Iubește-mă și voi crede în Dumnezeu!
În scurta clipă omenească, înainte de a scrie poezie, marii poeți o trăiesc. O astfel de poezie trăită este și viața scriitorului rus Mihail Lermontov, care, în trecerea sa prin lume, a lăsat versuri cernite pe hârtie și a purtat cu sine versuri cernite pe suflet. Pe cele din urmă regizorul Maksim Bespalyi le transpune în imagini vii în filmul biografic Lermontov (2015), un film-poem, cum am putea spune, căci condeiul cinematografic s-a ridicat la înălțimea condeiului poetic și esența artistică a documentarului este pur și simplu tulburătoare.
Se derulează secvențe din viața poetului (fragmentată în patru capitole), versuri rătăcite și schițe în cerneală neagră, toate depănate de un bătrân misterios la lumina lumânărilor.
Capitolul 1: Era un copil...
Într-o noapte ploioasă de octombrie, se naște sub o stea fără noroc fiul unui căpitan sărac (Petrovici Lermontov) și al unei moștenitoare bogate (Mikhaylovna Arsenyeva), dar la numai trei ani acesta se vede silit să-și sărute pentru ultima dată mama și să-și ia rămas-bun de la tată, rămânând sub aripa ocrotitoare a bunicii. Acest copil lipsit de iubirea firească a părinților, cu o sănătate îngrijorătoare și departe de a fi atras de simplele plăceri ale celor mici, nu se joacă în nisip, cu piese din lemn sau bile colorate, ci se joacă înăuntrul său, cu imaginația, învinge suferințele trupului cu visuri ale sufletului.
Însă și trupul își găsește vindecarea în tărâmul feeric al Caucazului, unde micuțul de 10 ani descoperă ceea ce oamenilor le este dat să priceapă la un ceas mult mai târziu al vieții, dragostea. Dar ca o foaie de hârtie purtată de vânt printr-o fereastră deschisă către munți (imagine extrem de evocatoare a filmului), copilăria ajunge, purtată de timp, să bată la ușa înaltei societăți.
Capitolul II: La ușa înaltei societăți
În labirintul sinuos, plin de orgolii și cochetării, numit înalta societate, tânărul Lermontov nu găsește nicio împlinire, căci cei ce poartă în ei zbuciumul artei nu se lasă cuceriți de insipidul freamăt al saloanelor. Dar balurile societății îi scot în cale o pereche de ochi verzi încadrată de buclele negre ale Ekaterinei Sushkova, muza multor poeme pătimașe, judecate de destinatara lor ca fiind copilării neînsemnate. Dar respingerea și suferința nu sting flacăra ce mocnește în sufletul poetului.
Inima tânărului Lermontov e încăpătoare și acolo înfloresc versuri pentru o altă tânără. În chipul Varenkăi (Varvara Lopukhina) poetul află icoana îngerului care amintește Demonului de Raiul ferecat. Dar Demonul nu are liniște nicicând, iar îndrăgostitul caută să devină războinic.
Capitolul III: Acum sunt un războinic
Fericirea poetului îndrăgostit este nestatornică, volatilă și aproape de neatins, dar războinicul își dorește fericirea palpabilă, cu prețul în aur și dimensiunile de buzunar. În anii petrecuți la școala de cadeți, Lermontov gustă din ceea ce el numește poezie înecată în șampanie, descoperă farmecul camaraderiei, al jocurilor cu spada și al provocărilor îndrăznețe, lăsându-și sufletul să se odinească pe fundul paharului de vin. Dar la finalul pregătirii militare, sufletul, trezit din beție, nu mai este același. Așa cum soarele răsare peste un câmp de grâu (imaginile filmului sunt metafore autentice), în societate își face apariția un erou ale timpurilor sale.
Capitolul IV: Un erou al timpului nostru
În lumea saloanelor nu se întoarce tânărul capricios și timid respins de femeia iubită, ci un ofițer cu privirea suficient de încrezătoare cât să-i dezlege Ekaterinei Sushkova logodna și să danseze în sfârșit cu ea în vâltoarea unor sentimente care par a fi reciproce. Dar oare poate înflori o dragoste nouă pe mormântul celei nimicite de Sushkova? În acest caz, răspunsul nu este un final fericit. Fericite nu sunt nici scrisorile către Varenka, acum măritată cu un alt bărbat, dar cu atât mai frumoase sunt miile de versuri scrise cu lacrimi pentru ochii negri ai tinerei.
