Prietenul imaginar
Singură în mulțime,
un nimic în ”tot”.
Migrene, frisoane, convulsii,
halucinații repetitive, repulsii.
Și se repetă din nou și din nou și din nou…
Îmi tușesc sufletul afară din corp.
Îngerii morții fac pariuri pe mine
și mă privesc mai concentrați decât bărbații urmărind un meci de fotbal.
Mă scufund ca titanicul în asfalt,
te privesc cum mă calci
și mă doare.
Sunt prietenul tău imaginar,
care ți-a fost alături în copilărie
și pe care l-ai părăsit când ai crescut,
iar de atunci a rămas pierdut
în căutarea ta.
Cel care încă te iubește,
chiar dacă l-ai omorât.
Acum rătăcesc ca o fantomă
printre cei reali,
din care n-am făcut parte
niciodată, de fapt.
Sper ca într-o zi să mă poți vedea din nou.
Metamorfoză
Pufuleți cu surprize, Figo și Barni,
Pistoale cu apă, cizme de cauciuc…
Amintiri se varsă din cer
ca grindina.
Două codițe împletite
și o rochie prăfuită
de la nisipul din parc.
Nici măcar n-ajungea
la butoanele de la lift.
Tatăl o ridica pe brațe
și o arunca spre cer.
Mama ei, o sfântă,
o trezea mereu din coșmaruri
și o calma cu un zâmbet.
Acum,
Rochia e pătată de scrumul adunat în piept.
Acum,
Nu ajunge la așteptările celorlalți.
Acum,
Tatăl nu o mai poate prinde
și ea cade,
se izbește fatal de ciment.
Acum,
Nimeni n-o mai poate trezi din coșmarul
pe care îl trăiește
zilnic.
Grindina devine mai abundentă.
Fata își spală trecutul, își spală prezentul,
își șterge existența.
Închide ochii. Metamorfoză.
Irealitate
Mă estompez în zgomot și
mă distorsionez până rămân o umbră. Oamenii intră prin mine
de parcă nici n-aș fi.
Mă izbesc de ciment.
Ridic mâinile sus,
așteptând șocul gloanțelor,
Scoți artileria,
gata de bombardament.
Luminile devin doar fragmente de întuneric,
doar o iluzie a minții umane,
doar o invenție creată pentru impresia de siguranță, inexistentă în realitatea contemporană.
De undeva de sub pământ
se aude o soprană,
gata să spargă stratul de sticlă dintre
viață și moarte.
Cântecul ei devine doar un țipăt asurzitor.
Îmi tai urechile, scap de difuzor
și acum e liniște,
o liniște zgomotoasă.
Ochii tăi îmi pătrund
în toate cele 4 camere și le
zdrobesc
ca o mitralieră.
Respirația ta mă absoarbe
în moarte.
Oamenii devin doar șoapte,
doar niște gânduri ale unor divinități
care compun realități
când se plictisesc în pauza de masă.
Mor.
Mă nasc în irealitate.
Gânduri prinse din zbor
Rătăcesc în noapte
cu ochelarii de soare pe ochi,
cu speranța că în modul ăsta
invoc lumina.
Mintea mea e ca o gară
de gânduri,
idei zboară
ca țânțarii în vară
și nu reușesc să le prind.
Am sunat la recepție
și le-am adus o atenție
ca să facă o excepție
și să-mi returneze viitorul
prost conceput
la o fabrică modestă din China.
Trăiesc în ceara unei lumânări
stinse prea devreme.
Indivizi dubioși scot pe nări
monoxid de carbon
pe care îl inspir involuntar.
Spălată pe creier cu Fairy,
strălucesc în cosmos.
Visez cuvinte
și mă trezesc în propoziții neterminate.
Scuip fragmente din filme
încă nelansate,
spre suflete
încă nenăscute.
Prefer să scriu numerele în litere
decât în cifre.
Evit exactitatea pentru că
totul e aproximativ,
totul e un ”aproape”.
Aproape am fost,
aproape ai trăit,
aproape a fost bine,
aproape am reușit.
Aproape am format
o constelație…
Dar eram doar stele căzătoare.
Patru camere în stare de sevraj
mi se zbat în piept.
Inima mi se rupe de trup,
am un corp defect
care nu poate funcționa independent.
E dependent
de un alt schelet din acest întuneric infect.
Suntem gata să formăm
un întuneric luminos
în irealitate.
Ne naștem în tăcerea
dintre șoapte,
ne naștem în noapte.
Suflet de cenușă
Privesc retrospectiv la
focul ce am fost odată,
în timp ce sunt răsuflată
de vânt.
Crivățul mă întoarce
pe toate părțile,
îmi desprinde identitatea
de piele,
îmi suflă emoțiile
și mă lasă
goală.
Îmi rămâne doar ambalajul.
Firimituri din mine
se împrăștie în aer
ca un roi de molii
care au fost fluturi
în altă viață.
Suflet de cenușă.
(fără titlu)
Ești singurul care mai are sentimente,
într-o lume de roboți
care gândesc sistematic
și îți calculează reacțiile matematic.
Îți vezi reflexia într-un geam
și te gândești
că te-a construit un arhitect
fără studii superioare.
În capul tău se petrec războaie,
masacre, furtuni cu tornade.
Când te scutură vântul de afară
speri că poate îți suflă
și gândurile din cap.
