Un titlu și cinci scriitori. Povești de dragoste la prima vedere apare în 2015 drept un spectacol literar ai cărui cinci interpreți contribuie pe scena cărții cu povești de sine stătătoare ce împart doar tema, fiecare autor interpretând-o după cum a gândit, scriind și transmițând ce a simțit.
Când Gabriel Liiceanu oferă o temă atât de promițătoare, iubirea cea de toate zilele, de fapt, cea de toate cărțile, căci cu greu am găsi o operă în care să nu se regăsească tocmai acest sentiment, nu se poate ca artiștii invocați să nu răspundă chemării. Gazda mai sus numită măsoară romantismul în flori de crin cu parfum otrăvitor, Adrianei Bittel dragostea i-a lăsat o pată de roșu-carmin pe umăr, pentru Radu Paraschivescu amorul impune prea multe cunoștințe de economie, Ana Blandiana scrie poezie în proză despre o iubire cu ochi pătrunzători din autobuz, iar la Ioana Pârvulescu a te îndrăgosti înseamnă să surâzi unei fotografii cu cearcăne.
La cea dintâi ridicare a cortinei pătrundem în caliciul nostalgiilor adolescentine, unde la 14 ani ești liber să te îndrăgostești dincolo de granițele posibilităților vârstei. Asistăm la corespondența frivolă, dar plină de farmec, printre bănci, între un adolescent și șablonul său, cum este numită colega sa, căci e nevoie de mai multă experiență să înțelegi că dintre toți oamenii te îndrăgostești tocmai de cel care se remarcă prin ceva în plus față de tiparul în care involuntar îl încadrezi.
Dar ne aflăm în Bucureștiul de altădată și relațiile celor atât de tineri se rezumă la bilețele clandestine și plimbări pe coridoarele nu suficient de lungi ale liceului. Dorul începe să umple ceasurile dintre ultimul clopoțel al zilei și zorii unei noi dimineți ce promite același chip în aceeași bancă de la geam. Când toată viața măsoară 14 ani fără alte griji în afară de aspirațiile demne de un roman de Jane Austen, moartea (doar gândită) pare să o completeze frumos. Ai noștri tineri decid tot prin întâlniri sporadice să-și găsească sfârșitul împreună, dar nu în orice fel. Cum ar putea dragostea să triumfe în moarte dacă nu îmbătată de mireasma otrăvitoare a unor flori la fel de pure precum cei ce iubesc, crinii? Băiatul pregătește mormântul din podul casei cu seriozitatea unui școlar în fața unui proiect, dar oare moartea prin iubire ar trebui tratată așa? Și totuși, în ziua stabilită, pe o bancă singuratică într-un Cișmigiu mult prea vesel, tânărul așteaptă în zadar ca ea să apară. Adeseori, la 14 ani, iubirile se termină astfel, cu un boboc parfumat de crin străjuind între doi copii.
Cortina coboară, publicul aplaudă și pe scenă iese Adriana Bittel. Ne aflăm tot în București, dar în Bucureștiul unei studente, de această dată. Când simte că paginile anoste ale manualelor o copleșesc, tânăra caută un refugiu în muzeul Aman, dar destinul hotărăște ca acesta să fie închis chiar atunci când pe treptele sale croșetează un personaj inedit, care o va smulge pe studentă din convenționalismul existenței sale, de fapt din propria existență, căci la întrebarea Cum îți zice? răspunde firesc Gema, fără ca acesta să fie numele său. Astfel o întâlnește pe Tina Szepi, călăuza care o va introduce în lumea excentrică a artiștilor necunoscuți. În cămăruța de la subsol a Tinei, unde opere de artă stau răbdătoare lângă rochii și păretare cu vase, o societate până acum secretă pentru tânără îi deschide noi orizonturi către artă, către frumos și către oameni. Pentru că prin intermediul acestei doamne îl cunoaște pe Ludi, un bărbat mai mult neobișnuit decât fermecător, dar care însemna pentru Gema mai mult decât toate personalitățile studiate în facultate, un artist viu. Acesta trezește în ea spiritul unei adevărate iubitoare de frumos, un critic îndrăgostit de artă, care nu doar o comentează, ci o și înțelege. Ludi îi dă aripile de care avea nevoie pentru a scrie, pentru a publica, fie și sub anonimat, pentru a crede în ea. O relație frumoasă, cu sentimente romantice puse oarecum sub semnul întrebării, se va înfiripa între cei doi și își va găsi mormântul într-un tren ce ne va purta artistul către rudele sale din Germania.
Dar suficient cu romantismul, un spectacol nu e complet fără puțină comedie. Radu Paraschivescu oferă și el o mostră de dragoste studențească, dar nu cum ne-am aștepta, între doi tineri pribegind printr-un parc pe înserat sau căutând aceeași carte într-o bibliotecă norocoasă. Nu, pentru studentul aici prezent acel coup de foudre promis în prefață se amestecă cu aroma de creioane ascuțite și nervi tociți din sala de examen. Și dacă până la momentul intrării, ținta era nota de trecere, când la catedră se află o tânără profesoară cu ochi cenușii, în locul Sironicăi, doamna deloc plăcută care ar fi trebuit în mod normal să supravegheze, în joc intră și o oarecare demnitate și stimă, ce îl opresc pe tânărul nostru să spună orice, dar nu tema examenului, sperând la 5-ul salvator.
−Ia un bilet, e proaspăt. Făcut în casă.
