Microparticule din Maria

Microparticule din Maria*

Capitolul 1

*text inspirat de pictura lui Nicolae Grigorescu, Portretul Mariei Nacu

„Până la urmă, cui nu-i place toamna? Toamna mea – doamna cu voal, cu rod, cu lumină…Cu vântul care răscolește suflete, cu ploaia care macină gândurile până ce aproape le descompune?“ se auzea aproape șoptit glasul ironic, care de la depărtare părea că aparține unei tinere. Semnele erau destul de distinctive, subton cald, predominant cristalin.

Oricum, pe măsură ce te apropiai de colțul acela de natură, oarecum ciudat totuși, căci în jur peisajul era totalmente urban, te convingeai că propozițiile acelea ironice aparțineau unei domnișoare. Se pare că în singurătatea de afară, sub protecția copacului de lângă gard, și-a permis să lase deoparte rigorile comportamentale impuse cuiva de statutul pe care și-l asuma, de aceea profita de libertatea de exprimare. Încercase de toate, de la înjurăturile strecurate ici și colo, pe care totuși le lăsa pentru uzul bărbătesc – căci i se păreau prea dure ca să iasă de pe buzele ei – până la vorbitul sacadat, cu un dramatism crescut intenționat ca să atragă atenția. Îi prinseră bine cele câteva cursuri de teatru pe care le luase la un moment dat. Nu numai că se dovedeau utile în situații la care nici nu se gândea, dar cumva, câteva dintre micile excentricități pe care și le permiteau artiștii i se imprimaseră și ei. În fond, nu făcea nimic atât de rău apelând la actorie din când în când. Ce e viața fără pic de dramatism? Când nu-l ai, te faci că-l ai. Așa își explica ea teatrul. Totuși, dintre toate tehnicile de sfidare pe care le utilizase, ironia era, de departe, printre preferatele ei. Apela la ea cât de des putea, atunci când mediul îi permitea, bineînțeles, și considerase, luând în seamă unde se afla, că locul era oportun unei astfel de incursiuni în ale ironiei. De fapt, se și consola cu faptul că vocea ei era cristalină, nu era sigură pe asta pentru că nu fusese niciodată atât de conștientă de vocea ei încât să o poată categorisi, dar așa i se spusese în repetate rânduri – pe post de compliment, desigur – așa că, cine era în grabă pe acolo, credea că sunt doar zgomotele orașului ce se auzeau în surdină. Iașiul era, oricum, mereu o forfotă, mereu un glas în inima Moldovei. Nu-și făcea, așadar, griji că cineva ar fi putut trage cu urechea (Doamne ferește!) și să-i înțeleagă greșit intențiile.

−Poate există totuși o urmă de …

Dar până să-și continue gândul, se lăsă brusc liniștea, nu mai mult de o clipă, de parcă nu mai era nimeni în univers, dar nu prea mult, doar cât să își dea seama că, fiind totuși o domnișoară, nu se cuvenea să fie auzită vorbind de una singură. Of, ce o mai enervau regulile astea! Ce ușor i-ar fi fost dacă ar fi rămas o simplă țărancă neștiutoare, măcar așa lumea mare nu i-ar fi impus rigori stupide, de care normal că trebuia să țină cont! Oricum, era tare nedumerită de cum ar fi trebuit să reacționeze de fapt, căci uneori îi venea să încalce fiecare principiu urban, pentru ca apoi să își aducă imediat aminte că totuși, așa ceva ar fi fost inadmisibil. Doar prin seriozitate maximă ajunsese unde erau acum, și atât știa – nu avea să renunțe la frumusețea privilegiilor din oraș prea curând. Ar fi recunoscut oricând că, deși nu îi conveneau neapărat unele aspecte de conduită, pe care le judeca, uneori poate prea aspru, prin prisma unei ipocrizii incredibile, lumea mare era pur și simplu fascinantă. Prin ochii ei, crescuți cu lucruri simple, orașul era o forfotă continuă, care nu înceta a o captiva.

Tăcerea dură doar cât adierea scurtă a unui vânt răzleț, căci imediat își duse mâna la gură din reflex și scăpă un chicot. Pe semne era într-unul dintre momentele acelea incerte, când nu știa dacă îi pasă sau nu de părerea trecătorilor (nu foarte mulți, ce-i drept). Dar tocmai asta ar fi fost și problema! Niciodată simplii trecători nu erau făpturi inocente. Mereu se găsea cineva care să fie rudă de gradul al treilea cu vreun părinte de la ea de la școală și vai! chiar nu ar fi vrut să se contureze o imagine eronată în jurul ei, fondată doar pe vorbele unui trecător ce o auzise într-unul dintre rarele ei momente de singurătate. Oh, singurătatea…ce face din om! Făcu ochii mari, în timp ce în obraji îi apărură trandafiri roșii, dându-și iar seama de a doua greșeală consecutivă, și se strâmbă, scuturând capul. Vreo două șuvițe desprinse din pieptănătură i se clătinară în spate, mângâindu-i gâtul osos.

−Ei, și până la urmă, ce?

Se uită vreun minut în gol, își așeză acele câteva fire de păr înapoi în împletitura simplă de la spate, apoi reveni la carnețelul care stătea deschis în brațele ei. Din profil, mai ales că lumina bătea în așa fel încât o încadra flatant, părea de-o frumusețe incredibilă. Era, ce-i drept, o figură discretă, dar cu ecou. Frumusețea ei nu sărea în ochi, dar plutea în aer, ca și cum emana o aură ce-i ascundea micile așa-zis defecte. Vântul îi bătea obrajii care se înroșeau ușor, iar genele lungi îi accentuau ochii bruni, care puteau căpăta nuanțe de galben ars.

Toate acestea se întâmplară în decursul a mai puțin de cinci minute, așa că trăsăturile ei rămaseră în mare parte încordate. Nu avea riduri, nici nu avea cum, era prea tânără pentru asta, iar de fumat nu se apucase decât recent, de aceea fruntea ei era netedă, cu excepția unei infime porțiuni, deasupra sprâncenei drepte, care se strângea în falduri gingașe de piele ori de câte ori se concentra. Studia hârtia carnețelului într-un mod tare ciudat, ca și cum ar fi vrut să descopere din ce microparticule era compusă, să treacă de stratul fin al existenței și să se ducă dincolo, în cuvintele pe care le scria, în lumea unde, spera ea, s-ar fi simțit acasă. Straniu însă, căci nu voia nici să părăsească lumea de afară, dar voia să cunoască tainele de dincolo. Era oare posibil să vadă lumina la care visa, aceea de care auzise că se întrupează în oricine iubește sau creează?

− … în tot haosul care te forțează să te asculți, întorcându-te la un tu pe care nimeni nu îl știe, nu că nu vor, ci pentru că pur și simplu nu au cum.

Vocea ei părea ușor nenaturală, dar nu falsă, ci mai degrabă diferită, atât de cristalină era, cu atât mai mult cu cât emana o liniște din aceea exteriorizată din trăiri senine, spre deosebire de lumea de dincolo de gard, o lume agitată, cu forfotă zbuciumată.

−Adevărul e că… poate nici tu nu îți cunoști acel tu, căci adesea e ținut prizonier în străfunduri, poate de teama că ceilalți îl vor sacrifica înspre propria plăcere. Și cine este dispus să își lase eul drept martir lumii? Adesea am întâlnit oameni care se plângeau de frigul toamnei, dar refuzau cu toată tăria să vadă dincolo, adică să privească spre nori, dorindu-și să se înalțe, în timp ce în surdină să se audă o muzică ușoară de pian, să asculte foșnetul frunzelor căzute și să le numere până la infinit, căci doar așa ar fi putut să înțeleagă cât de vast este templul naturii.

