Ana Cojocariu, IX B
„Dumnezeule, ce mai putea să însemne și asta, libertatea? Oare libertatea însemna că avea voie să se plimbe și pe aleea cu plopi? Oare avea voie să revină la fereastră și după căderea nopții, ca să vadă cum luminează felinarele?”
Poate că într-un alt univers, cel al lui Matei Vișniec din romanul Domnul K. eliberat, omul își păstrează individualitatea și demnitatea, iar domnul Josef K. nu moare „ca un câine”, urmărit etern de o crimă care nu îi aparține, de un păcat a cărei gravitate tăinuită sub însemnul neștiinței îl privează de libertate până în ultima clipă a vieții. Poate că el ajunge să guste din nou din ceea ce i-a fost luat într-o dimineață fatidică, când împlinea treizeci de ani, și pentru care a luptat contra unui inamic nevăzut, o autoritate mai presus de ființa sa insignifiantă într-un sistem al minciunilor și al nedreptăţii. Kafka, astfel, oferă prin scriitorul român, purtător credincios a tot ceea ce a reprezentat vreodată absurdul lumilor sale literare, un nou final romanului veșnic neterminat „Procesul”, final în care personajul principal își reia destinul, îl revendică din morți sub numele de Kosef J. într-o încercare sortită eșecului de a-și recăpăta umanitatea.
În opera lui Kafka, pierderea relevanței personale este marcată încă de la început de acea uniformizare a unor aspecte definitorii umane, Josef K. este nimic mai mult decât K. atât pentru cei din jurul său, cât și pentru cititori, fapt prezent oarecum și în continuarea deliberată a lui Vișniec, acesta devenind în penitenciar un simplu număr din alte sute de numere aflate într-o perpetuă schimbare, mereu cu alte chipuri și trăsături împovărate de frică și suferință. Timp de nenumărați ani, el este a cincizecea celulă de la etajul al doilea, acea încăpere fiind o parte din sine, cum și sufletul lui a găsit alinare și adăpost între pereții ei, constituind mica sa lume izolată, până când, într-o altă dimineață fatidică, nu își primește mâncarea precum ceilalți deținuți, ci simte foamea aprigă a unei libertăți după care descoperă mâhnit că numai tânjea.
„N-avea nici cea mai mică idee despre ceea ce se cuvenea să facă sau despre ceea ce n-ar fi trebuit să facă.”
În acea clipă, odată cu primul pas făcut pe coridorul etajului, el renaște, căci asemenea unui copil derutat și neștiutor, vulnerabil, imploră o îndrumare care nu vine niciodată. Pentru prima dată nimeni nu îi mai dă ordine, este liber, ceea ce îi inspiră nesiguranță, îl face purtătorul unei vinovății care nu îi aparține. El nu a făcut nimic care să-i provoace eliberarea, cum nici în romanul lui Kafka nu a făcut nimic care să îl incrimineze, așadar, paradoxal, libertatea nedorită devine, aparent, o formă de condamnare, fiind plină de incertitudini, frustrată de acea siguranță a rutinei pe care o oferă penitenciarul, deși sălaș al suferinței și al singurătății.
Momentul ieșirii din nou în lume se amână tot mai mult, domul Kosef se complace în această așteptare febrilă care se domolește treptat, pierzându-și acuitatea prin fiecare nouă legătură formată cu cei din afara celulei pentru care înainte reprezenta un număr, un nimeni, făcând parte din lumi diferite, intersectate doar fizic, nu și spiritual. Gardienii care îl băteau, bucătăreasa, croitorul devin conștienți de existența sa ca persoană, îl salută politicos, îl strigă după numele complet, el, astfel, recâștigându-și identitatea care i-a fost luată încă de la început, de pe când Kafka, creatorul său, i-a dat viață. În aparență, el capătă o oarecare importanță, ceilalți tânjesc după prezența sa, îi caută prietenia, respectul, îl consideră un om bun, de încredere, însă, în fapt, că este liber reprezintă unicul său atribut. El poate pleca oricând, însă alege să rămână sau, destinul lui este să rămână. A mușcat din mărul edenului și cu un surâs l-a lăsat în copac, a pierdut orice acces la mântuire, la viața sa de dinainte, tot ce i-a rămas fiind penitenciarul.
„Doamne, oare de ce rîd? se întrebă Kosef J., tulburat și de faptul că se folosise instinctiv de o invocație către Dumnezeu. El, Kosef J., era ateu.”
