Mălina Catargiu, X A
8 februarie 2125 sau anul 40 după Marele Declin
Mă trezesc în beznă. În fiecare dimineață, când deschid ochii, nu văd nimic. Poate e mai bine așa, mă gândesc, pentru că, dacă aș fi nevoit să înfrunt trista realitate a buncărului în care trăiesc încă din primele clipe ale zilei, nu m-aș mai da jos din pat. Clipesc de câteva ori, așteptând ca ochii mei să se acomodeze întunericului și inspir adânc, cu lăcomie, aerul filtrat al camerei mele. Expir, apoi inspir din nou, sacadat, insistent, înverșunat.
Mă ridic într-un cot. Undeva in dreapta, lumina roșie a ceasului pâlpâie ușor, străpungând întunericul apăsător din încăpere: ora 5.00, 8 februarie 2125. Oftez si mă ridic din pat, pipăind peretele până când găsesc întrerupătorul. O lumină rece, albă și apăsătoare ia locul întunericului, de care, deodată, îmi este dor, iar în jurul meu încep să se materializeze lucruri. Camera este una mică, model standard, ca toate celelalte dormitoare din buncăr.
Câteva minute mai târziu merg pe coridoarele înguste către cantină, îmbrăcat în uniforma de lucru: o salopetă urâtă și gri, ca toate celelalte lucruri de aici. Același program radio se aude din difuzoarele amplasate strategic pe tavane, același discurs monoton care este redat de ani întregi, în fiecare dimineață: timp de 40 de ani, trăim o perioadă de criză ; poluarea și încălzirea globală nu au putut fi oprite la timp, cauzând, astfel, Marele Declin. Atmosfera a încetat să fie sigură, iar aerul a devenit irespirabil, așa că pământenii au început să migreze pe alte planete. Bineînțeles, nu toți au putut profita de tehnologia ce permitea deplasarea în spațiu, astfel încât aproape jumătate dintre aceștia au rămas pe Terra, având nobila misiune de a proteja planeta până când o soluție avea să fie găsită; însă, cu toții știm că această așa-zisă misiune este doar o iluzie, un pretext menit să prevină o potențială sinucidere în masă, căci suntem conștienți de lipsa de speranță a situației.
Îmi termin micul dejun în liniște și ies din cantină fără să intru în vorbă cu alte persoane. Mă îndrept către zona de dezinfecție, unde mă îmbrac într-un costum izolant gros, menit să mă protejeze de radiațiile de afară. Îmi pun cizme și mănuși de cauciuc, astfel încât tot corpul meu este acoperit de un material sintetic, impermeabil și rezistent la foc, iar pe față îmi așez o mască de protecție de care este atașat un rezervor de oxigen. Folosindu-mă de curele, îl fixez pe spate, apoi urc într-un mic lift care urmează să mă ducă afară.
Odată sosit la suprafață, sunt copleșit de un sentiment pe care am ajuns să-l cunosc bine de-a lungul anilor: anxietate. Vreau să fug, să dispar, să nu mai exist. Dar nu fac niciunul dintre aceste lucruri, niciodată nu fac. În schimb, mă uit pierdut la straniul peisaj dinaintea mea: un teren arid, ras de orice formă de viață, pe care se zăresc excavatoare și fel de fel de mașinării ale căror funcții nu le cunosc. Nu cred că am văzut vreo plantă în viața mea, în afară de cele din laboratoarele de conservare, ceea ce mă întristează într-un mod inexplicabil. Am auzit povești dinaintea Marelui Declin, am văzut fotografii cu păduri vaste și piscuri acoperite de zăpadă. Acum însă, toate acestea sunt un mit, o poveste de adormit copiii.
Mă apuc de muncă, ascultând pufăitul ritmic al respirației mele în mască. Trebuie să adun mostre de pământ, roci și fosile pentru a fi analizate în laboratoare. Ca un fel de arheolog, cred. Un alt mit de-al lumii dinaintea Declinului, precum porumbeii. Niște creaturi foarte ciudate!
Gândul mi se rătăcește undeva departe, într-o lume cu totul altfel, o lume în care pot să mă plimb prin păduri, să urc pe munți și să hrănesc porumbeii pe stradă. O lume îndepărtată, pierdută, dar nu uitată, și mă întreb dacă oamenii în urmă cu un secol erau recunoscători pentru ea.