Maria zâmbi, înseninându-și vizibil chipul, mândră de notițele pe care le scrisese, bucuroasă că reușise să aibă un moment de singurătate în care să-și adune gândurile. În ultima vreme părea că lumea toată se răsturna cu susul în jos, și ea, prinsă cu de-ale zilei, nu mai avea timp nici să respire. Lecții de pregătit, copii de îndrumat, o gospodărie ce trebuia îngrijită, ce-i drept, nu prea mare, dar nu putea nici să lase praful să i se adune pe la colțuri. În fond, detaliile definesc cu adevărat caracterul unui om, iar plasele de păianjen nu intrau în categoria detalii cu care s-ar fi mândrit. Nu că avea ea ceva cu păianjenii, dar nu suporta să îi știe prin preajma ei. Nici cu viespile nu era bună prietenă. Nu era vorba de frică, zicea ea, pur și simplu nu avea o plăcere din a se afla în proximitatea oricărei insecte. Poate fluturii și buburuzele făceau excepție de la regulă, dar prefera să se bucure de gingășia lor de la distanță, pentru că, dacă se apropia, era inevitabil să nu le vadă antenuțele și picioarele acelea mici și știa că o apuca groaza instantaneu. Apoi, duminica de mers la biserică, sâmbăta de studiat greaca veche, și de luni o lua de la capăt cu școala. Și tare nu-i plăcea să fie înțeleasă greșit, căci mereu se trezea cineva să vocifereze când aducea aminte că simte o oboseală vagă cu privire la meseria de a fi profesor, iubea școala aceea, cu camere micuțe, fiecare cu 28 de bănci de lemn, cu o tablă neagră pe peretele din față, cu praf de cretă prin aer și urme de acuarelă pe dulapuri. Și chiar venea cu drag să-și vadă elevii, pe care nu-i certa des, ci mereu la vorbea cu dragoste și căldură, deși nu-i lipsea nici autoritatea. Dar peste toate, era obosită. Nu o dureau ochii de somn, ca în nopțile albe pe care, din păcate, le avea din ce în ce mai puțin, când se strofoca să-l citească pe Sfântul Augustin, între două eseuri de-ale lui Seneca. În schimb, o dureau ochii de la un plânset ce-i stătea să izbucnească, un plânset iscat din poate cel mai amar sentiment. Dorul, un ghem de ață neagră ce-i cuprinse inima tânără și se încurcase prin amintiri.

Oftă adânc.

−Of, numai de-ar trece…

Între degete se juca cu un creion, ros la capăt. Ei, dar asta era soarta oricărui creion ce trecea prin mâinile Mariei.

Fascinația unui oraș

Capitolul 2

Începutul lui septembrie era unul friguros în acel an, deși ploaia nu se arătase încă. Toamna nu era prietena tuturor, ea trebuia prețuită în feluri aparte față de celelalte anotimpuri, și cu atât mai mult, nu ierta diminețile. Reci, ele se îmbăiau într-un fel de rouă, dar în orice caz, nu precum cea de vară, căci păreau mai mult niște lacrimi topite, adunate ghem ici și colo, iar serile se scufundau apoteotic în apusuri portocalii. De fapt, era un melanj absolut delicios între roz vibrant, mov vinețiu și roșul închis al petalelor de trandafiri târzii. Răcoarea era, fără doar și poate, un element fără de care toamna nu își putea face remarcată prezența. De aceea diminețile începeau dârdâind, în vreme ce spre după-amiază se simțea în aer o căldură insuportabilă pentru perioada aceea a anului. Cineva acolo sus părea că râde copios de bieții oameni, descumpăniți de câte straturi de haine trebuiau să își pună și câte să își scoată într-o singură zi. Pentru doamne era și mai dificil, bineînțeles, căci trebuia asortat fiecare rând în plus de material, în vreme ce bărbaților nu le revenea decât un biet palton căptușit mai bine, de obicei negru. În fine, fiecare găsea ceva de obiectat referitor la condiția pe care o avea, așa că ce să mai… toamna chiar nu era ușor de iubit.

Când și când, câțiva stropi se mai lăsau pe străzile Iașiului ce forfotea a neliniște. Nu erau mari, căci septembrie încă păstra memoria unei veri călduroase, lăsând pe seama lui noiembrie zilele cu adevărat ploioase. Părea că mii de suflete șopteau în același timp în Iașiul ce încerca să se furișeze pe lângă problemele politice ce afectau țărișoara la vremea aceea. Cel puțin așa părea, fiindcă era constant un zumzet în acest oraș, deși el însuși, prin emblemele pe care le poartă, pare că vorbește lumii. Asta nu însemna că în sufletele oamenilor nu exista un fel de tremur al necunoscutului, dar orașul acela medieval, mare și frumos părea că umbrește orice urmă de îngrijorare, cel puțin la suprafață. Și pentru moment, era suficient așa. Rânduiala zilelor fusese suficient tulburată în anii de dinainte și Doamne! cât avea să mai fie…

Mereu era ceva de făcut acolo, mereu se întâmpla ceva care se țină mintea ocupată, sau dimpotrivă, să detensioneze. Fie că era vorba de cartierele mărginașe, unde copiii umblau cu papucii rupți și șireturile dezlegate în timp ce se fugăreau, sau de zonele mai centrale, unde dinamica se schimba fățiș, Iașiul pur și simplu nu înceta să impresioneze. Acolo domnii deja purtau cămăși și bastoane, iar doamnele mergeau dimineața la plimbare și seara la teatru, purtând neapărat mănuși lungi de catifea albă sau de satin vernil.

Diferențele între nord și sud, est sau vest se sesizau ușor, fiind destul de evidentă discrepanța ce sugruma posibilități, în vreme ce pentru alții, statutul nu le aducea decât privilegii. În zona centrală, în special strada Lăpușneanu părea a fi iubită de trecători, care alegeau să se bucure de câteva minute de arhitectură superbă, desprinsă parcă din lumea mare. Cei mai temători de Dumnezeu încetineau pasul în dreptul bisericii, în timp ce la pol opus, cei mai cu spirit tânăr se adunau în grupulețe spontane și-și abăteau traseul înspre străduțele lăturalnice, cu motive știute de ei. Ce să mai, îi fura peisajul!

Anul 1880, de departe, părea a fi unul lipsit de instabilități politice și nimeni nu putea să nu răsufle ușurat. La tronul țării era Carol I, de câțiva ani deja, și oricum, se simțea în aer un ușor spirit de aprobare a reformelor sale. În fond, la acel moment, România avea și Constituție și era și independentă. Să zicem că afiliațiile francofone erau ultima armă a cuiva care pur și simplu nu îl avea la inimă pe rege.

Ei, și iată că în toată agitația aceea a lumii, stătea Maria pe treptele unei clădiri albe, cu o priveliște deosebită înspre strada Lăpușneanu.

Abia avusese o întrevedere cu o fostă profesoară, de când era ea mică, într-un salonaș micuț, dar cochet. Oricum, acolo cam totul era relativ, Maria învățase asta pe propria-i piele, așa că acel salon micuț avea, de fapt, proporțiile unei săli elegante de dans. Doamna plecase mai devreme, Ludmila o chema, dar oricât se străduise, nu putuse să-și aducă aminte numele de familie, așa că și atunci când avură loc formalitățile de început, se tot referea la gazda ei ca la doamna profesoară, gândindu-se astfel că îi arăta și respectul cuvenit. Oh, lumea urbană! Ce ușor se putea ieși din niște situații atunci când era vorba despre politețe…

−La mine în sat nu aș fi putut niciodată să fac așa ceva, se gândi Maria pentru o secundă, înainte să se lase purtată pe firul unei conversații despre tipurile de parfum.

Totul pornise de la o simplă îmbrățișare între cele două și de la o remarcă subtilă asupra materialului fin al rochiei Ludmilei. De aici începu o întreagă dezbatere despre calitatea săpunului cu care trebuiau spălate hainele și despre importanța parfumării acestora, din motive practice, bineînțeles. I se părea aproape ciudat cum doamna Ludmila o știa încă de dinainte să vină la oraș, dar se bucura totuși că păstra discreția în această privință. Nu că i-ar fi fost rușine, își aducea aminte cu drag de unele locuri în care crescuse, pentru că le simțise lipsa la oraș, dar nu știa cum ar fi reacționat cei din jur la asemenea vești. Cu siguranță s-ar fi iscat vorbe și în niciun caz nu își dorea acest lucru. Cu cât mai discret, cu atât mai bine. Începea să creadă că asta îi devenise diviza de la ceva vreme încoace.

Tocmai că știa că doamna Ludmila îi cunoștea originile, își permise să facă un comentariu.

−Stau și mă gândesc, doamnă profesoară, nu e oare prea mare diferența asta între lumea de unde vin și lumea în care locuiesc acum?

Și imediat continuă.

−Adică, aici vorbesc despre cele mai potrivite ținute de teatru, despre ultimele finețuri în materie de dantelărie și despre tipurile de parfum, în vreme ce la mine în sat … ei bine, știți și dumneavoastră cum stă situația. Săpunul se face în casă, nu se aduce de prin ateliere speciale, și copiii se pot numi norocoși dacă ajung să facă baie o dată la trei zile.

Pesemne că doamna Ludmila era ocupată cu vizitele ei pe la diverși cunoscuți, cam așa își ocupa timpul o femeie în etate, care își purta bine anii și se conforma clasei din care făcea parte. Îndatoririle față de ceilalți pentru ca aparențele să fie păstrate și relațiile consolidate erau întotdeauna pe primul loc, așa că atunci când primise o telegramă de la un poștaș grăbit, care-și abătuse drumul special pentru ea, imediat se creă în casă un fel de forfotă generală.