Cum ar putea o astfel de ironie venită de la o profesoară să nu îi tulbure gândurile oricum haotice? Minutele trec, dar ciorna rămâne goală, iar mintea studentului e în totalitate patronată de glasul ironic al profesoarei. Și la ultima strigare, foaia nu are nici măcar un cuvânt legat de economie, ci un poem de dragoste scris doar ca să fie aruncat.
Așa e viața, uneori câștigi, alteori revii la toamnă pentru restanță. Dar nu numai pentru restanță, ci și cu speranța că la catedră va sta același chip brunet și tineresc. Lunile trec, iar ceea ce nu a reușit tânărul nostru să învețe într-un an de facultate, învață într-o vară în care, de pe fiecare pagină a manualelor, privesc acei ochi cenușii. Băiatul avea deja în minte mina impresionată a profesoarei când deschide încrezător ușa sălii în care, dreaptă, inconfundabilă, aștepta... Sironica.
Și când râsetele din sala de spectacol se sting, scena se învăluie într-o lumină dramatică propice pentru proza lirică, plină de acorduri romantice și note de mister a Anei Blandiana. Toată povestirea este o enigmă țesută pe pânza citadină a unei misiuni ce se definește prin a-i vizita pe cei care suferă. Anghel, personajul principal, se îndreaptă într-o dimineață cu parfum de ceață și singurătate către spitalele unde își ducea la îndeplinire misiunea, dar este întrerupt din transa propriilor gânduri de atingerea unei priviri, căci deși întorcând capul, nu zărea nicio pereche de ochi care să-l urmărească, îi simțea în ceafă. Pe stradă, acea privire se materializează într-o domnișoară firavă cu vârsta incertă ce aleargă să-l prindă din urmă.
−Vreți să-mi spuneți ceva? Pot să vă fiu de folos?
În loc de răspuns, lacrimi fierbinți se rostogoleau din ochii mari.
−S-a întâmplat ceva?
Iar ea răspunde cu o altă întrebare:
−Cum vă cheamă?
Iar de aici, conversația se împarte în replici rostite vag și întrebări doar gândite, însă aflăm ca tânăra este infirmieră și că așteaptă, ca și cum ar fi cel mai firesc lucru, să îl revadă pe Anghel. Acesta se refugiază din existența zguduită în clădirea opacă cu ființe transparente, unde moartea își agață pardesiul în cuier pentru o vizită de altfel așteptată, însă nu pleacă niciodată singură. Unii o salută ca pe un vechi prieten, cu bagajele deja făcute, dar cei mai mulți se agață cu o speranță nebună de mâinile infirmierilor pe care moartea nu îi recunoaște încă. Doar Anghel părăsește clinica de unul singur, sau așa obișnuia, căci în această seară, pe treptele reci așteaptă tânăra plină de speranță. La adăpost de privirile curioșilor, cei doi se retrag într-o cofetărie, unde așa-zisele explicații pe care le așteaptă el, debutează cu dorința fetei de a nu spune nimic, pentru ca orice i-ar spune n-o s-o poată face să nu-l iubească, și orice ar spune ea n-o să poată exprima ce simte pentru el. Asta e tot, fără lămuriri, doar speranța fetei că el o s-o îngăduie prin apropiere. Dar ora e târzie, cofetăria se închide, iar cea de-a doua întâlnire se încheie fără nume, fără ore sau explicații, doar cu un Ne vedem mâine și o durere usturătoare acolo unde ar fi trebuit să fie aripile la care Anghel susține că a renunțat.
Un moment de tăcere...simțim cu toții durerea acelor aripi, chiar dacă nu sunt ale noastre și nu noi am renunțat la ele.
Dar spectacolul trebuie să continue. Ioana Pârvulescu schimbă decorul, ajungem pe scena unui amor franțuzesc, într-o încăpere poate nu pe acoperișul lumii, dar în orice caz, pe acoperișul Parisului, aproape de niște zei în care personajul principal crede doar uneori. Un domn în vârstă, enigmatic, a cărui ocupație nu este menționată, dar un indiciu lăsat parcă din întâmplare în paginile povestirii ne-ar da de înțeles că e scriitor, primește o scrisoare îndrăzneață de la o admiratoare, însoțită de o fotografie alb-negru, colorată de misterul cearcănelor, de zâmbetul ochilor și de fruntea îngândurată. O altă femeie a adus-o, poate una căreia societatea i-ar fi dat dreptul la zâmbetul afectuos oferit de bărbat tinerei din fotografie, dar zeii nu-și justifică dreptatea, nici măcar atunci când îndreaptă pașii tinerei către Paris, iar ai bărbatului, în jos, pe cele 95 de trepte ce îl despart de haosul lumii.
Fata trezește în el o luptă între două vârste și pare că nici bătrânul de 70 de ani, bărbatul mai tânăr ce ia naștere, nu vor să cedeze decât printr-un pariu. O va bucura priveliștea de la înălțimea locuinței sale? Dacă da, îl va iubi. Omul cel tânăr, care, spre deosebire de bătrân pariază pe bunăvoința destinului, a câștigat. Bunăvoința destinului nu durează însă foarte mult, zeii pot fi neîndurători, iar idila clandestină are și un sfârșit, în numele altui bărbat. Iubirea s-a născut cu o fotografie și a murit cu un sărut, dar nu de tot, doar s-a retras în mărturiile unor oameni ce au asistat întâmplător la sărutul celor doi, în amintirile unor suflete nostalgice și în cortina ce acum coboară (sau nu?) pentru ultima dată.
E timpul să ne ridicăm, să aplaudăm, să oferim niște flori. Poate vom ascunde spectacolul din această seară în bibliotecă, poate vom împrumuta biletul și altcuiva sau poate ne vom scrie propriile povești de dragoste la prima vedere.
Bình luận