Odată ajuns înapoi în cameră, plâng. Aproape zilnic, mă arunc pe salteaua tare, îmi îngrop capul în perna și mai tare, și plâng. Hohotesc până ce ochii mei sunt atât de umflați, încât mă ustură când îi închid. Îmi imaginez cum dormitorul meu nenorocit se umple cu apă, iar eu, inevitabil, mă înec în propriile lacrimi. Uneori, plâng fără un motiv anume, alteori plâng de la lucruri neînsemnate, care, altora, le-ar putea stârni râsul: o farfurie spartă, o ceașcă de ceai vărsată, o critică mai dură de la unul dintre superiorii mei. Câteodată, plâng după lumea pe care nu am avut șansa să o descopăr, după florile pe care nu am avut ocazia să le miros, după tradițiile care s-au pierdut odată cu ultimele fire de iarbă. Simt ceva ce nu poate fi descris decât ca dor, dar cum ar putea să-mi fie dor de o lume pe care nici nu am cunoscut-o ?
12 februarie 2125 sau anul 40 după Marele Declin
Sunt înconjurat de un întuneric dens, care îmi dă senzația că în fața și în spatele meu se întinde un abis. Încerc să mă conving că nu este adevărat, dar, cum împrejurimile îmi sunt străine, nu pot garanta că pericolul nu mă paște la fiecare pas. Este ciudat, dar aici, atât de departe de locul pe care îl numesc „acasă”, mă simt mai liber decât am făcut-o vreodată acolo.
Sunt într-o rețea de tuneluri, pe care am descoperit-o întâmplător, când adunam mostre de rocă de pe versantul unui munte. Dacă ieri mi s-ar fi spus că sub stratul de sedimente se află un sistem intact de peșteri și tuneluri, aș fi râs. De 40 de ani, excavațiile și cercetările distrug, bucată cu bucată, planeta. De 40 de ani, oamenii de știință rămași pe Pământ se află într-o continuă competiție de a găsi ascunzișurile rămase ale naturii. Cum ar putea cineva ca mine să găsească, din întâmplare, o asemenea comoară?
Odată ce înțeleg gravitatea situației în care mă aflu, mintea mea devine o vijelie de gânduri, care, inevitabil, se transformă, pe rând, într-o singură idee: natură. Simt, pentru prima dată în scurta și mizerabila mea existență, o tresăltare a inimii, ceva ce îmi încălzește tot corpul și îmi încarcă venele cu electricitate: speranță. Respir repede, cu guri mari, fără să realizez că lăcomia mea, deși neintenționată, urmează să mă ucidă.
Mă sprijin de pereții neuniformi ai tunelului. Nu știu unde sunt, nu mai știu pe unde am venit. Sunt cu totul și cu totul pierdut, mă gândesc, iar sentimentul acela apăsător, care îmi strânge stomacul, revine. Nu mi-am semnalat descoperirea superiorilor, am vrut să rămână secretul meu. Am crezut că pot fi un erou, că pot salva planeta. Mă las pe vine și încep să râd, un râs răgușit, ce se transformă în hohote sacadate. Voi muri. Mă întind pe piatra rece și stau, ascultându-mi respirația. Îmi imaginez că oxigenul îmbuteliat este aur topit, care se scurge cu fiecare gură de aer, până ce rezervorul se golește, iar eu zac într-un lac sclipitor.
Odată ce îmi recapăt cumpătul, eveniment ce are loc mai târziu decât mi-ar plăcea să recunosc, încep, pe bâjbâite, să o iau pe drumul pe care cred că am venit. Este o sarcină anevoioasă, dar, în mod ciudat, liniștea catifelată din jur, întreruptă doar de sunetul pașilor mei, este reconfortantă.
Merg. Poate merg câteva minute, câteva ore sau câteva zile. Oxigenul se împuținează, iar eu încep să-mi pierd speranța, când văd o pată. Nu îmi dau seama ce este și cred că ochii îmi joacă o farsă, dar, apropiindu-mă de ea, realizez că nu este o pată, ci o lumină. Atunci încep să alerg, promisiunea libertății înviorându-mă, și alerg cum nu am mai alergat niciodată. Însă nu ajung afară, de unde am plecat, ci într-un loc complet diferit, pe care nu mi l-aș fi putut închipui nici în vis.
În fața mea este înfățișat paradisul. Mă aflu într-o peșteră luminată de câteva raze de soare ce se strecoară printr-o mică gaură din scoarța muntelui. O pătură verde de mușchi îi acoperă în întregime pereții, oferindu-i un aspect de poveste. Aceștia sunt decorați cu licheni gingași, care, intercalându-se printre verdele mușchiului, formează o tapiserie magnifică. În colțurile întunecate ale grotei, se pot observa ciuperci micuțe, cu forme stranii și culori vibrante, ce par a străluci în întuneric. La câțiva pași de intrarea în cavernă curge un izvor, al cărui susur se îmbină armonios cu liniștea de mormânt a peșterii, fiecare picătură cântând o notă delicată. Murmurul apei, pe care îl aud pentru prima oară, este mai încântător decât cea mai dulce melodie, creând o simfonie perfectă. O sută de viori ar putea cânta, însă nu ar egala acest sunet nou, fermecător. Nici măcar marii compozitori, precum Bach sau Vivaldi, nu ar fi putut surprinde, în concertele lor, o muzică atât de înălțătoare precum unduirea apei.