Adesea, cei ce gândesc și vorbesc fără a ține seama de constrângeri ajung să fie cel mai aspru constrânși, iar atitudinea critică a poetului față de conducere i-a determinat de două ori exilul. Cel de-al doilea avea să-l exileze de tot din lume (sau oare să-l elibereze?). Ultimul vers al poeziei trăite de Mihail Lermontov este un glonț care i-a străpuns inima în timpul unui duel.
Zorile răsar când bătrânul misterios termină de răsfoit viața poetului, sau aproape termină, căci o ultimă foaie (precum cea pe care fusese scrisă, la 10 ani, prima poezie a dragostei de frumusețe) presărată cu petale roșii (ultima confesiune în noaptea dinaintea morții presimțite) își ia zborul printr-o fereastră deschisă către munți, înălțându-se probabil către cel care a trăit poezia.
Maria Baltag, clasa a XI-a C
Lermontov – o poveste ce se transformă în artă
„Eram gata să iubesc lumea întreagă, dar nimeni nu m-a înțeles și am învățat să urăsc.”
Mihail Lermontov
Copilăria – cea mai importantă perioadă, etapa care îți poate da aripi să te înalți sau cea care îți poate arata fața urâtă a universului. Încă de la o vârstă fragedă, Lermontov a înțeles că lumea nu este dominată de dreptate, iar ceea ce se întâmplă în jurul său nu este mereu în favoarea sa. Născut prematur, a îndurat o întreagă viață suferința de a fi slab, de a avea boli ce nu se pot trata cu medicamente, boli ale sufletului în locul bolilor trupului. Unica sa armă cu care se putea lupta era imaginația, atât de firească pentru un copil, dar atât de complexă pentru frageda sa vârstă, cea care îi umplea viața și care putea înlocui cu ușurință lumea exterioară. Moartea mamei la scurt timp după nașterea sa, urmată de plecarea tatălui, o transformă pe bunica sa în unicul părinte spiritual al acestuia, acordându-i o grijă excesivă din iubire pentru el. Cu toate acestea, nici cea mai puternică iubire nu a putut să împiedice suferința să se apropie de micul Mihail, ce se îmbolnăvea, însă fără a cunoaște cu adevărat motivul sau tratamentul. Muntele, legătura dintre Cer și Pământ, dintre trup și suflet, urma să fie singurul ce va readuce la suprafață o sclipire, o rază de fericire. Remediul bolii sufletului nu este unul realizat de om, căci este un neinițiat în domeniul spiritual, necunoscător al secretelor ce dăinuie în sine, iar în cazul lui Lermontov, doar Munții Caucaz îl pot elibera de suferința vieții în care nu se va regăsi niciodată. Întâlnindu-se cu libertatea absolută, suferința ce îi ținea întreaga ființă prizonieră dispare și este capabil să se reconecteze cu el însăși. Dansul – o formă de magie, o exprimare a libertății și a păcii, un mod de eliberare față de lumea pământeană și conectarea cu divinitatea, un mod prin care Lermontov reușește să fie fericit, chiar dacă pentru o scurtă perioadă de timp.
Iubirea – antidotul morții sau chiar focul care nu poate fi stins niciodată. Un sentiment profund, dar care poate fi simțit la orice vârstă. Dragostea pe care o simte Lermontov la doar zece ani este una unică, fiindcă aceasta a fost singura iubire adevărată pe care a simțit-o de-a lungul vieții. Îndrăgostit de un păr blond și niște ochi albaștri, atât de neîntâlniți în societatea rusească de atunci, trăirile au fost unele ireversibile. Teama că legătura pură ce exista s-ar putea rupe în momentul întâlnirii cu obișnuita lui viață l-a împins să-și dorească atunci ca totul să rămână un mister, o iubire doar pentru sufletul său. Scrisoarea pe care o concepe, o transpunere a propriei sale ființe adânci, ceva abstract pentru privitor, este purtată pe aripile vântului până în Caucaz, locul unde minunile există și viața nu pare viață, căci nu are nimic în comun cu ceea ce trăiește el în mod obișnuit.
