Les films de Cannes a Iași, festival aflat la a șaptea ediție anul acesta, a însemnat încă un eveniment adăugat în șirul amintirilor dragi. Am putea chiar să-i numim eroi pe cei de la Artis pentru ce construiesc aici, la Iași și nu numai – și găsesc acum locul potrivit să-mi exprim nerăbdarea pentru o ediție viitoare.
La Ateneu, în perioada 10-12 noiembrie 2023, în Sala Mare de spectacole “Radu Beligan” ne-am bucurat de prezența Irinei-Margareta Nistor, care printre altele, ne-a împărtășit din experiențele ei de la Cannes. Ce bucurie să auzim povești din culise, din lumea celor mari într-ale filmului!
Finalul ediției, într-o duminică târzie de noiembrie, a fost de o gingășie emoționantă. Lungmetrajul Perfect Days, în regia lui Wim Wenders, a încheiat melancolic trei zile pline de frumusețe, nerăbdare, experiențe inedite, conversații însoțite de cafea, bucurie, zâmbete și îmbrățișări de revedere. Kôji Yakusho este cel care dă viață personajului principal, luând Premiul pentru Cea mai bună interpretare masculină de la Cannes 2023 și Premiul Ecumenic la Cannes 2023. Este printre cei mai buni actori din țara sa, fiind cunoscut din filmele lui Shōhei Imamura şi Akira Kurosawa.
Un subiect aparent comun, cu nimic spectaculos, poate chiar nepotrivit – ar zice unii – devine tema centrală a peliculei Perfect Days. Astfel, povestea are loc într-un Tokyo al zilelor noastre; angajat al serviciului de curățenie al metropolei, Hirayama își trăiește zilele într-un mod ce poate ne surprinde – se bucură de orice. Duce un stil de viață aproape auster, iar mașina o folosește doar pentru serviciu (se ocupă de îngrijirea și curățarea toaletelor din oraș). În rest, pe bicicletă se plimbă prin peisajul urban, care adesea este copleșitor – clădiri impunătoare, șosele lungi și aglomerate, oameni grăbiți. De aceea este interesant de urmărit contrastul dintre forfota orașului, imensitatea clădirilor sau graba oamenilor și pacea lui Hirayama, minimalismul vieții sale și liniștea din glasul lui. Totuși, atrage atenția numărul mare de cărți (multe luate de la anticariat), fotografii (făcute cu un aparat tradițional și developate pe hârtie foto) și casete cu muzică (de care nostalgicii își amintesc drept piese de colecție, precum The Animals – House of the Rising Sun, Nina Simone – Feeling Good, Lou Reed – Perfect Day, Van Morrison – Brown Eyed Girl)! În tot spațiul acela aproape gol, își avea fiecare locul său, iar de la o săptămână la alta colecțiile se îmbogățeau.
Interesant, deci, cum se trece dincolo de stereotipiile clasice – indiferent de condiția umilă pe care o are cineva, înclinația spre suflet, muzică, poveste și frumosul naturii împreună cu cel creat de om poate fi valorificată ca sursă a fericirii simple și bogate, iată o întâlnire care se transformă într-o experiență luminoasă, plină de înțelesuri la care mă pot gândi zilnic, printre gesturile cumva mecanice ale ocupațiilor curente, astfel încât să nu uit să privesc cerul zâmbind. În fiecare zi, traseul lui Hirayama era același – cu o singură excepție pe săptămână, atunci când se ducea la librăria-anticariat sau să-și developeze fotografiile. În fiecare zi era la fel de amabil și de respectuos, la fel de grijuliu și atent, astfel că lumea lui avea loc înlăuntrul său. Mărturisesc, au fost multe momente în care liniștea a devenit asurzitoare, fiindcă la nivel verbal comunicarea este concentrată la minimul necesar, un alt tip de comunicare devenind esențial – privirea, gesturile, mișcările, un aer de seninătate – toate alcătuind un cod al armoniei cu sine și cu lumea.