Sunt trezit din reverie de bipăitul ritmic al rezervorului de oxigen. Este gol. Panica se instaurează din nou în mintea mea și, conștient de lipsa aerului, încep să respir mai tare, însă nu reușesc, și încep să mă sufoc. Mi-ar plăcea să mor aici. După o existență gri, acest loc plin de verdeață mi-ar plăcea să-mi fie locul de odihnă. Cinism autentic: odată ce găsesc viața în jur, o pierd pe a mea.
Dar nu mor. Când rezervorul este golit complet, masca se depresurizează și, spre marea mea mirare, aerul rece îmi alungă amețeala. Nu este toxic, precum cel de jos, conștientizez. Un miros proaspăt îmi inundă plămânii și, brusc, îmi recapăt vigoarea. Peștera mă înconjoară precum un templu, un sanctuar numai al meu. Lumina cernută a razelor de soare alunecă grațios peste formațiunile de stalactite, și, pentru o clipă, pretind că acestea sunt colții unei bestii colosale, iar eu mă aflu captiv în gura ei. Inspir cu nesaț acest aer nou, neatins de utilajele oamenilor, lăsând mireasma umedă și pământie să-mi umple nările.
Obosit, mă întind pe mușchiul moale. Îi simt atingerea mătăsoasă pe obraz, asemenea unei mângâieri blânde, și, ascultând susurul izvorului, mă las purtat pe tărâmul viselor.
22 februarie 2125 sau anul 40 după Marele Declin
Mă trezesc în beznă. În fiecare dimineață, când deschid ochii, nu văd nimic. Este mai bine așa. Mă simt ca o statuie, incapabil să mă mișc. O lacrimă îmi curge pe obraz, însă nu mă obosesc să o șterg; știu că vor urma altele.
Nu mă ridic într-un cot și nu pipăi peretele până când găsesc întrerupătorul. Nu mă îmbrac în uniforma de lucru și nu merg pe coridoarele înguste către cantină. Pot doar să stau în întuneric, cu gândul pierdut, în timp ce perna devine udă de lacrimi.
Sunt în peșteră, înconjurat de aer proaspăt, mirosind a pământ și vegetație. Îmi dau jos mănușa și îmi răsfir degetele peste mușchiul verde. Vreau să devin o parte a grotei, să fiu acoperit de licheni și să rămân acolo pe vecie. Deodată, muntele explodează, iar eu sunt aruncat într-o parte. Nu înțeleg ce se întâmplă în jurul meu, nu pot vedea, iar în urechi aud un țiuit strident. Singurul lucru de care sunt conștient este o durere ascuțită în abdomen și de ceva umed care mi se prelinge pe piele. Sânge, îmi spun, și apoi sunt cuprins de beznă.
Când îmi revin în simțiri, sunt într-o cameră albă, prea albă pentru gustul meu. Îmi bâzâie urechile și vederea îmi este obturată de pete negre. Leșin din nou, iar când mă trezesc sunt asaltat de o duzină de persoane în halate albe: doctori. Sunt la spital. Curând, aflu că, după ce mi-am părăsit postul de pe versantul muntelui, am fost urmărit cu ajutorul unui mic dispozitiv încorporat în costumul izolant. Odată activat, operatorii ORT (Organizația de Reabilitare a Terrei) mi-au putut observa fiecare mișcare, descoperind, odată cu mine, peștera.
Deși sunt privit ca un erou, nu mă simt ca unul. Mulțumită mie, mi s-a spus, acum avem resursele pentru a conduce noi cercetări. Însă, din cauza mea, peștera și-a pierdut vegetația. Mușchiul și lichenii au fost culeși și aduși în sere, iar izvorul transformat, cu ajutorul unei infrastructuri de captare și filtrare, într-o sursă de apă potabilă. Astfel, frumosul paradis verde a devenit o simplă sursă de exploatare.
Mă întorc în prezent, în camera mea întunecată. Pentru descoperirea făcută, am fost răsplătit: o promovare la muncă, un dormitor mai spațios și haine noi, elegante. Acum am un pat moale cu așternuturi fine, care însă îmi pare aspru când mă gândesc la mușchiul pufos de pe pereții grotei. A fost oare doar o iluzie, un truc al realității, făcut pentru a mă tortura? Mai există alte sanctuare neexplorate, la fel ca acesta, sau am distrus, în lăcomia mea, ultima speranță a vieții pe Pământ? Închid ochii și mă las purtat undeva departe, unde totul este verde, iar laboratoarele, echipamentul de construcție și aerul filtrat nu au existat niciodată.
Comments