Cartea Pianistul (Amintiri din Varșovia 1939-1945) a apărut la Humanitas Fiction, în 2019, traducere din polonă de Luiza Săvescu.
Ecranizarea The Pianist, din 2002, în regia lui Roman Polanski, distinsă cu numeroase premii, surprinde, cu momente de poezie amară a existenței, drama supraviețuirii muzicianului Władysław Szpilman, în contextul ororilor Holocaustului, în ghetoul din Varșovia. Arta devine o căutare a mântuirii umanității de rău și de moarte, o experiență purificatoare, răscolind adâncul sufletului omenesc și răsunând alinător precum muzica lui Chopin, în hăul teribil al absurdităților războiului, parcă în așteptarea unui Godot care, poate, nu a murit.
Păstrând spiritul emoționant al cărții și atmosfera apăsătoare a filmului, într-o pagină memorialistică imaginară, un ecou peste timp în conștiința unui tânăr dornic să înțeleagă mersul istoriei și impactul marilor evenimente asupra destinului individual, Riana Chircă notează, asumând ipostaza omului însuși, gândurile lui Władysław Szpilman, pianistul și compozitorul evreu care răspundea, prin acordurile muzicii lui Frédéric Chopin, bombardamentelor ce anunțau începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, la Varșovia, în 1939.
Era începutul lui noiembrie. Încă nu venise prima ninsoare, dar frigul se simțea din plin, mai ales noaptea. Într-o zi, odată cu apusul soarelui, am început să îmi aud dinții clănțănind, sacadat precum trenurile ce veneau și plecau atât de des din piața unde mi-am văzut familia pentru ultima dată. Am oftat, urmărind mănunchiul cald de aer ce mi-a ieșit din gură, dispersându-se și dispărând apoi fără urmă, de parcă nici nu existase, nici el nici cel ce îl făcuse. Îmi simțeam mâinile reci și m-am temut să nu îmi degere degetele, căci un pianist are nevoie de propriile degete.
M-am ridicat și mi-am scuturat ușor pantalonii prăfuiți, apoi m-am uitat de jur împrejurul camerei în care mă aflăm, sperând să ochesc ceva cu care să mă încălzesc și pe care cumva îl scăpasem din priviri prima dată când am venit acolo. Mi-au căzut ochii asupra colțului de cameră opus locului în care mă aflăm, unde am observat ceea ce părea a fi un mănunchi mic de ceva textil. M-am apropiat și, când mi s-au ajustat ochii la întunericul ce se așezase peste clădire între timp, am realizat că ceea ce văzusem erau niște haine. Am întins mâna după gulerul albastru al unui pulover și l-am ridicat. Pe întreaga lui lungime, îmi ajungea de la pumn la cot. Era haina unui copil. Evreu? M-am întrebat prima dată, dar n-ar fi contat nici măcar dacă era german. Am început să mă întreb unde era în acel moment copilul acela, dacă măcar mai trăia sau dacă urmă să nu mai trăiască. Mă întrebam dacă fusese și el ucis de germani sau dacă în viitor urma ca el să ajungă ucigașul. Dar la urmă urmei, nu conta nimic de felul acesta. La urma urmei, în acel moment, tot ce țineam în mână era o copilărie furată de război.
Ținând puloverul strâns în pumn, am început să mă uit după niște haine pe mărimea mea, poate ale părinților, dar tot ce mai rămăsese era o jucărie de pluș, o șosetă desperecheată și un articol din ziar anunțând că Anglia și Franța au declarat război Germaniei. Cum nu puteam să îmbrac decât șoseta, m-am gândit ezitant să ard restul lucrurilor, măcar pentru a mă încălzi pentru puțin. M-am scotocit amorțit prin buzunare, căutând cutia de chibrituri pe care o descoperisem cu câteva zile în urmă prin clădire și am așezat puloverul, jucăria și ziarul într-o grămăjoară. Am aprins un chibrit și l-am lăsat să cadă peste micul mausoleu pe care îl construisem, privind cum începe rapid să prindă flacără. Semăna cu apusul pe care îl văzusem înainte să îmi fie frig, înainte să constat că în încăperea în care mă aflam răsunase, nu cu mult timp în urmă, râsetul unui copil. Mă uitam la focul ce înghițea puloverul acela și, în loc să simt căldură, mă înfioram la gândul că în fața mea ardea ultima amintire a unei vieți.
După o oră, focul s-a stins, iar printr-o spărtură a unui geam a suflat vântul rece al nopții, purtând cu el cenușa unui pulover ce nu va mai fi îmbrăcat, al unei jucării cu care nu se va mai juca nimeni și al unui ziar ce oferise în trecut atât de multă speranță.