Crescând, Lermontov începe să scrie și se mută la Moscova împreună cu bunica sa pentru a studia. Cel mai mare idol al său este Pushkin, un poet rus ce a dus o viață tumultuoasă și a avut un temperament coleric. O persoană pe care deși nu a cunoscut-o niciodată, a înțeles-o prin operele sale. Aici se întâlnește cu Rayevsky, un om de stat rus ce îl introduce în înalta societate, o societate în care nu se regăsește și nu se poate încadra. Mergând la baluri în ciuda acestui fapt, o întâlnește pe Yekaterina Sushkova, o tânără cochetă, cu un fermecător păr negru ce întruchipează frumusețea înaltei societăți. Dragostea pe care i-o poată este una ce nu este apreciată, neînțeleasă, care îi schimbă perspectiva despre iubire și despre modul în care își înțelege sentimentele. Yekaterina nu îi cunoaște numele de familie, astfel că în ochii ei Lermontov nu este conturat complet, nu îl cunoaște cu adevărat, personalitatea lui fiind un absolut ce nu poate fi înțeles, perceput doar pe jumătate. Refugiul propriei vieți este în scris, în poeme și în creația în sine, astfel că îi scrie frumoasei fete poeme de dragoste. Aceasta, atât de neinițiată în sincerele sentimente ce sunt transmise prin poeme, nu le apreciază, nu înțelege iubirea și pasiunea ce se află în câteva cuvinte. Cuvântul, de o simplitate desăvârșită, dar de o putere atât de mare, pentru el un univers, iar pentru ea doar un fulg de nea într-o furtună de zăpadă. Poemele îi sunt criticate, la fel și întreaga sa existență, căci ea nu îl consideră potrivit pentru înalta societate, îl consideră un copil ce scrie într-un mod asemenea lui.
Balurile mascate își pierd esența, astfel că măștile nu sunt doar cele purtate de oameni, căci principalele măști care există sunt măștile sufletului, acestea furând autenticitatea și esența umană. Lermontov este considerat de multă lume un demon, iar pasiunea pentru ceea ce-l înconjoară este interpretată în mai multe moduri. Moartea tatălui său îl destabilizează, dar înțelege și crede că este mai ușor să arate suferința decât să o îndure. La scurt timp o întâlnește pe Varvara Aleksandrovna Lopuknina, în care regăsește trăsăturile unui înger, de o iubire și pasiune poetică deosebită, în contrast cu propria persoană, pe care o vede mult asemănătoare unui demon. Speriat de iubire, se consideră o ființă urâtă, ce nu merită admirația altor persoane. Bunica sa, cea mai importantă persoană din viața lui, cea care a crezut în el în fiecare moment și cea care i-a dat posibilitatea să-și urmeze visurile, nu a mai primit nicio scrisoare de la el, lăsându-se un adevărat mister în jurul acestuia. Moartea tatălui îl impulsionează să abandoneze școala și să înceapă o carieră militară, inspirat de viața acestuia.
Calitățile sale militare sunt unele uluitoare, însă sufletul său pur și sincer este atacat de cei care nu-l pot înțelege. Sensibilitatea sa copilărească iese la iveală în poeme, iar deși viața era una opusă înaltei societăți, înțelege că oamenii sunt la fel. Demonstrează că oamenii sensibili sufletește pot lupta cu durerea fizică, astfel un camarad își arde mâna pentru a nu mai fi considerat slab. Leagă o prietenie strânsă cu Martynov, acesta fiind și colegul său de duel, însă în ciuda acestei prietenii, el este cel care îi face cunoscute poemele, urmând să fie numit ironic „Pushkin”. Școala militară îi arată o altă perspectivă asupra vieții, astfel că îl schimbă, iar timpul de a visa a trecut, dorindu-și totul acum.