Toate acestea se întâmplară în timp ce Maria își aducea aminte de copilăria ei, mult prea pierdută în propriile gânduri, așa că nici nu își dădu seama când rămase să-și bea ceaiul singură, pentru că în doi timpi și trei mișcări doamna Ludmila părăsise casa, îmbrăcată poate prea elegant pentru o după-amiază de toamnă, dar gusturile nu se judecă. Desigur că îi lăsase cheia de la intrare Mariei, pentru că își dăduse seama că musafira ei nu terminase checul cu banane de pe platou și nici ceaiul de afine, iar decât să îi dea o bătaie de cap în plus femeii ce se ocupa de casă, se gândi că nu face nimic greșit. Pe atunci încrederea încă nu devenise o calitate rară, de aceea nu-și făcea griji că nu va intra în posesia cheii din nou.

Maria nu avea de gând să profite prea tare de bunătatea gazdei ei, dându-și seama că poate alesese o zi aglomerată pentru vizite, dar nu se grăbi să-și termine ceaiul, luând câte o sorbitură atentă la fiecare câteva minute, în vreme ce mai răsfoia ziarele locale. Interesante vești afla de acolo, începând de la decesul unui avocat nobil, până la faptul că biletele la teatru erau pe cale să se scumpească. Chipul ei nu sugera prea multe, i se păreau știri cu prea puțin conținut ca să fie luate în seamă, de aceea mai trecu o dată prin teancul de reviste și găsi una în germană, cu traducere în limba franceză. Oh, păi asta era cu totul altceva! Lumea mare! Află că Domul din Köln fusese finalizat în luna august, devenind printre cele mai faimoase repere ale zonei. Nu se miră prea tare de cât de târziu ajungeau informațiile și pe la ei, având în vedere că erau deja în septembrie. În fond, nu era puțin lucru să se cunoască vești de prin alte părți ale Europei, mai ales dacă nu erau politice. Viața culturală nu interesa chiar pe oricine, țăranul român de rând avea alte interese, puțini erau cei care se preocupau cu adevărat de o educație mai aleasă.

−Curios cum de a făcut doamna Ludmila rost de revista asta, remarcă pentru sine Maria.

Apoi scutură din cap, de parcă voia să alunge ultimele zece secunde, căci nu voia neapărat să accepte gândul că ar fi fost văzută vorbind de una singură. Camerista sigur ar fi crezut-o lunatică. Deși nu voia să accepte asta, se surprindea adesea zâmbind în legătură cu niște gânduri ce îi treceau prin cap, pentru ca apoi să își transforme chipul într-unul serios, cum se cuvenea, căci era pe stradă. Ei, în acea situație era între patru pereți, dar nu se știe niciodată…

În cele din urmă, după ce aruncă o privire fugară asupra pendulului de lângă ușa de la intrare, își dădu seama că zăbovise mai mult de patruzeci de minute, așa că luă cheia de pe măsuță și ieși din încăpere. Traversă holul casei, fără a-și da voie să se oprească să admire restul bibelourilor sau alte decorațiuni ce nu făceau decât să îi confirme în cât lux se îmbăiau unii. Și doamna Ludmila nici măcar nu era printre cei considerați bogați – avea un nivel mediu, dar care pălea ușor în fața staturii ei impozante și a statutului ei de fostă profesoară respectată. Totuși, undeva pe la mijlocul scărilor ce făceau trecerea înspre holul de la intrare, Maria se gândi că încă nu voia să părăsească curtea, de aceea amâna momentul pe cât de mult putea. Cu cheia grea ce-i atârna în buzunar, nu știa dacă era singură pe acolo sau nu, dar după câteva clipe în care își cercetă gândurile, se decise.

−Ei, doar ce se poate întâmpla. Am încuiat casa, stau puțin la aer, să mă bată vântul. Sănătate curată.

Și iat-o acolo, ea și vântul, ea și toamna, ea cu gândurile ei, cu un carnețel pe picioare, încercând să își dea seama după frunze ce fel de copac era cel sub care stătea. Dacă nu o cunoștea cineva, nu ar fi spus că mai avea trei ani până la 30. Părea mai mult o copilă, dar era ceva rău în asta, oricum?

Totuși, ochii o trădau. Ascundeau un dor prea mare ca să treacă drept o simplă copilă. Nicolae nici nu știa…

„Copiii, nu elevii“

Capitolul 3

Dacă o întreba cineva pe ea, meseria de profesoară era minunată. Dacă alții întrebau de ea, lumea spunea că ea era minunată. Adevărul era că Maria Nacu își câștigase pe bună dreptate respectul celor din jur. Dar nu se întâmplase peste noapte și nicicum fără efort, totul se petrecuse întocmai cu calmul și lentoarea pe care ea le impunea prin prezență. Deși ușor lunatică pentru cei care se puteau lăuda că o cunoșteau, nu făcea din asta un cusur, ci mai mult îi pipera personalitatea într-un mod inocent și rar pentru vârsta ei. În fond, asta își și dorise dintotdeauna, să aibă un acoperiș deasupra capului și să predea, dar muncise mult ca să ajungă în orașul celor șapte coline. Desigur, și de aici se desprinde una dintre lecțiile crude, dar adevărate ale vieții, când unii au totul de-a gata, doar prin simplul fapt că s-au născut undeva, iar alții trebuie să muncească dublu, poate triplu, poate și mai mult de atât, ca să ajungă ceva în viață. Nu-i fusese ușor nicio secundă, mai ales luând în considerare lipsa sprijinului familiei, dar în final ajunsese la Iași, ajunsese profesoară, așa cum vrusese de la bun început.

− Ei, așa a fost să fie. Cine știe ce aș fi ajuns acum dacă aș fi avut totul de-a gata? își zicea ea adesea, ca să nu cârtească. Așa m-am educat frumos, am construit o eu de care ar trebui să fiu mândră.

Povestea ei nu era ușor de spus, nu că ar fi fost pregătită, oricum, să înceapă să dea detalii despre copilăria ei. Avea sentimente amestecate – cum s-ar zice – în legătură cu perioada aceea din viața ei, și nu era sigură că ar fi găsit cuvintele potrivite ca să-și exprime șuvoiul din suflet, și decât să nu fie înțeleasă cum ar fi trebuit, prefera să rămână tăcută. Era mai bine așa, altfel părea că profanează o bucată din ea, și nu era sigură că-și voia sufletul pierdut. Cel puțin nu încă, cel puțin nu lor, străinilor.

Era, deci, un mister umblător. La școală prefera să rămână ușor distantă față de ceilalți profesori, zidind o barieră între ceea ce făcea ea și așteptările celorlalți. Fusese judecată la început, chiar aspru, de către gurile rele, a căror unică ocupație era să transmită vorba din om în om, dar cu timpul, lumea se obișnuise cu firea ei. Doar nu se comportase niciodată urât, saluta mereu respectuos, vorbea cu toată lumea, numai nu se lăsa prinsă în mrejele conversațiilor făcute doar să fie. Unde era conținutul? Rămânea cu ceva în urma unei discuții? Dacă nu producea decât neliniște, mai bine se scuza în modurile burgheze pe care le învățase de când intrase în lumea mare. E drept, nu îi reușea mereu să evite discuții fără sens și nu o deranja faptul că vorbeau despre vreme, dar când să se aducă vorba de alt profesor, de exemplu, și să riște să-și exprime niște opinii care mai devreme sau mai târziu ar fi fost întoarse pe toate părțile, prefera pur și simplu să păstreze distanța.

Mai pe la început, nu prea știa ea exact cum stă treaba cu lumea, mai ales cu orașul și cu toate secretele lui. Auzise de la mama ei că acolo nu e de ea, că orașul o va schimba, așa plecase de fapt, de acasă, cu ideea că urbanul înseamnă depravare și distrugere. Își aducea bine aminte cât de uimită fusese când văzuse atâta eleganță și atâta grandoare și preocupări atât de înălțătoare pentru spirit și minte. Unde stătuse de nu văzuse niciodată un candelabru sau scaune tapițate cu catifea verde? Și farfurioarele din porțelan roz, pe care erau așezați biscuiții pentru ceai? Acasă avea un coșuleț urât, în care țineau pâinea – biscuiți mâncase doar o dată, de sărbători, înainte să vină la oraș. Totuși, la un moment dat ajunse și la vorbele mamei, că în orice lucru frumos la suprafață, trebuia să existe putreziciune care să îi știrbească din strălucirea de la început. Ura că trebuia să îi dea dreptate acelei femei crude, căci nu îi dăduse vreun sfat drăgăstos sau iubitor, ci de fiecare dată erau vorbe aruncate aproape cu ură. Când plecă de acasă, trântind ușa ca o furtună în urma ei, ca să fie sigură că fusese auzită de mama ei când pleacă, nu se gândise la motivele pentru care nu o lăsa să se ducă la oraș. Trecuseră câțiva ani de atunci și încă nu își putea explica. Acolo putea să crească, acolo putea să-și atingă potențialul adevărat, nu în satul ei… locul care ar fi putut să-i devină mormânt, se gândea cu regret. Păstra în suflet o dezamăgire combinată cu mai multe, puțin din mândria reușitei, puțină tristețe, puțină răzbunare. Se uimea și ea câte sentimente găsea într-un singur suflet și de aceea prefera să nu se analizeze prea des. Găsea mai frumos să se bucure de ce are în jur decât să se închidă într-o carapace de care știa că o va ține prizonieră acolo.

