dar steaua în jurul căreia gravitează universul cărții, cea care menține traiectoria armonioasă a familiei, se va stinge în cele din urmă. Sau mai bine zis va străluci undeva în Marele Dincolo. Clara era cea de dragul căreia se adunau cu toții la masă, sufletul casei de pe colț. A lăsat în urmă o cutie plină de cărți poștale cu mesaje de adio și un ocean de amintiri în sufletul atâtor oameni, încât cortegiul funerar a părut să marcheze o perioadă de doliu național. Numai Clara n-ar fi vrut să plângă nimeni. De ce să plângă, când potrivit ei, lumea era o glumă a lui Dumnezeu.
Fie viața o glumă sau o Vale a Plângerilor, cum o descria Esteban, merită trăită, indiferent de natura luptei pe care o duci, indiferent în numele a ce o duci. Esteban a luptat pentru a fi soțul Clarei, stăpânul moșiei și senatorul mult respectat, și a reușit, mai mult sau mai puțin din toate, Blanca a luptat pentru iubirea unui menestrel al revoluției, și a câștigat mai mult decât săruturi furate în miez de noapte, Jamie a luptat pentru a vindeca, și a devenit un martir, cunoscut mai presus de culoarea politică, doctorul care a vindecat-o pe mama (mama cuiva care ar fi trebuit să-l tortureze) iar Alba a luptat pentru a fi, dincolo de întunericul regimului, lumină, chiar în momentele în care a fost încarcerată pentru păcatul de a iubi pe cineva ce lupta împotriva regimului.
S-a abandonat, decisă să termine odată supliciul ăsta, n-a mai mâncat, s-a limitat să soarbă câte un strop de apă când o copleșea propria slăbiciune. A încercat să nu respire și să nu se miște, a început să-şi aştepte moartea cu nerăbdare. A stat mult timp aşa. Când aproape că reuşise, i-a apărut bunica Clara, pe care o invocase de multe ori pentru a o ajuta să moară, spunându-i că hazul nu era să mori, aici se ajungea oricum, ci să supravieţuieşti, ăsta era miracolul.
Să supraviețuiești, acesta este, într-adevăr, miracolul. Dar poate, dincolo de propria supraviețuire, miracolul e să lași un semn, o amprentă, în viața altcuiva sau în alt timp.
Acest roman este o altă casă mare de pe colț în care, la o măsuță cu trei picioare (întocmai vocile a trei naratori, una auzindu-se din primele și ultimele rânduri, una intervenind din când în când să ofere autenticitate și una asumată abia la final) supraviețuitori, revoluționari și spirite ale secolului trecut deapănă cititorilor, copii sau adulți, o istorie vie a unor suflete la fel de vii, ce rămăseseră tăcute într-un trecut ce trebuia auzit, până când, pe 8 ianuarie 1981, undeva în Venezuela, o viitoare scriitoare primește un telefon...