Absolvind școala militară, se reîntoarce în înalta societate, însă se întâlnește cu o lume nouă, pe care nu o mai recunoaște. Întâlnirea cu Yekaterina este una inevitabilă, dar și aceasta este schimbată, căci acum este logodită, nu din iubire, ci pentru bani. Propria persoană se destramă și consideră că sufletul său mai poate fi salvat doar de o femeie. Are ocazia de a dansa cu femeia pe care a iubit-o, însă sărutul mâinii de la final o tulbură și o sperie. Pasiunea este reprezentată de infinitul iubirii, aspirația oricărui suflet sensibil. Pasiunea pe care o trăiește o femeie începe de la calitățile fizice și psihice ale unui bărbat, însă se spulberă la prima atingere a acestuia, căci realizează că frumusețea sentimentului nu este una permanentă, iar problemele există. Astfel logodna se rupe, iar dorința de a-l vedea se accentuează. O scrisoare poate însemna mai mult decât și-ar fi putut imagina, iar un autor anonim ce urma să se facă cunoscut îi poate transforma fericirea într-o mare suferință. Frica ei de a nu fi iubită cu adevărat, de a fi iubită doar din dorința de revanșare se adeverește, astfel că purele sentimente de iubire se transformă într-o mască, atât de cunoscută societății de atunci.
Iubirea statornică ce îl înconjura pe Lermontov era doar pentru Pushkin, iar idealul său era de a-i citi poemele, deși atât de hotărât să nu le publice pe ale sale. Implicat în „Cercul celor șase” și neinteresat de discuțiile acestora, realizează importanța singurătății, atât de preferată de el. Moartea lui Pushkin a reprezentat pentru Lermontov o uriașă pierdere, astfel scrie un poem despre aceasta ce devine cu ușurință cunoscut. Scrierea nu este una rațională sau din iubire, este una din furie, ce contopește inima sa cu hârtia, considerând că pasiunea este mai importantă decât forța rațiunii. Din cauza acestei opere este exilat, însă în drum spre exil se îmbolnăvește, oprindu-se în Caucaz pentru tratament. Aici se reîntâlnește cu sinele, se regăsește cu propria persoană și își reconsideră viața, trăind într-un univers ce nu poate fi refăcut în alt loc. Libertatea îi conturează un vag sentiment de fericire, căci presiunea cotidiană își ia zborul în lanțul infinit al Caucazului. Este locul unde a învățat să lupte, să se autodepășească, să nu observe durerea fizică precum o povară, ci ca pe un avantaj că poate să suporte suferința.
Varvara, îngerul lui Lermontov, este schimbată, cu trăsăturile destinului pe care a trebuit să îl îndure. Acum căsătorită din obligație pentru un motiv atât de comun, dar atât de necruțător, fără a exista taina iubirii, mai are doar în ochi aceeași sclipire unică pe care o avea și înainte, restul pierzându-se în abisul nesfârșit al timpului. Lermontov nu a putut niciodată să o uite, căci a iubit-o prea mult, aceasta trăind mereu în mintea lui, în ciuda morții sale la doar 27 de ani.
Lermontov se reîntâlnește cu Martynov, vechiul său prieten de la școala militară, însă timpul a fost la fel de crud și asupra lui, fiind schimbat după război. În urma unor vorbe aruncate de poet, este provocat la duel, un duel ce ar putea schimba totul. Suferința ca nu a fost înțeles total de nimeni, că moartea sa ar fi una ce ar lăsa în urma o viață mult prea incompletă prin însăși complexitatea acesteia, îl sufocă pe Lermontov. Viața este văzută fără un sens clar, astfel că dura întrebare în legătură cu sensul propriei vieți se lasă greu peste el. Un vis ce inițial este privit ca o scenă a morții sale, însă fără protagoniști, devine realitate, iar realitatea sufletului se transformă în cea a minții. Pierdut în gânduri, se luptă cu propria personalitate, căci suferința trupului pe care o va simți a fost inițial una a minții și a sufletului. Suferă de o afecțiune necruțătoare, în care imaginile unei vieți mânate de incertitudine l-au împins să cunoască ura ca o consecință a dragostei. Sentimentul de vid interior, un gol ce nu are sfârșit, îi acoperă existența până în clipa morții. Un duel ce nu trebuia să fie un real duel se transformă în scena unei crime, a unei ucideri fără răspuns. Vremea devine, în culori sugestive albastru și gri, o oglindă a unui suflet, a unui suflet ce a fost pur, care a încercat să se lupte cu o lume din care nu făcea parte, dar care a lăsat prin intermediul suferinței cea mai mare fericire pentru un om, arta. Norul negru peste un munte ce odată a reprezentat pacea și libertatea este cel care vestește moartea, împreună cu ploaia peste o inimă care a îndurat o viață a suferinței.