Războiul, un microcosmos tragic, interpretat în acompaniament de pian
Un memorial cutremurător despre tragedia Holocaustului, „Pianistul” pune în lumină povestea tânărului evreu Władysław Szpilman, urmărind lupta sa pentru supraviețuire din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. O evocare ce șochează prin precizia detaliilor și intensitatea descriptivă, amintirile lui Szpilman surprind lucid imaginea ghetoului din Varșovia, a lagărului din Umschlagplatz și a distrugerii lăsate în urmă de război.
Umanitatea pare condamnată să facă mai mult rău decât bine. Cel mai mare ideal de pe fața pământului este dragostea de oameni.
23 septembrie 1939. Radioul capitalei poloneze transmite în direct un recital Chopin, susținut de un tânăr pianist numit Władysław Szpilman. Germania nazistă își începe asediul, exploziile bombelor răsunând puternic peste liniștea Varșoviei; acordurile pianistului devin cântec funerar, anunțând moartea orașului și a vieții sale de până atunci. Lumea protagonistului devine un șir continuu de destrămări, de pierderi și de suferințe, iar ființa sa ia forma unei dorințe disperate de supraviețuire, ce nutrește în sufletul său nu setea pentru răzbunare, ci o nevoie sinceră de a înțelege.
Pe întreaga durată a romanului, Szpilman păstrează o perspectivă rece, marcată de promptitudine, și care evocă atmosfera unui reportaj, oferind impresia unor emoții latente, ale unor evenimente ce au fost trăite mult prea recent pentru a fi încă asimilate. Imaginea războiului este una în stare pură, o realitate macabră ce taie adânc și nu dă semne de vindecare, o catastrofă ce pictează până și viața în culorile morții.
Singura lumină ce se întrevede printre umbrele războiului, deși tot rece și lăsând un gust amar, este muzica. La șase ani de la ultima transmisiune a radioului din Varșovia, un pian ale cărui clape redau dezacordat Nocturna in do minor a lui Chopin reușește să salveze o viață, ce trăiește, însă, drept o amintire plină de atât de multe alte vieți, condamnată să poarte o povară grea, care lasă răni ce nu se vor închide.
Trebuia să încep o nouă viață. Cum să începi o viață, când n-ai în urmă decât moarte? Cum să extragi forța de a trăi din moarte?
„Pianistul” nu este povestea unui erou, ci a unui supraviețuitor; este povestea unui singur om, a cărui viață servește drept mărturie a unei tragedii ale cărei amprente nu vor dispărea niciodată din istoria umanității. În acest roman, muzica are puterea de a oferi speranța unui refugiu, a unei șanse la vindecare, salvarea lui Władysław Szpilman regăsindu-se printre rândurile unei partituri de pian.
În același ton sumbru, apăsător, dincolo de care se simte constant zbaterea spiritului omenesc pentru orice fărâmă de speranță, de viață smulsă morții absurde, Teodora Udișteanu rescrie în detaliu, în viziune personală, o secvență din experiența terifiantă la care destinul l-a făcut părtaș pe Władysław Szpilman, în momentul în care a încercat să salveze un copil ce se strecura înăuntru, printr-o gaură de sub zidul gros al ghetoului. Băiatul purta cu el, probabil, provizii pe care reușise să le capete de undeva și încerca, poate, să ajungă cu ele la ai săi, însă urmăritorii săi de dincolo de zid l-au prins și au început să îl bată, chiar când încerca să treacă pe sub zid în ghetou. Szpilman a încercat să-l ajute, trăgându-l de brațe, dar când în sfârșit a reușit să-l scoată din groapă, a observat că băiatul murise, având șira spinării ruptă.
Dacă aș fi ajuns mai devreme, aș fi reușit să îl trec la timp de zid
Cerul era gri. Gri închis, dar mie mi se părea negru. Poate pentru că asta am văzut în fața ochilor. Am auzit ultimul strigăt încet, aproape pierdut, disperat. Am alergat până acolo, și mi-am trântit genunchii în praful de pe drum. Vântul făcea ca particulele infime de cenușă să îmi intre în ochi, iar în aer mirosea puternic a gunoi și a ars. Mă obișuisem cu mirosul acela, mi se impregnase în haine și în nări și mă urmărea peste tot. Șuvițele de păr ale băiatului se ridicau și ele la chemarea vântului și îi intrau în ochi, dar el nu mai putea să-și ridice mâna.