Învăță repede totuși că nici la oraș nu era prea roz situația, căci urâtul se ascundea sub alte forme acolo, sub râsetele prietenoase ale doamnelor din holul teatrului sau sub vorbele mieroase dintre două concerte. Odată, primise complimente pentru o rochie pe care o purta, numai ca să se întoarcă în hol, căci în vâltoarea momentului își uitase mănușile pe un fotoliu satinat, și să le audă pe cele două femei. Ținea minte momentul perfect. Încă îmbujorată de la complimentele celor două doamne și cu piesa de teatru ce îi răscolise sufletul, căci așa i se întâmpla de fiecare dată când viziona ceva atât de frumos, aproape că nu credea că auzise bine.

−Maria, of, Maria.

Pentru câteva clipe crezu că vorbeau cu ea, dar nu aveau ele de unde să știe că se întorsese după mănuși, așa că mai zăbovi acolo câteva clipe.

−Sărăcuța… pe cine crede că păcălește cu imitația aceea de material?

−Da, și galbenul acela! se auzi o a doua voce, pesemne aparținând femeii mai tinere. Nu vine deloc bine cu pielea ei.

Plecă în stare de șoc de acolo, fiind cât pe ce să se împiedice pe treptele de la intrare. Nu că o dărâmaseră câteva comentarii despre rochia ei, dar oamenii… oamenii de ce erau atât de răi? De ce se mai chinuiseră atunci să o complimenteze? Sau de ce se legau de materialul rochiei? Asta o durea puțin, recunoștea, căci strânse vreo trei luni bani ca să își permită rochia aceea, iar ele ce făceau? Vorbeau despre culoarea galbenă? Care nici măcar nu era una stridentă, ci o nuanță blândă asemenea razelor de soare, sau cel puțin așa i se păruse ei. Ce absurd…

În seara aceea se dusese acasă, nu se mai abătuse prin parc ca să rememoreze scene din piesa de teatru și își făcu un ceai în care își permise să-și pună jumătate de linguriță de miere. Așa îmbrăcată în hainele bune se așeză pe canapea în semiobscuritate, într-o liniște întreruptă doar de sunetul pașilor trecătorilor târzii de pe stradă. Stătu așa, vreo jumătate de ceas, apoi își lăsă două lacrimi discrete să îi curgă pe obraji. Atât. Dispărură imediat, în urma lor rămânând chipul îngândurat al unei Marii care abia se confrunta cu lumea mare. Era ca un nou-născut, naivă și curioasă, dar hotărâtă și motivată.

A doua zi de dimineață se simțea renăscută. Încet, dar sesizabil, comportamentul ei deveni mai rece, avea grijă cu cine vorbea și ce, nu mai lăsa sentimentele să i se citească așa, oricând, pe chip. Peste ani, ajunse la concluzia că totul se întâmplase din cauza mănușilor.

Oamenii nu o mai condamnau, ci din contră, ajunsese să fie tare apreciată că nu-și expunea întreaga viață. Până la urmă, de aceea exista o aură de mister în persoana ei. Profesorii deci, colegii ei de catedră, nu puteau fi folosiți pe post de surse dacă cineva i-ar fi pus să-i contureze personalitatea Mariei. Era zărită pe holuri destul de rar, căci pauzele alegea să și le petreacă în compania copiilor, așa cum le spunea ea.

−Elevi sună prea oficial. Voi, pentru mine, sunteți copiii mei, așa spunea ea.

De aceea, ceilalți profesori începuseră să zică și ei „E cu copiii“ și toți știau că Maria consola, îmbrățișa, îndruma – pe scurt, bucura pe cineva cu prezența ei în școală. Mereu era căutată, mereu se făcea coadă la catedră în pauza mare. Ce aveau de vorbit totuși atât de mulți copii cu ea, pauză de pauză? Ei bine, unii discutau despre nedreptățile care curgeau din poziționarea pe un piedestal a celorlalți profesori, Alții, în schimb, vorbeau despre povești, prelungind discuțiile de la ore și se crea frumos un cerc de lectură, din care fiecare rămânea cu câte o impresie ce mai departe, avea menirea să îi ghideze alegerile.

Căci asta era ceea ce construia lumina din Maria, dar acel ceva era un mister, căci nu prea putea fi numită o trăsătură aparte care o deosebea de ceilalți, făcând-o specială. De fapt, în mulțime se pierdea ușor, căci era mică de statură, iar ochii și părul îi erau brune, ca scoarța copacului după ploaie. Oh, ochii… ce ar fi vrut și ea să-i aibă verzi! Părul și-l putea vopsi, dar nu o interesase prea mult aspectul. Îi plăcea ideea că va îmbătrâni frumos, cu riduri de înțelepciune pe față și cu părul încărunțindu-i treptat. Să fi fost oare eleganța cu care își purta cuvintele sau verticalitatea morală trăsături care atrăgeau? Sau poate o timiditate ieșită din comun, care totuși ascundea un caracter puternic, bine conturat? Să fi fost inteligența ei aproape ieșită din comun? Calmul care nu putea fi zguduit decât cu greu? Oricum, cert era faptul că femeia aceea, prin simpla ei prezență, deși nimeni n-ar fi recunoscut fățiș, aducea o undă de liniște. Acum, că sufletul ei adăpostea zbucium, că tremura sub încărcătura poveștilor nu prea fericite, că plângea în vreme ce își grava cuvintele dureroase ale tuturor ce o răniseră, și erau suficienți!, era o parte pe care Maria nu o arăta prea des.

În fond, nu i-o arătase decât unui pictor, care insistase să-i păstreze amintirea, pe cât posibil, într-unul dintre tablourile lui.

E frumos la București

Capitolul 4

S-au cunoscut la București, fapt care ar putea fi foarte ușor pus sub semnul unui destin ce voia neapărat ca ei să se întâlnească.

Ea nu călătorea, deși și-ar fi dorit, dar nu dispunea neapărat de resursele financiare necesare. Avea suficienți bănuți cât să-și permită un bilet la teatru pe lună, cumpărat la preț întreg, și câte o carte pe săptămână, cumpărată de la anticariat.

−Maria, poți mai bine de atât, i se mai spunea.

−Vai, dar nu e că nu îmi permit să îmi cumpăr cărți noi, răspunse la un moment dat, la întrebarea unui elev. Sunt și acelea minunate și miros a cerneală și au pagini curate. Desigur, asta ar însemna să îmi iau mai puține cărți pe an, căci știți și voi câți galbeni ajunge un volum nou. Dar cele de la anticariat… dragii mei, ele poartă amprenta celor care le-au citit înainte. Au ceva special și ele, să știți. Mai ales dacă au însemnări pe margini sau colțuri îndoite. Să vă spun, s-a întâmplat odată să cumpăr o carte tare frumoasă, niște povești din germană, traduse în românește. Vă dați seama că prețul nu a fost tocmai mic, nu am mai mers la teatru în luna aceea. Dar a meritat, copii! Asta până am ajuns la o pagină pătată de cafea! M-am înroșit toată de supărare, vă puteți da seama! Patruzeci și cinci de galbeni pentru o carte pătată. Mă și gândeam dacă să o duc înapoi sau nu, măcar să îmi recuperez o parte din bani, dar apoi mi-am pus problema că poate domnul de la anticariat va crede că am pătat-o eu de cafea. Așa stăteam eu îmbufnată, până m-am gândit: oare ce motiv o fi având posesorul cărții să verse cafeaua? S-o fi speriat de ceva? Dacă da, ce era? Era în grabă? Poate abia aflase o veste uimitoare și nu își dăduse seama că îi tremura mâna? Sau poate avea copii? Poate unul dintre ei a răsturnat ceașca? Vedeți voi câte întrebări s-au desprins de aici?

Deci, s-ar fi zis că Maria avea destul de bine impregnat simțul unei responsabilități în fața banilor, atât de valoroși acolo unde trăia ea acum. La sat, galbenul era încă văzut drept ochiul dracului, de aceea lumea încă făcea troc cu brânză, sare sau făină, în funcție de specificul gospodăriei. După cum își dădea seama, lucrurile aveau să o mai țină așa o vreme. În fine, întâmplarea face că într-o zi, domnul Leonard Almaș, un stimabil redactor, recunoscut în tot Iașiul, cu care se știa de la câteva spectacole la care participase, îi prezentă o propunere.

−Maria, ție îți place să călătorești?

−Oh, nu am cum să răspund exact. O singură călătorie am făcut până acum, pân’ aici la Iași și după cum vedeți, aici am și rămas de mult ce îmi place.