Detaliile ce construiesc atmosfera filmului sunt de o sensibilitate copleșitoare. Mi-a rămas în minte imaginea frunzelor în bătaia vântului, pe care Hirayama le privea în pauzele de la muncă. Mărturisesc că am și eu obiceiul acesta (care este atât de gingaș) – să mă retrag în mine din tot tumultul zilnic și doar să mă uit și să ascult. Acum, cu atât mai mult cred că este nevoie de conștientizarea puterii pe care o are împăcarea cu noi din noi. La fel, sunt surprinse razele soarelui printre crengi și frunze sau peste clădirile din Tokyo, un fascinant joc al umbrelor pe care el le fotografiază mereu cu privirea și adesea cu aparatul său tradițional. Frumoase sunt și drumurile pe șosea, când se aude Nina Simone pe fundal, iar noi urmărim mașina cum se deplasează, camera fiind centrată cel mai frecvent asupra sclipirii limpezi din ochii acestui om uimitor. La volan, stă un șofer care conduce înspre soare și care se bucură.
Un episod sensibil chiar din deschiderea filmului este cel în care băiețelul, regăsit de mama sa după ce se rătăcise câteva clipe, se întoarce și îi face din mână lui Hirayama. A fost un mulțumesc că ai fost bun cu mine, cuvinte pe care cred ferm că am uitat să le mai spunem. Expresia lui Hirayama se traduce printr-o umilință cuminte și resemnată în fața nedreptății cu care mama copilului l-a tratat, trăgându-l după ea nervoasă pe băiat, ca un reproș adresat necunoscutului care îl ajutase. L-a șters pe băiat pe mâini, văzând că a fost “salvat” de un curățător de toalete. Dar Hirayama își știe condiția și mai mult decât atât, și-o asumă tăcut, și nu neagă niciodată simplitatea poate ușor austeră cu care a ales să își ducă viața. Chiar el îi explica nepoatei lui, fugită de acasă și refugiată la el temporar, când se plimbau pe pod, că lumile fiecăruia sunt diferite. La fel cum bucuriile fiecăruia sunt diferite, aș îndrăzni să adaug. Depinde de fiecare cum alege să își găsească bucuria. De altfel, relația dintre bărbat și nepoata sa este un subiect de analizat. Replicile dintre ei sunt scurte, dar intense și pline de conținut, și adesea par că se înțeleg din priviri. Tânăra și-a găsit refugiul tocmai în liniște și într-o lume în care bucuria începea încă de dimineață, cu udatul cu grijă al plantelor și prima privire către lume îndreptată spre cer, în căutarea luminii soarelui, chiar și în zilele cu nori apăsători.
Ochii lui Hirayama (Kôji Yakusho) sunt un personaj în sine – au vorbit atât de multe prin fiecare sclipire, încordare, cută. Au cântat o odă a frumosului atunci când totul în jur era liniște – era tăcerea aceea a unui preamult ce nu putea fi exprimat în cuvinte, poate un fel de melancolie a fericirii de a fi. Fotografiile pe care le făcea, alb-negru, sunt tot o formă de încapsulare a frumosului, prin ochi de artist. Frunzele copacilor devin laitmotive ale pauzelor de la muncă, mai ales că foșneau odată cu bătaia vântului. La un moment dat, Hirayama surprinde și zâmbetul nepoatei sale într-una dintre fotografii. Rămâne mărturie în colecție, că a împărtășit puțin din lumea lui…
Poate bucuria să fie dureroasă? Bucuria-durere – iată un oximoron pe care nu credeam că îl voi folosi vreodată. Când totul în jur te copleșește, când sufletul devine o lamentație dureroasă a unui continuu neajuns… atunci bucuria taie în carne vie. Amintirile se împletesc în prezent, dar doar în vis, căci în rest, prezentul este trăit la un maximum al intensității care aproape că sperie. Nu degeaba nu aflăm detalii de biografie ale personajului – trecutul este lăsat în urmă, fiecare zi este urmărită cronologic, chiar dacă se repetă, chiar dacă devine monoton, chiar dacă... Înțelegem astfel că fiecare moment trăit poate fi un reper în fluxul devenirii.