Dacă aș fi ajuns mai devreme, aș fi reușit să îl trec la timp de zid. Stăteam aproape de cărămida odată roșie, acum înnegrită de la fumul constant de acolo. Mi-am sprijinit capul de zid și i-am simțit răceala. M-am mai uitat o dată la băiețel ca să mă conving dacă a murit. O parte din mine spera să îi vadă tremurul mânuțelor, până și lacrimile ori strigătele ar fi fost acum o consolare, în timp ce cealaltă parte își spunea că a scăpat în sfârșit de iad. Mă gândeam că ceea ce trăim noi acum nu poate fi numită viață, căci numai în iad știam că ard oamenii de vii. Era atât de fragil în brațele mele, plăpând chiar și în fața morții.
M-am uitat cu atenție la el, ochii mei scrutându-i pielea murdară de cenușă și de praful de pe jos. Încercam să îi deslușesc viața. Sau poate încercam să o înțeleg pe a mea. Chipul lui părea liniștit, dar cearcănele de sub ochi trădau copilăria pe care nu a avut-o niciodată. Nu îi dădeam mai mult de zece ani. Cu toate acestea, ochii lui m-au speriat – ochi atât de mari, cu atâta teamă adunată într-o singură privire, fie ea și fără direcție, n-am mai văzut. Se uita poate undeva în zare, înspre cerul gri, încercând să vadă seninul albastru de altădată. Se putea uita și la mine, strigându-mi că aș fi putut veni mai devreme să îl salvez. De când a început războiul parcă n-am mai văzut culorile la fel. Toate erau șterse, murdare, contopite într-un haos apăsător al amintirilor. Mi-l imaginam mic, înfășurat într-o pătură, în timp ce o mamă iubitoare îl strângea la piept. Mi-l imaginam apoi mare, el însuși fiind părtaș minunii nașterii propriului odor.
Avea o cută pe frunte, cred că de la spasmele de durere. I-am atins-o ușor, de parcă îmi era frică să nu se trezească din somnul ce-l cuprinsese într-o amorțeală veșnică și să mă întrebe de ce îl țin în brațe eu, un străin. Mi-am dat seama că tremur, apoi i-am prins obrazul cu toată palma. Încercam, într-o disperare frenetică să îl aduc înapoi. Buzele subțiri, ușor vineții amuțiseră, odată cu ultimul strigăt de ajutor, cu ultimul gest de ură cruntă din partea soldatului de după zid. Voi, demoni fără milă. Mă gândeam la ei ca la niște monștri veniți din altă lume. Mă întrebam dacă ei au suflete. Și dacă au, nu simt durere? Vină? Ei nu au familii? Nu găseam altă explicație și, oricât m-aș fi străduit, mintea nu era aliatul meu atunci, căci era încețoșată de durerea pentru copil. De vina pe care ar fi trebuit să o simtă altcineva, nu eu. Dacă aș fi ajuns la timp, sau dacă nu aș fi ajuns deloc... Să nu cad pradă disperării că aș fi putut schimba destinul băiatului și nu am făcut-o. Nu înțelegeam ce tată ar putea lovi într-un copil cu atâta ură, fără să vadă în fața ochilor chipul pruncului său. Mă gândeam cu groază că nici animalele nu fac așa, ele se apără între ele. În fața pericolului stau laolaltă, nu se scufundă în sângele celor din același neam cu ele.
“V-ați mânjit viețile nenorocite cu sângele unui copil. Să orbecăiți măcar în altă viață pe întuneric, singuri, suflete pustiite de vreme, dacă aici, pe acest pământ, voi sunteți cei care furați bucuria din noi și vă hrăniți cu ea.”
Oare cum îl chema pe băiețel? M-am lăsat cuprins într-o deznădejde profundă care îmi încetinea gândirea când mi-am dat seama că poate era bărbatul familiei și trebuia cu orice preț să-și hrănească mama ori frații mai mici. Cred că îl vor aștepta în zadar în seara aceasta. Mă opream și parcă-i vedeam viața derulată. Inventam eu o copilărie a lui, cu dacă și poate.
Ploaia care-mi umezea haina de pe mine și care pe copil îl îmbăia asemenea unui botez, se va contopi cu lacrimile unei alte mame care-și plânge copilul. Doar un alt copil mort de răutatea lumii. I-am trecut degetele prin părul ușor încâlcit, blond spre șaten. Îi cădea puțin pe frunte, i-am aranjat șuvițele bălaie după ureche. Era mânjită de sânge.
În seara aceea am plâns cum n-am mai plâns niciodată în viața asta. Eram cuprins de vinovăție, căci dacă aș fi ajuns mai devreme, poate aș fi reușit să îl trec la timp de zid.