−Fata mea, o veste am să-ți dau, începuse domnul Leonard cu un aer de profet. Luni dimineață, dacă te lasă inima să îți părăsești copiii pentru câteva zile, am pe cineva care te poate duce pân’ la București. De ceva vreme încoace îmi tot aud urechile că Maria Nacu în sus, Maria Nacu în jos, și am socotit că trebuie să fie ceva în tine, de tot te laudă așa gura lumii.

Maria rămase tăcută, deși ar fi avut câteva clipe timp să intervină, dar era curioasă ce are de spus mai departe interlocutorul ei.

−Sigur mai știi seara aceea când a venit doamna Maria Bujor să ne facă prezentările. Te urmărisem, copilă, de câteva zile, și ți-am văzut sufletul delicat și discret, dacă îmi permiți să îți fac o caracterizare directă.

Maria încuviință tăcut, căci domnul Leonard Almaș avea o vârstă respectabilă, de aceea nu se îndoia de judecata lui, și în plus, știa să aprecieze un compliment când îl primea.

−Așa, mi-am dat seama că ești pasionată de frumos când ți-am văzut ochii strălucind după un spectacol de teatru și am zis că neapărat, trebuie să îmi lărgesc cercul social cu tine.

Făcu o pauză, suficientă cât Maria să-și mijească puțin ochii, încât să își exprime dorința de a afla unde vrea să se ajungă cu dialogul.

−Fără să mă mai întind, Maria, îți pot oferi o … să-i zicem bursă, până în capitală. Aș vrea tare mult să te duci să vezi și lumea de acolo, dar am și un preț. Te întorci, îți vezi de ale tale, și după ce îți aduni gândurile, îmi scrii un material pentru ziar. Vezi tu, poate acolo umblă câinii cu colaci în coadă, cum s-ar spune.

Analizând preț de câteva momente oferta, Maria acceptă. Luni mai târziu, când se întrebase de ce, nici ea nu știa exact să răspundă. Era în ea o voință care nu o lăsa, parcă totul fusese menit să se întâmple exact așa. De aceea nici nu stătu prea mult să se gândească, veni natural răspunsul, la fel ca și plecarea.

Iat-o, deci, pe Maria la București, într-o zi de miercuri a lunii martie, după ce se acomodase cu cămăruța în care stătea. Nu era ceva spectaculos, auzise că în capitală calitatea vieții atingea alte valențe, dar se apropia de luxul pe care și-l imagina că îl avea cineva cu o situație mai bună ca a ei. Camera era simplu decorată, cu un pat de o persoană lângă perete și cu mobilă din lemn maro, deschisă la culoare. O noptieră, un dulap și un birou făceau deja ca spațiul să se umple. Geamul nu era mare, dar suficient cât să vadă ce se întâmpla în stradă. Avea draperii roșii, ceea ce nu se potrivea neapărat cu aspectul general, dar oferea un plus de grandoare apusă. Baia era în hol și era norocoasă că nu o împărțea, căci la etaj cu ea nu mai era nimeni. În schimb, mesele le lua în sufragerie și înțelesese de la proprietar că acolo se mai adunau locatari, să se cunoască și să discute ultimele știri din ziar. Desigur că tot despre ce se putea discuta în acea perioadă era Independența României. De pe front încă nu se știau vești, abia fuseseră încheiate tratativele pentru semnarea din 3 martie a recunoașterii independenței.

−Că nu puteau să vină ei la noi, tot ai noștri să se ducă până-n Turcia ca să le fie recunoscut un statut, dom’le.

Era o frântură dintr-o conversație mai lungă, pe care Maria o prinsese în fugă în acea dimineață. Se pregătea să exploreze centrul capitalei și zonele ce abundau de vivacitate și grandoare. În fine, după o sesiune serioasă de ploaie, care o făcu să se ude la picioare, se opri pentru câteva momente, căci își pierduse suflul în încercarea de a se ascunde de vijelie.

−Oh, dacă m-a văzut acum cineva, sigur s-a amuzat copios pe seama mea, tot bombănea ea în surdină.

−Vă ajut? Păreți rătăcită.

Era un glas de bărbat care tocmai îi vorbise, așa că făcu, din precauție, un pas în spate, înainte să își ridice privirea. Ea încă era îngrijorată de urmele ploii care îi udaseră pantofii buni, așa că nu auzi pașii necunoscutului.

−O, nu vă speriați. Vă asigur că am cele mai bune gânduri.

−Bună seara, nu cred că m-am rătăcit, mulțumesc. Sunt doar nemulțumită de vremea de afară. Ploaia asta… oh, dar de fapt, nu vreau să pară că sunt nerecunoscătoare, ploaia sigur face mult bine, dar…

Se întrerupse din cauza râsului bărbatului.

−Mă scuzați, râdeți cumva de mine?

−Râd de modul în care îi luați apărarea ploii, nu am îndrăzneala să râd de o doamnă. Am fost crescut mai bine de atât.

Maria își luă o clipă să îl privească pe interlocutorul ei. Înalt, dar slăbuț, cu părul lăsat pe spate, părea desigur, un excentric. Oare câți ani o avea? Pare mai în vârstă decât mine, oricum. Chiar dacă abia schimbaseră câteva cuvinte, glasul lui avea o tonalitate domoală, care i se potrivea de minune aurei pe care o răspândea. Sunt oameni pe lumea asta la care te uiți și îți dai seama că au ceva special, posedă un fel de atracție inexplicabilă a cuiva care e pe punctul să răscolească suflete cu experiențele pe care le are. Bărbatul acela din fața ei părea unul dintre ei.

−Ei bine, vă mulțumesc încă o dată că v-ați interesat de starea mea de bine. Cred că mă descurc să ajung înapoi.

Maria se felicită în gând că avu viteză de reacție, deși nu își dădea exact seama cât trecuse de la ultimele lui cuvinte până ce ea îi răspunse.

−Văd că nu sunteți de-a locului, accentul vă trădează, deși trebuie să recunosc, aveți și o sclipire a călătorului în ochi. Am văzut-o de departe. Să vă bucurați de București, aici e lume mare, am avut și eu șansa, pe pielea mea, să o cunosc.

După alte câteva formalități generale, din care Maria nu reuși să afle nimic concret despre bărbatul acela, întâlnirea fu trecută la categoria diverse, căci orașul aștepta să fie explorat.

Două seri mai târziu, găsi o telegramă în camera ei. Hârtia era groasă, de bună calitate, astfel că își dădu seama cine trebuia să fi fost expeditorul, chiar înainte să citească semnătura caligrafică.

Draga mea Maria,

Sper ca această scrisoare să te găsească cu bine în lumea Bucureștilor. Nu e ca prin străinătate, Paris e doar un vis pentru mulți, căci după cum bine știi doar o parte mai norocoasă părăsește plaiurile noastre mult iubite. Pământul nostru, pe care abia l-au câștigat ai noștri. Dar hai să nu ne întristăm, căci ei ne duc mai departe spiritul, ne fac mândri. Ce să facem… așa stau lucrurile, să sperăm la cât mai bine.

Uite care este motivul din spatele scrisorii mele neanunțate. Mi-am dat seama că o nepoată, dintre multe ale mele, vine să mă vadă săptămâna care urmează, să discutăm niște chestiuni familiale. Am dat câteva zile de odihnă celor de la ziar, am auzit că așa se practică în afara graniței, e pentru motivație. În fine, nu te grăbi cu întoarcerea. Copiii de la școală sunt pe mâini bune, au chemat-o pe doamna Ludmila Viziteu, o mai ții minte? Am toată încrederea în ea. Nici la teatru nu ai pierdut nimic, încă sunt repetiții. Așa că, ia-ți timp, dragă Maria, și când te întorci, să-mi scrii material pentru o lună.

Încă un lucru, cu următoare poștă, vei primi o invitație pentru o masă la casa domnului Cezar Librecht. Vei găsi în ea toate detaliile de care ai nevoie. Îți va plăcea enorm acolo, și te trimit în calitate de reprezentată a mea, nu ca să cunoști firea lui Cezar, care din nefericire, nu este un model pentru nimeni, și ca să cunoști lumea mare. Vin acolo oameni de tot felul, așa că sunt convins că vei găsi măcar un partener de conversație până la finalul mesei. Nu-ți face griji de Cezar, știe de tine, i-am trimis o scrisoare în care i te-am descris cu lux de amănunte și el desigur, și-a exprimat dorința de a te cunoaște. Te avertizez, nu intra însă în jocurile lui, e dificil să ieși de acolo, mai ales când ai un gram de sensibilitate a bunului simț.

Te las cu cele mai bune gânduri,

Al tău,

Leonard Almaș

Pusă în fața faptului împlinit, Maria era prinsă între oboseala călătorului, care vrea să revină o clipă la comoditatea cu care e obișnuit, și mulțumire pentru bunătatea domnului Leonard.