Scrisorile – o comunicare cu timpul, o înțelegere făcută cu acesta pentru a nu cădea în uitare viața. Bătrânul este singura persoană care a reușit să-l înțeleagă pe Lermontov, fiind singurul vrednic să citească acele notițe ce se transformă într-o poveste, singurul care și-ar dedica o întreagă noapte pentru artă, însă la timpul nepotrivit, mult prea târziu pentru a salva o existență. Fluturele negru, talisman ce protejează de pericole, cel care echilibrează, apare în zori de zi în camera bătrânului și îi schimbă perspectiva, ascunzându-i o ultimă dovadă a unei încântătoare poezii umane. O ultimă scrisoare își ia zborul către locul unei păci eterne, al unei libertăți ce nu poate fi asemănate, al unei vindecări pentru suflet și nu pentru trup, locul unde Lermontov a devenit cu adevărat Lermontov. Finalul – o enigmă, dar care totuși are un drum al său de împlinire – Munții Caucaz.
Diana Vaman, clasa a XI-a C
„D'où vient le vent, vient aussi le bonheur.”
De unde vine vântul, vine și fericirea.
Și de unde să pornească uscatul vânt reshabar, de unde să izvorască iubirea de viață a unuia dintre cei mai mari scriitori ai romantismului, dacă nu din piscurile de gheață ale Munților Caucaz? De unde, intrat în lume Demon, să iasă Arhanghelul, dacă nu dintre zidurile de cremene ale cetății pe al cărei acoperiș a suferit, înlănțuit, Prometeu?
Mihail Lermontov s-a întâlnit cu splendidul lanț muntos de patru ori în scurta sa viață: în copilăria fragedă, acesta l-a salvat de lâncezeala bolnăvicioasă ce i-a marcat existența sa de până atunci și i-a dezvăluit, într-un moment epifanic, cea mai frumoasă dintre taine, iubirea. Atunci, Caucazul l-a învățat să iubească; și Caucazul l-a învățat să creeze.
Încă fiind copil prindeam a înțelege
Cu sufletul aprins că dorul nu alege.
Când somnul mă lua în așternutul blând,
La focul candelei mocnind sub chipul sfânt,
Eu îmi lăsam dorințele să zboare
În lumea de trăiri imaginare:
Vedeam un mândru chip de grații feminine
Cu ochii reci și azi trecând prin mine –
Și ochii ei curați pân-astăzi mai veghează
Cel suflet de copil vrăjit de sfânta-i rază.
Și cum iubirea mea fecioarei i-a fost dată
Astfel nu voi iubi pe nimeni niciodată.
Iar când mă părăsea cel chip imaginat
Eu rătăceam privind însingurat
La murii goi și mi se năzărea,
Cum iarăși noaptea-n drum se așternea.
Și sumbră precum ea-i aducerea-aminte
De tot ce-a fost un vis, de-a pururea cuminte.
(Prima dragoste, 1830-1831)
Apoi, în primul său exil (cauzat de o poezioară făcută din inerția emoțiilor tulburătoare cauzate de vestea morții modelului său, Pușkin), Caucazul îl învață altceva: îl învață să stea, să se oprească din alergat și să vadă crestele, săbii ciobite; să simtă vântul și să-i absoarbă libertatea. Luceafărul ce acoperea cu energia și vitalitatea sa celelalte stele ale tineretului din Sankt Petersburg a devenit o cometă rătăcitoare. Caucazul l-a învățat să iubească clipa dată.