Mărul mușcat din grădina copilului, o imagine a păcatului, este unul dintre primele motive ale învinuirii, căci, deși nu realizează ce a pierdut și nici nu este interesat, dorința lui fiind de a se adânci în comoditatea dintre zidurile nesfârșite ale fostei sale închisori, noul său cămin, acea clipă profană de euforie îi va aduce regret și imensă agonie. Cu cât se lasă purtat mai mult în afundul obscur al unor mistere ce nu ar trebui relevate, devine legat ineluctibil de acel loc parcă nefast, aducător de moarte, este, din nou, prizonier al penitenciarului, însă sufletul îi este damnat de această dată și nu trupul. Aceeași soartă o au, de altfel, și apropiații săi, lucrătorii din clădire, care se agață cu atâta disperare de Kosef, crezându-l om liber, salvarea lor de la captivitate. Ei îi cer constant să îi țină minte, când va veni vremea să povestească despre tot ce se întâmplă acolo, în mica lor lume fără scăpare, dar acea vreme nu vine, iar timpul trece, se face frig, iar odată cu acest frig se instalează și iarna, ultima iarnă, cea mai lungă și mai aprigă după cele șapte scurte care au precedat-o.
„Franz Hoss ajunse la o primă concluzie. Iarna aceea era ultima pe care ei o mai petreceau acolo.”
Și evadații din penitenciar, cei care gustă acea libertate autentică la care se presupune că visează toată lumea, însă niciunul nu o vrea când i se oferă, ei unde se ascund? Bineînțeles, tot acolo rămân, în închisoare, printre ruinele trecutului unde nimeni nu are curajul să se aventureze, căci clădirea blestemată, asemenea unei ființe vii, a unei bestii, se adaptează, crește și crește, până când cel care iese dintre zidurile sale, dorindu-și parcă cuprins de o vrajă să se întoarcă, nu îi mai găsește sfârșitul, precum pățește și Kosef, însă el este „salvat” de copil. Copilul care nu are nimic din inocența specifică vârstei și care îl urmează pe bărbat pretutindeni, fiind mereu acolo în punctele de cotitură din viața lui, pare a fi directorul penitenciarului mai mult decât colonelul însuși, el este chiar inima bestiei.
Și totuși iarna simbolizează sfârșitul, însă nu al suferinței, ci tocmai moartea. Oamenii liberi numai în teorie, printre care și Kosef, ajung a depinde din nou de penitenciar, se luptă împotriva principiilor democratice după care se ghida comunitatea lor pentru supraviețuire. Frigul ia vieți, iar vii dau vina pe morți pentru suferința lor, căci trebuie să îi îngroape, deși mulți nu își doresc și se opun. Însă trebuie, căci, totuși cu toții încă sunt oameni, nu pot lăsa până și ultima fărâmă de umanitate din ei să înghețe.
„Ce era libertatea lor, de fapt? O iluzie. Ce era libertatea lui Kosef J. O altă iluzie. Iluzii care se plăteau, însă, destul de scump.”
Și ce s-a întâmplat cu celula cincizeci de la etajul doi după ce Kosef i-a închis ușa în urma sa? Un alt bărbat îi ia locul, îi ia numărul, iar Kosef îl simpatizează, se vede pe sine în el, chiar îl și lovește în gât pentru a vedea dacă ceva din penitenciar este real, dar deținutul nu reacționează în niciun fel, merge supus mai departe. Acesta, bătut de un gardian, ajunge la infirmerie, însă, pe moarte fiind, devine și el „liber” din cauza lui Kosef pentru ca un alt om din comunitatea evadaților să îi ia locul. El îi spune lui Kosef înainte de a ajunge afară din penitenciar că sentimentul de vinovăție care îl chinuie pe acesta îi va aduce lui mântuirea, căci este un asasin, iar victima lui se naște din toate minciunile pe care le spune, din toate iluziile pe care le construiește în sufletele oamenilor.
Kosef și-a trăit libertatea aceea iluzorie pentru sine, nu a ajutat real pe nimeni, ci doar a creat niște aparențe față de evadați, față de lucrătorii din penitenciar, față de bătrânii din oraș și față de mama sa pentru a părea ceva ce nu este, pentru a nu fi singur și a se simți iubit. El își dorea să numai fie un număr, un anonim, ci să îl aprecieze lumea, însă plata pentru puținele clipe de fericire din afara celulei a fost tocmai reîntoarcerea în aceasta. Cel spânzurat în grădina de meri, unicul refugiu al lui Kosef, îi ia, prin dezolantul său, ultima imagine de frumusețe din suflet și o întunecă, căci așa cum acesta a distrus, mușcând din măr, puritatea locului, așa și moartea a acaparat toată lumina, umanitatea sa. Văzându-l tulburat, evadații îl trimit în semn de compasiune înapoi în penitenciar pentru a se reface. El, însă, ajunge înapoi în fosta sa celulă cu numărul cincizeci și devine din nou parte din ea, iar ea parte din el, nimeni nu îl mai recunoaște, nimeni nu îl mai striga după numele său.
Cade în uitare, însă este împăcat cu această idee, găsește o oarecare alinare în ea. Se află din nou sub protecția rutinei, a penitenciarului și, deși pare mulțumit, chiar fericit de liniștea singurătății, dormind ca un prunc pentru alți zece ani în burta bestiei, eu cred că el doar așteaptă să fie eliberat din nou.
„Își aminti că, uneori, oamenii nu erau decât niște numere, ceea ce îl liniști pe deplin.”
Comments