Așa se face că, într-o sâmbătă seara, pe la orele 18, tânăra ieșeancă își anunța prezența la casa Librecht. Proprietarul, Cezar Librecht, era exact așa cum și-l imaginase ea din descrierea sumară, dar cu subînțeles, a domnului Almaș. Îmbrăcat în costum, pesemne fabricat din materiale scumpe, întruchipa un stil al noii burghezii, ținându-se bine pentru vârsta pe care o avea, putu aprecia Maria. Fu introdusă în diferite cercuri, unele formate exclusiv din bărbați, care se mulțumiseră să dea din cap, trecând apoi la discuțiile lor despre chestiunile politice, dar și din femei. Acestea, se arătaseră mult mai vorbărețe în doar câteva minute, Maria află că domnul Cezar fusese maior în 1864. Unele, care nu păreau că respectă vreun cod moral, susțineau sus și tare că Librecht fusese confident de-al lui Cuza. Maria nu prea știa cum să răspundă la toată această grămadă de informații care era aruncată peste ea, așa că după aproape un ceas în care zâmbi și clipi și aprobă automat, se retrase pe terasa din spate. Adevărul era că aerul răcoros de primăvară îi făcea bine și faptul că de acolo nu se auzea mare lucru din agitația din interior nu putea fi decât un lux. Își permise să profite pentru câteva clipe.

−Se pare că ne întâlnim din nou.

−O, nu are cum să fie o întâmplare, răspunse și ea bărbatului.

−Nicolae Grigorescu este numele meu. Cu cine am onoarea?

−Maria Nacu, domnule Grigorescu. Mă bucur că am făcut, în sfârșit, cunoștință. Poate că ploaia din centru a fost profetică, altfel nu m-ați fi recunoscut aici și nu ați fi venit să vă prezentați.

−Într-adevăr, dar ce faceți aici, în acest cadru total…deosebit?

−Oh, eu am venit la invitația unui binefăcător de-al meu. El e de la Iași și după cum vă puteți da seama, un drum atât de lung până la București nu și-ar fi găsit justificarea doar pentru o serată. Dar de ce considerați acest cadru…deosebit?

−Ei, nu-mi spuneți că sunteți afiliată politic în vreun fel! Pentru că dacă nu sunteți, nu puteți găsi un cuvânt mai potrivit decât al meu. Aici lumea își face relații, mai află diverse…

−Mie îmi spuneți?

Între Maria și acel bărbat, Nicolae Grigorescu, se instală rapid un sentiment de familiaritate, un fel de amiciție bazată pe interese comune.

−Ce mai știți despre proprietarul casei, domnule Grigorescu?

−Spuneți-mi Nicu, vă rog. Și nu prea multe. Doar că serata aceasta este cât se poate de riscantă, având în vedere acuzațiile pe care le poartă. Nu, nu vă faceți griji, am văzut că ați făcut ochii mari, Cezar nu mai este căutat, dar știți cum e… odată o etichetă pusă… în fine, el e stabilit la Paris, dar din surse sigure, am înțeles că nu se bucură de vreo stabilitate financiară.

−Ah, ciudat lucru, văd că aici, la București… cu toți invitații… și casa asta așa de frumoasă…

−La Paris e diferit, doamnă, și Maria sesiză patosul din vocea lui.

−De unde știți? Oh, și spuneți-mi pe numele mic, am trecut demult de politețuri generale.

−Se poate spune, că domnul Librecht este un călător, așa ca mine.

−La Paris?

−Da, uite, acum sunt în trecere pe pământul de acasă… e frumos să-mi aud limba vorbindu-se în jur…

−Vă cred… și acum ce faceți aici?

−Acum… mă mai bucur câteva zile de aerul din București, abia m-am întors de pe front…

−Oh, ați luptat?

−Maria, uită-te la mine, adăugă Nicolae cu o ironie evidentă. Nu sunt făcut pentru asta, nici dacă aș vrea. Dar, din fericire, nu vreau. Treaba mea e mai gingașă, surprind momente. Sunt pictor.

−Ce frumos! Trebuie să recunosc că ți se potrivește această meserie. Ce lucru nobil…

−Nu știu… poate vom avea ocazia să discutăm despre asta într-o altă zi. Să nu stricăm momente frumoase ca acestea cu detalii plictisitoare.

În semiîntunericul de afară, Maria îi zări ochii. Aveau un fel de dor, o ceață, poate durere? Sărmanii… se gândi ea. Câte au văzut…

Dar nu se putu abține să nu zâmbească. Nicolae îi observă imediat buzele ce se rotunjiră.

−Ceva pe inimă?

−Oh… doar… e frumos la București!

S-a întâmplat în 1877...

Capitolul 5

Ei, dar nu vorbea nimeni pe cât ar fi trebuit de tot sacrificiul făcut cu trei ani înainte. Deși timpul trecuse, așa necruțător cum e el, anul 1877 a rămas mult timp în memoria românilor. Era emblema a două poluri deopotrivă. Se părea că plutea în aer un fel de fenomen de uitare, căci nu se încumeta nimeni să-și riște liniștea sufletească pentru ca să deschidă un subiect ce oricum, nu avea decât o încheiere absolut tristă. Da, românii au învins, și da, românii au devenit independenți… dar cu ce preț?

Nu e ușor să fie adus în discuție niciun fel de război, mai ales atunci când știi că din cauza lui ai pierdut tu pe cineva drag. A vorbi în termeni politici despre alianțe și evenimente pe hârtie e una, dar alta e când totul devine mai amplificat, iar cifrele, datele și întâmplările de pe front capătă parcă o altă semnificație. Pentru că vezi dincolo. Simți și auzi suferință. Vezi mai mult decât consecințe nefaste. Problema era că, în acest caz particular, consecințele pe plan politic erau departe de a fi nefaste, căci până la urmă, le fusese recunoscută independența. Da, se găseau neajunsuri, ca în orice alt joc politic, cum ar fi că Ismail, Cahul și Bolgrad nu mai aparțineau românilor.

Maria nu pierduse propriu-zis pe nimeni, ci mai degrabă poate câștigase, așa că paradoxal, ar fi trebuit să fie recunoscătoare. Absurd, nu? Să ajungi să devii sclav unui război, sub semnul unui cauze nobile. Și apoi să-i mai fii și recunoscător destinului.

E drept, Nicolae venise din Franța ca să servească în armata română, deci, la o primă vedere, pentru un necunoscător, care nu voia să pătrundă mai adânc, să descopere adâncimi și să sape după răspunsuri, părea că destinul le-a unit viețile sub semnul unui scop înălțător, ceea ce ar fi transformat povestea lor, desigur, într-o dramă a războiului.

− Cum a fost călătoria până aici? a fost prima ei întrebare cu adevărat personală, astfel încât, după răspuns, să încerce să-i pătrundă în străfundurile sufletului.

− Gri, cu nuanțe de galben.

− Ce ciudat vorbești, Nicolae.

Și-a cerut scuze imediat, gândindu-se că poate îl jignise. Of, sigur părea acum doar o copilă care nu știa să se comporte. Dar el o privi, mijindu-și ochii înguști, cu un surâs pe chip, ceea ce îi dădu curaj să se explice.

− Mă refeream la faptul că vorbești în culori. E diferit și frumos, cred că îmi place. Să facem asta mai des.

Cumva, pusă așa situația ei, părea mai mult un sacrificiu pe alocuri dramatic, adus iubirii.

Firea Mariei însă, de o sensibilitate aproape ieșită din comun, nu putea rămâne neutră în fața poveștilor de pe front. Nici imaginația nu o ajuta, căci punea cap la cap fragmente din istorisiri auzite pe ici pe colo, pe la colțuri de stradă, pe la mese aranjate, reconstituind în minte imagini ale cruzimii oamenilor. Suferința părea să fie omniprezentă, căci pretutindeni se îmbinau trupuri de soldați căzuți, jumătăți aruncate pe ici, pe colo, lăsate să dispere în voia sorții. Încercase să nu mai fie bântuită de vină, zău că încercase, că doar nu-și făcea nici ei vreun bine să se tot chinuie atât. La un moment dat, avusese puterea să-i mărturisească lui Nicu ce avea pe suflet, iar cuvintele lui fură atât de simple, dar atât de puternice…

− Maria, pentru ce ești tu de vină? Nu te mai consuma pentru faptele altora, oricum nu poți schimba ce s-a întâmplat acolo. Vina ta este că ai un suflet prea frumos, draga mea.

Draga mea… așa-i spunea el.

Asta era vina ei și avea să o poarte toată viața. Avea un suflet prea blând. Nu avea cum să rămână nepăsătoare în fața oricărei nedreptăți, fie ea oricât de mică. Și oricum, în cazul acela, chiar și o moarte pe front nu era puțin lucru. Nu putea să nu se cutremure când își amintea acele desene. Mulți ani mai târziu, încă vedea culorile vii în fața ochilor și părea că aude glasuri de bărbați ce strigă după ajutor sau îndurare. Avea Nicu al ei un talent să difuzeze culorile în fundal, ca și cum s-ar pierde în neant sau poate încercarea lui era să depășească granița unui tablou, astfel încât acesta să-și găsească ecoul în vreun suflet mai sensibil.