Am redescoperit frumusețea simplității cu ochii unui om care caută mereu mai multul. Dar poate, din când în când, e bine și să mulțumim pentru îmbrățișări, pentru zâmbete, pentru muzică și mersul pe bicicletă, pentru întâlniri neașteptate și cititul noaptea la lampă. În realitate, ne dăm seama de cât de puține avem nevoie ca să trăim. Și cât de puține chiar ne fac fericiți. Lăsând la o parte artificialitatea lumii urbane, ne dăm seama că bucuria e o perspectivă și o alegere. La fel cum e și spiritul ludic. Este surprins, în secvențe ritmate firesc, momentul în care Hirayama face conștient o alegere – să fie copil. Astfel, începe jocul de X și 0 cu un străin. Zi de zi, cei doi interacționează printr-o foaie de hârtie ascunsă lângă peretele unei toalete din oraș. Nici până la sfârșit nu aflăm cine e celălalt jucător misterios – o fi un copil? Sau un adult cu spirit ludic? Poate suntem chiar noi, care facem un pact cu umorul și ineditul situației și îi promitem lui Hirayama că ne vom bucura mai des.
E de adus aminte relația lui Hirayama cu sora lui, mama nepoatei adolescente care fuge de acasă pentru a se liniști o vreme la unchiul de la care învață că acum e acum și data viitoare e data viitoare, fiecare moment este unic, are locul său în armonia noastră și a lumii. De la o privire fugară, cei doi fac parte din lumi complet diferite – el, un simplu spălător de toalete, cu o viață umilă; ea – femeie realizată, cu un statut în societate, cu șofer la mașină și haine elegante. Dar cu ce preț? Pe chipul ei se citește cu ușurință neliniștea. În fond, în momentul în care este introdus personajul ei, ea este o mamă plecată să își caute fiica. Se simte sufletul ei răscolit și poate chinuit. La polul opus, Hirayama care a învățat, prin simplitate, să se bucure și să se vindece de trecut, are o atitudine liniștită, smerită chiar. Nu vrea mai mult decât are. Din puținul lui, a fost bucuros să împartă cu nepoata lui. I-a arătat și ei cum este să trăiești, departe de orice scânteie artificială, care doar imită bucuria.
Tușele de umor au fost binevenite, precum atunci când se intersectau privirile dintre Hirayama și tânăra necunoscută din parc, la prânz, poate fiindcă amândoi străinii mâncau același sendviș, căci în esență avem nevoie de puține lucruri care ne apropie, sau prin replicile lui Takashi, un tânăr neatent, dar iubitor și blând, care lucrează alături de el și se frământă cu primele emoții ale iubirii adolescentine.
Mie mi s-a pitit în suflet jocul cu umbrele dintre Hirayama și străinul bolnav de cancer. Când umbrele se suprapun, devin mai închise la culoare? Hirayama a aflat răspunsul. Cred că depinde de fiecare dacă vrea să răspundă ludic sub forma jocului cu umbre.
Am plecat acasă de la Ateneu cu gândul că acum înseamnă acum și data viitoare înseamnă data viitoare… Ploaia rece care începuse a creat o atmosferă în care emoția s-a îmbinat cu versurile Ninei Simone It’s a new dawn, It’s a new day, It’s a new life for me. Altfel spus, în fiecare zi avem ocazia să o luăm de la capăt, să fim mai buni, în fond, să ne bucurăm. Și când nu ne iese, ne putem juca de-a umbrele cu străinii.
Teodora Udișteanu, studentă în anul I la Litere – UAIC Iași, specializarea română – engleză, absolventă filologie, CNI, promoția 2023
Sursă imagini:
Comments