Cea de-a treia dată când a ajuns aici, în al doilea său exil, l-a ajutat să crească în altă direcție: dacă marele Caucaz i-a arătat în „tinerețe” iubirea, liniștea, acum glacialul promontoriu îi va arăta, chiar din mijlocul bătăliei, ce mai poate fi moartea, în afară de o gură neagră de mormânt și de mirosul de tămâie de când „cea mai dragă a lui a fost pusă în mormânt cu un cântec”. Acum învață să trăiască de pe o zi pe alta, învață să omoare, dar învață și să aprecieze traiul auster al cazacilor. Însă, poate cel mai important, el înțelege cât de tragic este războiul și ce valoare are viața. Caucazul îl învață ce este distrugerea.
A patra oară când porțile fortăreței de granit i se deschid este momentul în care muntele ia înapoi de la Lermontov tot ce i-a oferit: după repetate momente în care tânărul i-a luat în derâdere persoana camaradului său din școala de cadeți, Nicolai Martinov, acesta l-a provocat la duel. La locul hotărât, Lermontov a tras în aer, iar Martinov, drept în inima atât de plină de frumusețe a celuilalt, apoi l-a sărutat și a dispărut pentru vecie.
Nouri cerești, voi, în veci călătorilor!
Din largul stepei în lanțul mărgeanului,
Sunteți ca mine goniți, zburătorilor,
Tocmai din nordul în sudul noianului.
Cine vă mână? Puterea destinului?
Pizma dosită? Sau ura fățiș lovind?
Sau e o crimă-n sorgintea dezbinului?
Sau calomnii de prieteni trădând?
Oscar Wilde spunea: „ Cine trăiește poezia nu poate să o scrie. Cei care scriu poezie nu îndrăznesc să o trăiască”; nici eu nu am crezut vreodată că viața învinge arta, dar, cumva, în ciuda tezaurului pe care Lermontov a reușit să-l transpună pe hârtie, existența sa a fost la fel de plină de poezie precum cea a oricărei prințese, bărbat sau nor din textele sale – poate chiar precum cea a Demonului? Un laitmotiv al acestui cvartet providențial este piscul „ce sclipește ca gheața” al Kazbecului.
Pentru Lermontov, cunoscut și ca „poetul Caucazului”, sau poate mai mult pentru noi, cei ce îi urmărim viața de la o depărtare de aproape 200 de ani, cunoscând tot ce s-a întâmplat atât după, cât și înainte, munții devin un loc magic, mitic, sfânt, în care se intră abia după ce se schimbă roțile trăsurii (cum este atât de frumos ilustrat în film); „Este libertate acolo!” devine o sintagmă asemănătoare veșnicului „A fost odată ca niciodată”, o cunună de lauri ce oferă o aureolă de mister natural geniului acestui om.
Dar acest farmec nu este ceva creat doar de noi, cititorii săi. Sigur, nu vom fi niciodată îndreptățiți să afirmăm că am ști ce simțea, ce gândea Mihail Lermontov. Dar există ceva în modul în care vântul coboară de la izvorul fericirii, în goana norilor exilați, ca și el, în zborul aprig al Demonului, ceva ce contopește omul cu „vagabondajul” rătăcirii pe potecile pajiștilor alpine ale Caucazului. Iar eu cred că acel ceva este iubirea, care s-a născut, de patru ori, chiar acolo.
Caucazul l-a învățat să iubească și s-au iubit unul pe altul.
Teodora Borș, clasa a XI-a C
Mikhail – Cine este ca Dumnezeu?
Un om pierdut printre gânduri și picături de ploaie. Singur, pășind printr-un vis ce pare să prevestească concluzia unei vieți, acesta se pregătește să cunoască acum o frumusețe chiar mai strălucitoare decât cea a Caucazului pe care l-a iubit atât de mult.
E fascinant să fii invitat spre a cunoaște un om ce nu a fost contemporan nici chiar cu străbunicii tăi, căci tocmai nemurirea pe care acesta a dobândit-o te atrage. Pornești de la ideea că vei găsi ceva minunat, dar tot ajungi de fiecare dată să descoperi ceva care să te uimească. Așa ar putea fi descrisă, pe scurt, experiența datorată filmului despre viața scriitorului rus Mihail Lermontov, ce ne atrage spre a cunoaște poemul vieții sale umane, după ce l-am admirat mai întâi sub forma demonului.
