Clipe, multe clipe, timp care curge și curge…..
Eu, cel care am fost și cel care sunt, în devenirea dinspre copilărie spre tinerețe, ca o trezire și dezmeticire, însoțite de bucurie, de putere, de pătrundere a înțelesurilor lumii ,dar și de pierdere și de tristețe.
Gânduri, multe gânduri care se succed, care vin fulgerător și pleacă greu, dorințe imposibile de a opri frumusețea copilăriei cu tot ce presupune ea: imaginație dezlănțuită, libertate fără margini, vise fără limite.
Întrebări multe și prea puține răspunsuri încă, încercări de a găsi esența căutată de fiecare și negăsită de nimeni întru totul, entuziasm până la lacrimi de bucurie, apoi, transformare.
Eu doresc aceste schimbări, dar nu sunt dispus încă nici să renunț la frumusețea vieții de copil. Am visat mereu mult, mult și frumos, am compus în mintea și în sufletul meu evenimente, povești, personaje, trăind pe deplin în lumea lor și toate existând real în viața mea. Am umblat în atâtea forme de univers imaginar, am modelat realitatea după voința mea. Nu, la aceste lucruri nu sunt dispus să renunț, dar simt cu tristețe că ele se pierd, că nu mai au aceeași intensitate și putere.
Îmi plăceau în mica mea copilarie atât de multe lucruri, mai ales prinții și prințesele din basme, palatele și castelele, iar de curând, am descoperit că, în trecut, aceștia au fost reali. Am făcut o adevărată pasiune pentru familiile nobiliare, boierești, pentru prinți și regi, precum și pentru casele și palatele lor pe care le-am descoperit atât de frumoase. În acest fel mi s-au unit perfect poveștile copilăriei cu realitatea tinereții. În acest mod, pare că nu pierd nimic, că basmele au fost reale, că toată imaginația a existat în realitate.
Dacă aș putea să mai creez cu la fel de multă ușurință precum o făceam în copilărie, universuri multiple, m-aș întoarce în trecut să retrăiesc evenimente în care am fost atât de fericit. Acolo, în vremurile de demult, am sentimentul că viața chiar era poveste...
Era o zi frumoasă de iunie, dar nu orice zi din această lună, era 23 iunie, ziua de ajun de Sânziene, în care eu contemplam măiastra natură. Eram înconjurat de zeci de flori de trandafir. Fiecare culoare era intensă, interesantă și trezea stări și sentimente de bucurie, împlinire… Întreaga lume era stăpânită de mirosul dulce al acelor flori de vară. Cântecul suav și delicat al păsărilor se auzea ca o arie celebră a lui Giuseppe Verdi, iar pe această muzică divină dansau cu graţie și eleganţă fluturii. Aripile lor semănau cu pictura unui artist care şi-a revărsat talentul. Verdele intens al ierbii și copacii înfloriţi completau perfect tabloul pastelat. Simţeam o perfectă comuniune între mine, fiinţa materială, și natură, fiinţa spirituală.
Era ajunul unei sărbători importante a românilor, Sânzienele sau Drăgaica, o zi în care soarele este în plină forţă, aproape de cea mai lungă zi din an, în care domina cu lumină și căldură întreaga făptură pământească. Această zi este specială, se spune că cerul se deschide și cele două lumi comunică, o lume pământească și o lume ascunsă, tainică, pe care unii oameni încearcă să o pătrundă și să îi găsească sensul.
Grădina mea avea o parte sălbatică, cu flori de câmp ce cresc în voia lor, bucurându-ne cu frumuseţea, cu mireasma copleșitoare și ne îndemna la visare. Sânzienele, acele flori galbene și plăcut mirositoare, erau în plină perioadă de înflorire. Aceste flori au puteri magice, pentru că sunt considerate substitute vegetale ale zânelor cu acelaşi nume, care trăiesc în păduri și pe câmpii, sunt asemenea unor fete frumoase, care dansează și dau puteri vindecătoare plantelor, sporesc fertilitatea holdelor, protejează casele și gospodăriile. Soarele joacă și el odată cu Sânzienele și tocmai de aceea întârzie mai mult pe cer în această zi. Se mai ştie în tradiţia populară și că în noaptea de Sânziene cerul se deschide și oamenii pot pătrunde înţelesuri ascunse și misterul lumii lor interioare.
Tare mult îmi plac legendele, poveştile și tainele tradiţiilor!
