Ioana Diaconița, IX B
Reflectând asupra condiției ființei umane, unul dintre acele adevăruri incontestabile, fundamentale, ce definesc însăși existența și la care fiecare dintre noi s-a gândit, involuntar, măcar o dată, este că omul are o existență limitată: el este cu totul efemer, insignifiant în timpul infinit al universului, nu poate atinge un apogeu al perfecțiunii și cu siguranță nu este în stare să depășească anumite granițe ale cunoașterii ce îi sunt impuse de însuși rolul său în lume, cel al unui grăunte de nisip într-o plajă nesfârșită de minuni, taine și vieți înlocuite cu altele secundă de secundă.
Ce se întâmplă însă dacă, într-un loc al speranței în care moartea este acceptată ca pe un prieten drag, realitatea și ficțiunea încep să se contopească, iar frontierele ființei noastre nu devin decât obiective palpabile, ce abia așteaptă să fie întrecute de suflete eliberate, împlinite în anonimitatea lor? Acesta reprezintă punctul de pornire al atotcuprinzătoarei opere Sindromul de panică în Orașul Luminilor, de Matei Vișniec, un roman menit să redefinească însăși realitatea așa cum o întâlnim în viața de zi cu zi, ea reușind să capete o dualitate suavă între distrugere și creație, luciditate și decepție, ce nu cuteză din a intriga profund cititorul și a-l invita, în aceeași măsură, să-și descopere spiritul ludic, urmărind alternarea veșnică dintre salvarea societății și destrămarea sa inevitabilă.
„Noi eram, de fapt, potrivit domnului Cambreleng, în plină cădere, o cădere din ce în ce mai accelerată într-o imensă prăpastie, spre gura însăși a neantului. Numai realizând că eram în cădere, uzând de luciditatea noastră maximă, mai puteam frâna cât de cât prăbușirea.”
Uitarea este privită de un scriitor drept un echivalent al morții: atunci când nu mai poate fi găsit niciun suflet care să își amintească de o anumită operă, admirând-o și prețuind-o la nivel profund, sincer, este ca și cum respectiva creație, și implicit artistul din spatele ei, nu ar fi existat de fapt niciodată, societatea nefiind în stare să simtă lipsa unui autor decăzut și căutând o altă sursă de salvare, imaginea unei revelații efemere care să distragă atenția publicului de la o realitate nesatisfăcătoare, constrângătoare. Cartea lui Matei Vișniec urmărește tocmai soarta acestor creatori ajunși în anonimitate, care s-au dovedit a fi de unică folosință în încercarea oamenilor de a evada de ororile provocate de instaurarea unor regimuri totalitare precum comunismul, cărora le este totuși oferită speranța de a fi salvați de către un personaj cu totul deosebit, un adevărat protector al cărților și vieților uitate: este vorba de domnul Cambreleng, un veritabil editor fără editură, ce reușește să schimbe radical viețile scriitorilor morți, însă într-un mod cu totul neașteptat.
„Într-un fel noi, cei din grupul Cambreleng, trecuserăm prin acest tip de experiență. Vindecați însă de orgolii și de dorința de a mai transmite ceva lumii, ne simțeam acum la milioane de kilometri distanță de agitațiile celorlalți, a restului turmei.”
Niciun autor, nici măcar Vișniec însuși, devenit unul dintre protagoniștii propriului roman și fiind dornic să acapareze din nou atenția Parisului, Orașul Luminilor, nu ajunge de fapt să își recapete faima pierdută, destrămată de o populație consumeristă, cu un apetit incontrolabil: în schimb, o legătură de netăgăduit se stabilește între artiștii adunați sub acoperișul cafenelei Saint-Medard, sanctuarul de creație al „discipolilor” lui Cambreleng, unde aceștia reușesc să uite în totalitate de aparentul lor statut de inferioritate în raport cu alți pionieri ai literaturii și încep, într-o manieră devotată, sinceră și desăvârșită în puritatea sa, să treacă de granițele condiției umane.
Astfel, într-un mod care este inițial definit de subtilitate și devine din ce în ce mai concret pe măsură ce tot mai multe fire narative se împreunează într-un tablou deosebit al existenței și destinului, realitatea romanului și ficțiunea sa devin o singură imagine, iar scriitorii se metamorfozează treptat în personaje ale propriilor opere, în martiri ce reușesc să aducă salvarea cărților și a altor artiști morți, fiind împăcați însă cu a lor anonimitate. Libertatea protagoniștilor, ce nu sunt mai sunt constrânși în a atrage o națiune prin intermediul artei, îi aduce de fapt pe aceștia la un apogeu al creației, care nu poartă însă autor, poveștile fiind scrise și influențate de un colectiv cu trăiri asemănătoare, reprezentând însăși freamătul Parisului, orașul idealizat care nu este decât un cimitir al literaturii uitate: auto-intitulatul „grup Cambreleng” demonstrează totuși că scrierile nu au nevoie de aprecierea populației în masă pentru a fi vii, provocatoare și relevante.
„Toți erau vii și morți în același timp, fantome ale unui Paris care era viu în capul meu și mort în realitate, ceea ce nu-i împiedica să fie acolo, cu mine, cu Georges, cu Faviola și Jaroslava, cu domnul Cambreleng și cu Pantelis, cu Hung și cu Francois, precum și cu personajul meu cocoșat căruia nu-i găsisem încă un nume potrivit.”
Elementul revelator, desăvârșit al cărții „Sindromul de panică în Orașul Luminilor”, cu rol de întregitor al narațiunii, ce distinge romanul de alte nenumărate creații și care pe mine m-a impresionat la un nivel profund, constă în corelarea fantasticului cu depășirea frontierelor umane. Putem distinge clar când protagonistul, Vișniec personajul, ajunge să dobândească acele cunoștințe aflate mai presus de existența propriu-zisă, realitatea căpătând o formă neconvențională din perspectiva sa: acesta reușește să distingă fantomele, esența spiritului unor scriitori iluștri veghind asupra propriei vieți, descoperă înfățișarea cuvintelor atunci când ele sunt evocate de către oameni și se identifică, el însuși, cu o literă a limbajului vieții, aflat încă în curs de formare.
Întreaga operă literară pornește, de fapt, de la o minune ce pare ireală în strălucirea sa: poezia naratorului, „Corabia”, o metaforă a fricii provocate de comunismul ce aduce populația într-o stare privită drept ridicolă și în aceeași măsură omniprezentă, stârnește un val de trăiri revelatoare întregii Europe, arta ajutându-i pe oameni să realizeze că nu mai suportă să fie constrânși de un regim uniformizant, ce le răpește însăși bucuria de a trăi.
Cartea „Sindromul de panică în Orașul Luminilor”, de Matei Vișniec, este deci o creație aparte, ce redefinește aspectele cunoscute ale existenței umane și reușește să impresioneze printr-o poveste îmbogățită cu numeroase elemente și simboluri mai presus de realitatea cotidiană, aflate într-un contrast cu societatea care este atrasă de fluxul nesfârșit de informații noi, impozante, ritmul său alert, ce debordează a superficialitate cauzând moartea artiștilor la nivel aparent: romanul demonstrează însă că această uitare a scriitorilor reprezintă de fapt o cale de depășire a unor frontiere nevăzute, oferind o libertate de exprimare ce aduce la viață imagini cu totul deosebite, revelatoare, care se adaptează treptat la forfota zgomotoasă a Parisului și pot fi distinse doar de adevărații vizionari ai lumii.
Comments