Intrase prima oară în atelierul pictorului care avea să-i devină cea mai frumoasă amintire, la doar câteva zile înainte ca el să o părăsească, iar primul lucru pe care îl văzuse acolo era un caiet din piele maro, lucrată minuțios. Bucățica aceea, obiectul acela neprețuit. În orice caz, se vedea amprenta unui timp necruțător asupra caietului, așa că întinse mâna după el, cu un zvâcnet. Se opri totuși la jumătatea drumului, căci observă crisparea ce-l cuprinse subit pe Nicolae. Părea că își ține respirația.

Se știau deja de câteva săptămâni bune, timp în care ea învățase să îi cunoască respirația, bătăile inimii și pașii de la depărtare. Nu-i fusese nici ușor să rămână la București, pentru că avea îndatoriri la Iași. În primul rând, nu știa cât mai putea apela la Ludmila Viziteu. Era, într-adevăr, o femeie respectată și apreciată, dar nu voia nici să profite prea mult de bunătatea ei. Apoi, trebuia să lucreze la articolele domnului Almaș, pe care i le promisese. Avea conturate deja în minte câteva aspecte pe care ar fi vrut să le dezvolte. În mare, erau detalii dintr-un București văzut prin ochi de călător. Nu locuia acolo și, prin urmare, ochiul ei nu era obișnuit cu conturul orașului, așa că observa diferențele într-un mod atât de ager, încât i-ar fi surprins pe mulți. Abia așteptase să-și adune gândurile în camera ei de acasă. Asta până să se îndrăgostească. A venit atât de neașteptat omul acela atât de frumos, încât nici nu știa când a început să vadă Bucureștiul prin ochi de îndrăgostit.

Se dezbrăcaseră de orice povară ce o aveau pe suflet amândoi, căci viața niciunuia nu purta vreo nuanță deschisă. Negrul predomina, pe alocuri albastru. Abia târziu, de câțiva ani încoace, descoperiseră împreună că aveau raze de bucurie. Acolo sus, în cămăruța ei închiriată, ferită de ochii și de urechile celor nepoftiți, ei deveniră povestitori. Au râs și au plâns sub lumina lunii, goi, în timp ce-și încleștau mâinile sub semnul unui jurământ mut. Nu putea fi aievea bucuria aceea pe care o simțeau. De câte ori erau împreună, se încărcau cu o liniște ce nu părea a fi din lumea asta. Ce frumos e să-ți culci capul pe umerii unui om care și-a întipărit fiecare temere, fiecare emoție pe trup? Descoperiseră împreună că aveau mai multe în comun decât se așteptau. Cel mai important, poate, scânteia care i-a apropiat a fost tendința spre singurătate. Se simțiseră singuri pe lume, ei doi. Asta până să-și lege sufletele în cununi de poezii, în cântece latine și în desene în cărbune.

− Pot?

El nu îi răspunse, iar ea nu avea puterea să se uite la el. Știa ce va găsi în spatele copertelor de piele, dar nu putea să-și recunoască. Cel puțin nu cu voce tare. Părea ceva mult prea intim și nu știa dacă avea voie să-i răscolească așa amintirile. În următoarele secunde, el se apropie de ea, cu pași hotărâți, luă caietul de pe masa prăfuită de lemn și îi răsfoi paginile. Se auzi un sunet plăcut urechilor, acela al foilor groase întoarse de pe o parte pe alta, atingându-se de degetele lui.

− Maria

Atât. Și îi întinse caietul. Îi mângâie coperta cu degetele, parcă fiindu-i frică de ce avea să găsească acolo. Poate unele mistere trebuiau să rămâne mistere. Îi simți respirația în apropierea gâtului, urmat de un sărut tandru. Timpul părea că stătea în loc. Razele, și așa firave, care își făceau loc prin scobitura ușii, înghețaseră în acel moment frumos. Luminau, în schimb, particule de praf, care se ridicau încet. Imaginea aceea luminoasă avea să îi rămână mult timp dragă Mariei, într-un soi de amintire ce părea la fel de vie de câte ori era rememorată. Nu îl putea vedea, căci era în spatele ei, dar îi simțea mâinile urcându-i pe șolduri.

În următoarele minute respiră doar de câteva ori, suficient cât să-și recapete puterea să răsfoiască paginile. Convoaie de prizonieri flămânzi, cai dărâmați, bălți de sânge amestecat cu noroi. Priviri pierdute în neant și deznădejde.

− Cum te simți? își auzi vocea cristalină întrebându-l.

− Vinovat.

Maria se întoarse spre el, într-o semipiruetă ce o plasă la o distanță infimă de locul unde bătea, sub un strat de haine și piele, inima lui. Își întinse palmele spre obrajii lui, simțindu-i o lacrimă rece. Îi atinse fruntea, parcă vrând să anuleze orice contur se afla între ei doi. Apoi închise și ea ochii, din lipsă de cuvinte. Ce putea ea să mai spună, când și ea, la rândul ei, purta un sentiment asemănător? Și ea nici măcar nu fusese acolo…

− Tu nu le-ai văzut privirile, Maria.

Glasul lui era răgușit. Știa acel sentiment, când inima îți ajunge în gât și simți că te sufoci.

− Ei mureau pe capete și eu stăteam în mijlocul lor, neputincios în fața a tot. Țărani simpli, așa ca mine. Mulți tineri, prea mulți în fața morții. Ce le trebuie lor război, când ar fi trebuit să simtă sub tălpi paie și să miroasă iarbă cosită? Ei nu s-au îndrăgostit, Maria. Și uită-te la mine, cum stau în brațele tale și mă simt fericit. Ce e corect în asta? Știi tu câte fete le plâng așa-zisul curaj că s-au înrolat și au plecat pe front? Uite unde i-a dus asta. Nici slujbă de înmormântare n-au avut câțiva, nu au unde să se ducă mamele lor să ducă flori. Le auzeam rugăciunile, noaptea. Se aveau doar unii pe alții, așa e acolo. Ești singur în fața morții. Mă simt vinovat, Maria, că trăiesc. M-am și îmbolnăvit de malarie și după o săptămână m-au trimis la izolare, cu alți câțiva nenorocoși. M-am făcut bine doar ca să nu mai aud strigătele oamenilor fără ajutor. Febra îmi amplifica durerea și nu voiam decât să pot fi de ajutor. Măcar atât să fac. Dacă tot sunt laș.

− Dar mi-ai spus mie să nu mă las copleșită! Și uită-te la tine, ce-ți faci acum, aici! se auzi Maria spunând, aproape tremurând. Nu este corect ce-ți faci, Nicolae! Cum să fii laș, tu dintre toți? Nu știu câți ar fi avut puterea să pună pe hârtie ce au văzut acolo…

− Poate e mai bine așa, o întrerupse Nicolae.

Vocea lui devenise între timp rigidă și serioasă. Nu mai avea ochii umezi, dar se simțea în aer o tulburare.

− În plus, de ce ai vrea să-ți amintești așa ceva? Uite ce am făcut eu, am păstrat urâtul.

− Desenele tale, Nicu, vorbesc fără cuvinte, la fel cum tu vorbești în culori. Ai o legătură specială, tu cu lumea asta pictată. Dar știi deja, nu e nevoie să-și spun eu asta. Ești un om frumos…

− Nu am spus niciodată că sufletul meu este la fel de frumos precum al tău, draga mea. Tu să nu te umpli vreodată de vină, nu ca mine. Tocmai legătura asta, de care spui tu, mă face să nu am liniște în gânduri.

Și în acel moment, Maria simți o căldură în mijlocul stomacului și nu se mai putu abține. Izbucni într-un plâns puternic, care îi lăsase urme roșii pe față. Era aproape isterică, deși nu avea un motiv concret. Plângea, poate, cât pentru toate familiile care și-au pierdut pe cineva atunci.

*

Dacă o întreba cineva, nu știa să numească exact momentul în care se îndrăgostise de el. Poate a fost chiar în seara aceea ploioasă. Sau poate primul sărut, când s-a abandonat în brațele lui, sub minunea ce li se întâmpla. Sau cândva, în timpul vreunei conversații lungi. Au vorbit despre tot ce se putea vorbi între doi îndrăgostiți. Nu-și făcea griji de ce ar putea spune lumea, prea puține se știau despre ea, oricum.

− Cât poți să mai rămâi la București, Maria?

− Nu știu cât să mă bucur de generozitatea domnului Almaș, șovăi ea. Și mi-e și dor de copii, abia aștept să le mai vorbesc de vreo poezie.

− Vorbește cu mine de poezie, draga mea.