Îmi doream atât de mult să pot ajunge să înţeleg o parte a misterului tăinuit. În timp ce rememoram toate aceste lucruri, o nostalgie plăcută m-a cuprins. Mă întrebam ce a fost în urmă cu ani și ani în locul unde stăteam contemplativ. Imaginaţia mea broda acea lume de mult uitată în amintiri și suflet. Poate acolo fusese o grădină cu fântâni și flori, loc de inspiraţie pentru marii poeţi, prozatori sau dramaturgi ai vremurilor. Printre frunzele de un verde intens pătrundea câte o rază de soare.
Am continuat să trăiesc cu gândul în acele lumi fascinante, să le văd prin doi ochi, doi ochi diferiţi, dar totuşi care au multe lucruri în comun, doi ochi… unul schimbător, altul care va rămâne mereu identic, la fel. Eram copleşit de atâta luare aminte a acelor vremuri care au trecut, care se regăsesc doar în sufletele visătoare și imaginative, cu dorinţa de a cunoaşte trecutul, prezentul și viitorul. Și deodată...
... în timp ce eram prinşi în vraja sărbătorii de Sânziene, cântând și dansând în jurul focului, limbile de flăcări formau fiinţe neîntâlnite, culori întrepătrunse de roşu intens și arzător, albastru-verzui și galben, lumini și umbre, iar noi, în jurul lor, râzând frenetic și învârtindu-ne până la starea de ameţeală, încât pământul și cerul se uneau și se despărţeau, simţindu-ne corpul uşor și plutind, fără să respecte legile pământului, eram purtaţi către un alt univers. Sunetele ascuţite ale râsului și puţinele cuvinte pe care le mai puteam rosti coerent din cântecul Sânzienelor ne-au însoţit în noile întâmplări.
Iarba înaltă ne cuprindea picioarele parcă într-o îmbrăţişare fină și delicată, florile din coroniţele de pe capul nostru erau prinse și ele în frenezia care ne cuprinsese.
Entuziasmul meu atinsese apogeul, încât aveam senzaţia că sunt doar o inimă mare și agitată care bate și bate, și bate, și bate… O bucurie imensă și electrizantă, cum mai simţisem în copilaria mea mică doar, mă cuprinsese. Imagini ale trecutului deveneau vii și reale. Simţisem asemenea trăiri doar în momentele de maximă încărcătură, când magia se strecura în viaţa mea și mă aducea la un tremur interior de fericire. Mi-au revenit, rând pe rând, senzaţiile pe care le credeam pierdute pentru totdeauna, am retrăit magia copilăriei și în acest fel am înţeles că toate se află în sufletul meu și vor face parte din mine întotdeauna...
... acum înţeleg că timpul transformă momentele fericite în preţioase amintiri. Le aşază apoi în sufletul nostru, unele lângă altele, și ne oferă şansa de a trăi în prezent, dar și în trecut. Apare viitorul din dorinţa de a păstra frumosul și de a da naştere unor noi trăiri, în evoluţie permanentă.
Îmi sunt atât de dragi amintirile și dorinţa de a le retrăi îmi este foarte intensă, căci le privesc acum ca daruri ale trecutului pentru prezentul meu. Atâtea imagini care m-au impresionat, momente care m-au făcut să mă emoţionez până ochii mei s-au umezit de bucurie, locuri pitoreşti și încărcate de parfum, entuziasm și râsete. Nu ştiu dacă în sufletul fiecărui om se află aceleaşi tipuri de trăiri, nici nu pot să le transcriu în cuvinte fără a pierde esenţialul și niciun cuvânt nu reușește să exprime lucrurile aşa cum sunt ele în interiorul meu. Dar mi-aş dori să iau oamenii în inima mea și să trăiască fiecare ceea ce simt eu. Toată lumea cred că are unghere în interiorul fiinţei, care devin repere pentru toată viaţa. Toate trăirile, toate emoţiile, toate imaginile frumoase, toate locurile uimitoare, toate poveştile și evenimentele trecute sunt acolo. Le vreau pe toate. Am nevoie de ele în lumea mea, pe care îmi place să o numesc specială. Este atât de plină, de bogată și de surprinzătoare, atât de plină de vise și de speranţe!
Clipe, multe clipe, timp care curge și curge....vise, năzuinţe, speranţe.... și eu, visătorul cu aceeaşi sensibilitate de ieri și de azi, pregătit să mă avânt în zborul tinereţii mele.
Gânduri, multe gânduri care se succed și care dau nastere atâtor planuri și idei!
Întrebări multe și prea puţine răspunsuri încă, dar cu dorinţa de a le găsi, în drumul împlinirii.