Ne situăm într-o „călătorie în altă călătorie”, căci simțim a păși prin viața lui Lermontov în același ritm în care a făcut-o chiar el. Întâlnim, mai întâi, un copil fragil. Născut pe timp de furtună, țipând și refuzând să contenească, acesta pare să simtă că nu își va găsi locul în lumea în care tocmai a intrat. Părinții doresc să poarte numele Piotr, dar bunica sa îi alege numele Mihail, fără a lăsa loc pentru înțelegeri. Astfel, dintr-un om al pământului (Piotr – piatră), i se dă șansa de a deveni unul situat sub pecetea unei alte lumi, mai mărețe decât aceasta, căci Mikhail așa cum este transcrierea în alfabetul latin a numelui din rusă, reprezintă chiar o întrebare: ,,Cine este ca Dumnezeu?”. Totuși, răspunsul nu este unul prestabilit. Numele oferit este ca un ideal ce ți-a fost atribuit la naștere și pe care trebuie să te lupți să îl atingi de-a lungul vieții, dar dacă acesta este o întrebare, se înțelege că scopul devine găsirea unui răspuns.
Iar el îl caută... Îl caută mai întâi în oameni, dar aceștia îl dezamăgesc, iar apoi în idei, în senzații și în poezie. Cu toate că nu a avut parte de alinturile unei mame sau de prietenia unei surori, după cum afirmă chiar el, Mihail iubește. Chiar de la vârsta de zece ani simte fiorii unei pasiuni pe care nu și-o poate explica, dar pe care o trăiește cu întreg trupul și cu mintea sa. Se remarcă faptul că portretul fetei de nouă ani ce i-a deschis orizonturile inimii, precum și cele ale altor persoane care au jucat câte un rol important în viața sa, își încep mereu conturul din zona ochilor, din acel fragment din frumusețea umană ce nu a avut niciodată capacitatea de a ascunde ceva. Iubirea față de doi ochi albaștri și un păr blond i-a dat dorința de a începe să scrie, tocmai intensitatea acesteia făcându-l să își piardă cuvintele. Dar acestei confesiuni scrise nu îi este dat să rămână cu el, ci zboară către Caucaz, căci întreaga lume pare să dorească a-i spune că nu iubirea îi va reda echilibrul pierdut. Dar el se încăpățânează să simtă.
Micul Mihail devine o pagină de jurnal, iar noi intrăm în societatea aristocratică în același timp cu tânărul Lermontov, pregătit să înceapă a gusta din viață. Se privește pe sine în oglindă – ochii lui scot la iveală încrederea celui ce nu știe ce îl așteaptă, iar atenția deosebită acordată aspectului fizic, o dorință de a se potrivi în peisajul reprezentat de societate. Îl fascinează ,,cochetăria” și superficialitatea lumii pe care tocmai o descoperă, dar cade, la rândul său, pradă frumuseții unei femei, iar atenția acesteia devine scopul principal al existenței sale. Yekaterina Sushkova, cea care l-a fascinat inițial, îl îndrăgește, dar nu îl vede ca pe un bărbat. În ochii ei, el era ,,Misha”, copilul încântat de ideea de a povesti, copilul care se bucură când vede o masă încărcată de prăjituri, copilul ce îi fura mănușile, părând a căuta să găsească în ea ceva ce i-a lipsit mereu. Iar el își dă seama de aceasta și începe să scrie din nou cu patos, spre a-i trimite ei fragmente din sufletul său înșirate pe bucăți de hârtie. Deși versurile sunt frumos aliniate unul după celălalt, strofele nu par a avea o ordine anume, deci se înțelege că și în locul din care acestea izvorăsc domină haosul. Dar se dovedește că nu Yekaterina este cea destinată să reinstaureze ordinea sau cel puțin nu în acel moment, căci ea nu poate vedea dincolo de forma în care sentimentele îi sunt dezvăluite.
