Cine ar fi crezut că ne vom revedea așa? îi spuneam eu foii după aproape jumătate de an, în care tot ceea ce conturaseră mâinile mele au fost reacții și structuri anatomice, și m-am întrebat mult timp dacă voi mai fi capabilă să scriu ceva. Se simte bizar să scriu pentru revista pe care am realizat-o ani la rând și să nu mai am clasă, să vin să vă vorbesc după ce am părăsit pereții calzi ai Colegiului Național (fizic doar, căci mereu am știut că o parte din sufletul meu va rămâne veșnic pe Str. Arcu, nr. 4). Discuția în contradictoriu cu foaia a fost una destul de scurtă, întrucât multitudinea de pagini de învățat pe noapte pentru examenul de anatomie, care se apropia cu pași prea repezi de mine, îmi spunea să-mi pun odată ordine în gânduri (sper să nu par acum ultima lunatică ce conversează cu hârtiile…).
Dacă mi-ar fi zis cineva prin februarie că 11 martie va fi ultima zi când voi mai sta în bancă în calitate de elev care se trezește dimineața și vine la ore, aș fi râs cu lacrimi… dar aparent destinul a avut alte planuri, iar 2020 a fost un an crucial din toate punctele de vedere, care a început și s-a terminat incredibil de repede și greu în același timp, un an încununat pentru mine de numeroase succese, dar un an al schimbărilor pe toate planurile…
Deși nu cred că un semestru petrecut la Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa din Iași, în cadrul Facultății de Medicină Generală, poate fi destul ca să înțeleg pe deplin ce înseamnă viața de student, mai ales că sistemul hibrid (cursuri online, LP-uri on-site) a fost mai mult o fugă cu taxiul decât o experiență cognitivă, voi încerca să expun, din încă îngusta mea perspectivă de începător, cam ce înseamnă să fii student la medicină.
Pentru că recent am învățat că este mai bine să gândești pozitiv, voi începe prin a afirma faptul că aceste luni mi-au confirmat alegerea și că mă simt împlinită (momentan) cu locul în care mă aflu. Chiar dacă traseul este unul plin de impedimente, am reușit cumva să-mi croiesc propria cărare… a fost un șoc inițial al volumului de materie pe care ești nevoit, fie că îți place sau nu, să ți-l însușești cam peste noapte (sau două, dacă ai noroc). Materiile în sine sunt un element de pură noutate, nu se compară cu nimic din ceea ce învățăm în liceu, chiar dacă se bazau pe noțiuni deja știute, ele sunt un fel de prefață la prefață pentru ceea ce va urma. Dar sincer, nimic nu egalează adrenalina pe care ți-o dă momentul când îți dai seama de toată complexitatea fascinantă a corpului uman, e ca și cum deții cheia unui mister, și cum Blaga fusese (și încă este) unul dintre poeții mei preferați, sentimentul e unic și a fost principala sursă de motivație atunci când lumea nu era atât de luminoasă.
Dacă cineva crede că va dormi cele opt ore de somn recomandate, ar face la fel de bine să creadă în zâne… când LP-urile încep la 8, iar cursurile se termină la 18, iar tu nu ai mai mult de câteva ore între ele, ajungi să practici frumoasa artă a învățatului noaptea. Iar totul e sublim, cam două săptămâni, până începi să te întrebi dacă mai are rost să te culci, când vin 6 colocvii și multe proiecte… singurul lucru cert e că atlasul îți ascultă toate durerile și întrebările. Cunoști însă profesori excepționali, care reușesc cumva să transforme orice curs sau lucrare practică într-o poveste bine structurată, captându-ți atenția și asigurându-se că vei ajunge acasă ceva mai instruit decât erai când ai plecat.
Mi-aș dori uneori să am timp și pentru mine, pentru pasiunile mele care cândva mă făceau fericită… muzica e acum lo-fi study beats, literatura devine un vis de vacanță, iar scrisul o amintire dulce-amară, deoarece sentimentele ajung pe planul secund, sau poate uneori pare că dispar cu totul și te trezești, pe la un 2 AM, că te întrebi cine mai ești, iar reflexia din ecranul tabletei, de după plexul sacrat și colateralele sale, ridică din umeri nonșalant. Nu prea mai știi ce faci, e o derivă fascinantă, ca și cum ai înota pe fundul oceanului, unde nicio cuantă de lumină nu îndrăznește să perturbe ordinea misterului. Tot mă întorc la acest termen mister, fiindcă mi se pare că înglobează foarte bine tot ceea ce simt legat de experiența de student de până acum. Și da, încă mă mai gândesc la el în interpretare blagiană, în sensul fiorului necunoscutului, care te atrage și te sperie în egală măsură, în sensul acelei pasiuni ardente intrinseci care te îndeamnă să devii mai bun, să nu renunți niciodată la visul tău, indiferent de cât de neputincios te simți.
Nu știu dacă ce am scris aici e mai mult o pagină de jurnal a cuiva care simțea o nevoie disperată de a se întoarce, măcar pentru o noapte, în trecut, dar sper ca tinerii care doresc să urmeze o carieră în medicină să nu se teamă de eșec, să aibă încredere în propriile forțe și, probabil cel mai important, să nu uite niciodată de ce au ales acest drum. Drumul meu abia aici începe și abia aștept să văd ce surprize și noi provocări îmi vor aduce următorii ani…