− Cu tine pot vorbi de Paris Mumuleanu, râse ea.

− Subestimezi puterea copiilor de a înțelege stihurile, cumva? se amuză și el.

− Vai, nu, cum aș putea… dar, fiecare etapă cu poeziile ei. De ce nu vii tu la Iași? Ne-am putea plimba pe Copou sau pe Lăpușneanu, e tare frumos pe acolo, știi? E și primăvară, și se simt atât de liniștite plimbările pe seară.

− După o ploaie infernală, mai ales.

− Da, Nicu, hai! Hai la Iași, să-mi vezi casa, să-l întâlnești pe domnul Almaș și pe copii! Doamne, cred că s-ar bucura tare să te cunoască. Sunt niște îngeri, zău. Uneori mă uit la ochii lor și nu-mi mai vine să plec. Sunt atât de curioși. Și, ah, îmi dau seama că, deși sunt copii, duc pe umeri niște poveri urâte… le văd umerii aplecați când le dau ceva de scris. M-au făcut să înțeleg că fiecare poartă o poveste. Nimeni nu este omis din lanțul vieții, ce ne trage în final, pe toți după el…

Și vorbi așa vreo câteva minute, timp în care Nicolae o privea pătrunzător. Îi plăcea și lui să o asculte, avea un farmec fata aceea…

O întâlnise prima oară într-o seară ploioasă de martie, în urmă cu câteva săptămâni. Nu trecuse mai mult de o lună de atunci. Părea rătăcită, dar privirea ei era serioasă. Totuși, după ce schimbaseră câteva cuvinte își dădu seama că avea o fire caldă. Apoi fiecare o luă pe drumuri separate. Nu avea de ce să se gândească la ea, așa că o uită. Nu era decât o figură cu care se întâlnise într-o seară, la fel ca multe altele. Totuși, câteva zile mai târziu, o zări pe aceeași femeie. De data aceasta nu mai părea pierdută, poate doar copleșită. Nici nu o condamna, locul acela nu era pentru oricine, și cu atât mai mult, finețea și bunul simț erau rare pe acolo. El fusese chemat, obligat prin statutul pe care îl avea, de pictor de război. Librecht era un om cu prea puține calități, dar avea o reputație de menținut în țară, așa că nu se ferea din a da petreceri mari, deși situația financiară nu îi permitea prea multe. Sigur făcuse vreun împrumut considerabil. În fine, nu era treaba lui cum își alegeau unii oameni să trăiască, învățase cu mai mult timp în urmă să nu se mai implice în cursul firesc al vieții altora. La un moment dat, plictisit de toate zâmbetele acelea false și de discuțiile politice, fără vreun rost anume, Nicolae se gândi să ia o gură de aer. Poate așa își recăpăta puterea, căci toate interacțiunile acelea fără sens îl obosiseră peste măsură. Un lucru remarcă la Maria, din primul moment în care se apropie de ea - ochii. Bruni, frumoși, mari, curioși. Intrară în vorbă. Și vorbiră, mult. Ce ușor părea totul. Ce fluiditate aveau dialogurile. Ea părea extrem de rafinată și de elegantă și nu-i află originile modeste decât după ceva vreme.

− Să știi, draga mea, că nu trebuia să te ferești. Suntem la fel, Maria, și uite cum ne-am găsit. Uite câte facem, amândoi, fără să cădem pe panta laudei de sine. Dar suntem dovada că nu contează de unde venim, părinții sau familia nu ne definesc.

− Îmi e frică, Nicu. Nu vreau să devin ca mama, înrăită de răul altora. Nu vreau să-mi cresc copii în frică și nici să mă mulțumesc cu puțin.

− Ce gânduri ai… să nu-mi spui că asta îți tulbură sufletul acela frumos.

− Oh, uneori, în ceas târziu de seară… uite, până acum nu am cunoscut vreun pictor atât de talentat care să-mi picteze pe suflet. Ai pus culori peste furtună și, în continuare, îmi modelezi peisajul singuratic din lăuntrul meu.

De aceea îi și spune dor, că doare…

Capitolul 6

Și o durea, normal că o durea. Cum să nu simtă un pumnal care o străpungea în sufletu-i plăpând când văzuse asemenea trădare? Poate nu fusese întocmai așa, poate nu era nevoie de cuvinte atât de mari, dar ea se simțea atât de măruntă…dar plecarea lui venise ca un pumnal, zguduind din țâțâni tot. Tot. Îl rugase, aproape că-l implorase să nu plece la Paris. Franța era atât de departe de ea. Părea că plecarea lui ștersese ultimele săptămâni. Oricum, întâlnirea lor nu ar fi trebuit, în circumstanțe normale să aibă loc.

Se gândea că poate nu există sentiment care să provoace mai multă durere decât cel pe care îl simțea deja – un fel de dor neputincios care o sugruma, asta doar pentru că ea permitea așa.

Poate e mai mare decât mine ce simt eu acum și poate nu aș fi putut duce o asemenea iubire. Dar a fost oare iubire? Sigur a fost, trebuie să fi fost. De aceea doare.

Nici cum să reacționeze nu știa, căci era prinsă undeva între rațiune, care îi spunea că nu are sens, și un fel de sentimentalism orb pe care îl simțea până în străfundurile inimii. Dar nu se putea opri, asta era firea ei, și dacă ar fi vrut să pună capăt în vreun fel modului natural de a se comporta, însemna a veni împotriva firii. Un lucru învățase din cărți, dacă tot le preda… nu interveni peste firesc. Peste câțiva ani, când își va aduce aminte de perioada aceea din viața ei, acea pată neagră și dureroasă pe care era amintirea lui, avea să se gândească la un poem, despre al cărui autor știa că se perindă adesea pe la Iași, dar pe care nu avusese bucuria de a-l întâlni. Habar nu avea ea atunci ce căi misterioase avea viața pentru ea. Peste ani, va citi despre un Hyperion și o fată împărat și va zâmbi trist în colțul buzelor, gândindu-se că băuse și ea din lumina unui luceafăr. Săraca fată de împărat, nu putea merge acolo sus, în lumea de după lume, așa cum nici ea, Maria, nu-l putuse urma pe Nicolae la Paris.

Își aducea și acum aminte că adormea în ceas târziu, de obicei trecut de miezul nopții. Nu păstra, totuși, prea multe gânduri din acea perioadă. Anul 1887 rămăsese sub semnul unei tulburări lăuntrice cum nu se așteptase. Iubise și se simțise iubită, dar ca apoi să intre în disperare.

Își aducea vag aminte că se tot foia de pe o parte pe alta, dovadă că în fiecare dimineață cearșafurile îi erau mototolite. Simțea cum lacrimile i se adunau în colțurile ochilor și nu știa dacă voia să le lase să curgă sau nu. Poate despărțirea aceea abruptă nu era decât un pretext ca să plângă pentru prea multe care i se întâmplau în jur.

*

Acum, trei ani mai târziu, a avut timp să treacă printr-o vindecare forțată, autoimpusă, dar atunci, se consuma de dor. De dragoste, care o durea. De aceea îi și spune dor, că doare.

Dacă nu era răcoarea toamnei care să îi zgribulească pielea, Maria nu și-ar fi dat seama că nu se mai ridicase de pe treptele doamnei Ludmila. Carnețelul de pe genunchii ei ascundea însăși amintirea iubirii. Așa fusese lăsată pentru prima oară să pătrundă în gândurile lui Nicu. Așa învățase să nu se mai teamă de tot urâtul din jur. Desenele de acolo oglindeau o realitate pe care nu o mai avea. Și tot așa se pierduse pe ea în abisul deznădejdii. Câteva pagini lăsate goale erau expresia unui vals purtat prin adâncul sufletului. Poate că erau prea multe de spus și nu știa de unde să înceapă. Sau poate era mai ușor de atât și doar era o poveste încheiată. A doua jumătate a caietului devenea deja ceva mai vioaie, căci învățase să-și meșteșugească amintirile în cerneală și să-și aprecieze cu grijă fiecare gând.

În fine, trecuse mult timp de la ultima lor întâlnire. Aproape că îi uitase conturul feței, căci i se estompase sub imperiul amintirilor. Auzise de pe la unul, de pe la altul că Nicolae ar mai fi revenit în țară, deși ei nu îi scrisese. Tot la București avea treabă. Știa, oricum, că niciodată nu rămânea. Venea pentru scurte perioade de timp, apoi se întorcea la viața lui de la Paris. Oftă o dată adânc și se ridică de pe scări. Statura ei mică fu zărită de vreo doi trecători părăsind curtea. Într-o mână, ținea strâns între degete un caiet din piele maro. Nu părea a fi de mare valoare.

*va urma

Teodora Udișteanu, clasa a XII-a E

Sursă imagine:

Nicolae Grigorescu, Portretul Mariei Nacu - https://creativplace.blogspot.com/2012/08/portretul-mariei-nacumona-lisa.html