Moartea bruscă a tatălui îi pune în față soarta teribilă ce îl așteaptă, prin ultima scrisoare a acestuia: ,,Dacă inima îți este grea, vei cădea în viciul pe care îl urăști atât de mult.”. Se prinde, în gând, de mâna unei femei, iar apoi lumea sa se destramă. În mintea sa își face loc teama că dragostea pe care o resimte nu va face decât să aducă distrugerea celei iubite. Și chiar în acest moment întâlnește ,,îngerul” – Varvara Aleksandrovna Lopuknina, sau, pe scurt, Varenka – despre care nu ne este dat să aflăm atât de multe. Spre deosebire de Yekaterina, care ieșea mereu în evidență în toate momentele sale în societate, aceasta rămâne în umbră multă vreme, deși pare a fi prezentă în clipele de cea mai mare intensitate din viața tânărului Lermontov, ca apoi să devină chiar ea inspirația pentru opera care l-a purtat prin timp. Ceva s-a schimbat și la el, totuși. După o dragoste obsesivă față de o femeie și după conștientizarea incapacității sale de a ieși din haos, este hotărât să ,,nu mai lase iubire în inima sa”, iubire față de o femeie, deci alege să ia calea armatei, sperând că iubirea de țară îl va salva, fără a provoca suferință nimănui.
Aici simte libertatea, plăcerea și sălbăticia, dar constată la final că s-a pierdut pe sine, că nu mai este același Lermontov, dar nu își poate da seama dacă schimbarea reprezintă evoluție sau decădere. Se găsește alergând soarele într-unul dintre visele sale, părând a dori să-l împiedice să apună. Nu vrea moartea vechiului sine, îi e frică de necunoscutul unei noi etape. Dar, contrar oricăror legi ale Universului, chiar sub privirea sa, acesta începe un nou traseu, în sens invers. Trecutul se repetă, dar de această dată nu în sens evolutiv, ci contrar acestuia, ducând la o disperare din care nu se poate scăpa.
Astfel, coborând acum treptele vieții, poetul o reîntâlnește pe Yekaterina. Totul începe cu un dans, în timpul căruia acesta își formulează clar în minte întrebările și dorințele pe care nu avusese până atunci curajul de a le rosti. ,,M-ai salva?”, ar fi întrebarea rămasă dacă se încearcă a se rezuma întreg monologul său interior. Sărutarea de la final are rolul de a-i transmite și ei toate aceste gânduri, o poezie deja scrisă și tradusă spre a fi înțeleasă de sufletul ei.
Fiind fascinat de frumusețea umană, o lasă în urmă pe cea a îngerului, care se simte trădat și care, deși cuprins de tristețe, alege la rândul său să se refugieze în altă parte. Iar anii trec, fiecare străbate propria cale: el devine poet, iar ea devine mamă. Cântecul ei îi amintește de prezența onirică a mamei – imagini auditive blocate într-un colț al minții sale. Și simte, din nou, lipsa echilibrului. Nu se mai situează în fața oamenilor creionați în diverse secvențe, ci îi privește din spate, devenind spectator la viața acestora, un personaj de fundal ce admiră strălucirea altcuiva. Versurile trimise îngerului său nu mai descriu frumusețea lumii, ci realitatea luptelor și a vărsărilor de sânge, căci el nu mai visează la viața aceasta, ci aspiră la o alta.
O dobândește, în cele din urmă. Vechi rivalități se ridică din morminte, mai aprige decât au fost vreodată, mai egoiste și mai parvenite. Iar Lermontov nu poate să pună piedici judecății sale. Un schimb de replici, iar acum se vede pus în fața unei foi de hârtie, știind că a ajuns la capătul firului său. Oare a meritat totul? Oare a avut sens această călătorie, dacă la finalul acesteia conștientizează că nu a fost înțeles de nimeni? Penibilul vieții este dat tocmai de speranță, de cea care te împinge mai departe fără a-ți oferi ceva concret, amăgindu-te cu simple promisiuni. Iar în final rămâi cu niște foi de hârtie, mii de cuvinte nerostite și cu niște flori uscate, dar nici măcar pe acestea nu le poți lua în moarte.
Sfârșitul este identic cu începutul: are loc prematur și pe timp de ploaie, dar de această dată nu mai plânge. Plânge, în schimb, creatorul său. Când l-a trimis în lume, a plâns pentru că a fost nevoit să se despartă de el, iar acum îi plânge pe oamenii care l-au determinat pe îngerul său să devină demon.
Diana Andrieș, clasa a XI-a C
Surse imagini:
Yorumlar