Ești un experiment chimic
uitat în laborator,
în stare de putrefacție.
Orice semn de afecțiune falsă
îți oferă satisfacție
ca existența lui Moș Crăciun.
Știi că nu e reală
dar alegi să crezi în ea
ca să nu te simți atât de singur,
chiar dacă tot tu îți cumperi singur
cadoul de sub brad,
chiar dacă faci o cină mare de Crăciun
și totuși nu vine nimeni.
RMN
Mi-am făcut un RMN
și tot ce au descoperit doctorii
au fost fragmente din tine.
Adidașii tăi uzați,
părul tău ars,
zâmbetul șters, coșurile de pe față,
buzele crăpate,
toate defectele tale perfecte
care îți construiau unicitatea;
defectele care îți dovedeau umanitatea,
chiar dacă păreai doar o iluzie schizofrenică,
o iluzie a idealului formată de creierul meu bolnav.
Îți iubeam fiecare greșeală,
fiecare imperfecțiune,
fiecare înjurătură scăpată,
fiecare glumă proastă pe care o făceai,
fiecare zgârietură pe care nu știai de unde o ai,
fiecare aluniță de pe corp,
fiecare fir de păr care îți cădea rebel pe față.
Râsetul tău era ca un foc de artificii
care îmi exploda în inimă.
Ochii tăi îmi aduceau bucurie
ca două faruri pe care le vezi seara cum se apropie de stație
și știi că e tramvaiul pe care-l așteptai de juma’ de oră. Îmbrățișarea ta îmi aducea liniștea și calmul
pe care-l simți când îți bei ceaiul lângă șemineu
în seara de Crăciun.
Îmi aspirai gândurile și le aruncai în cosmos
și se transformau în stele.
Mă dizolvam în sentimente
și mă risipeam în aerul pe care-l respirai.
Inimile noastre miroseau a gaz.
Încerc să-ți aprind amintirea cu un chibrit,
dar mă ard de fiecare dată.
Am devenit străini din nou.
De ce?
Faci parte dintr-un circuit,
exiști ca să existe alții,
îți adaugi amprenta
în formarea prezentului.
Asta dacă nu crezi în nihilism…
Atunci exiști din nimic
pentru nimic.
Dacă vrei un răspuns mai dulce
te convertești la creștinism.
”De ce nu pot fi iubit? ”
Iubirea e prea grea
de dus în spate
pentru niște oameni
care sunt mereu
cu ochii pe cântar.
Oamenii își depozitează sentimentele la bancă
și scot cash-ul de pe card.
Te simți inutil pentru că
ești doar o piesă de puzzle,
care nu are sens
fără piesa care îl completează.
Trebuie doar să o cauți.
”De ce nu sunt normal?” Normalitatea nu poate fi
definită.
Normalitatea diferă în funcție
de perspectivă.
Nu cred în oameni ”anormali”.
Toți ne-am născut, toți vom muri,
trăim pe aceeași planetă,
respirăm același aer,
ne încălzim la același soare
și privim aceeași lună. Anormalitatea altora e normalitatea unora.
Când îți vei accepta anormalitatea
vei deveni normal.
”De ce?...”
Exilată
Privesc în capitole precedente
și stau cu chirie.
Am economisit lacrimi
ca să cumpăr zâmbete artificiale.
Nu mă încadrez în categoriile rasei umane.
Mă simt ca un triunghi printre pătrate,
ca o formulă scrisă greșit în caiet
pentru că nu vezi bine la tablă.
Am fost adusă pe pământ de un OZN.
Sunt un experiment al extratereștrilor
pentru a-mi testa rezistența,
ca o echipă de fotbal pe care pariezi
dacă va câștiga sau nu.
Scriu gânduri ca să-mi fac loc în cap,
ca atunci când îți faci ordine în dulap.
Aranjez cuvinte și formez fraze
pe care mi le șoptește monstrul de sub pat, singurul care înțelege cum e să fii ca mine,
urât, alungat și îndepărtat,
ca și cum n-ar avea și el sentimente.
Trăiesc în exil
erorile de calcul,
sunt piesa în plus din cutia de puzzle,
concepută din greșeală.
Eroare
”Greșeala face parte din umanitate.”
I-a spus doctorul mamei când m-am născut.
N-am fost niciodată ce ar fi trebuit să fiu.
Poate că, în primul rând, n-ar fi trebuit ”să fiu”.
Trăiesc în fundal și mă adăpostesc în zgomot.
Liniștea e singurătate, liniștea e gălăgie. Zgomotul înseamnă viață.
Prin vene îmi curge cenușa unor amintiri stinse
Și scot fum pe gură ca un dragon din basme.
Dacă nu cred în mine, de ce aș crede în concepte? Existența mea e ca o pagină ruptă dintr-o carte de la bibliotecă
Pe care n-ai apucat niciodată să o citești.
E ca și cum nici n-ar fi existat…
Iar la finalul zilei, nici măcar autorului nu i-a păsat.
Boxez cu reflexia din oglindă și mă tai în cioburi. Zâmbesc forțat cu speranța de a-mi induce bucurie,
Dar sufletul meu e gol ca un cimitir plin.
Inima e în stare de inactivitate,
Corpul e amorțit.
Mă mișc cu delay, trăiesc pe replay.
Când îmi spui că ne naștem în fiecare dimineață,
Mă gândesc cum mor în fiecare noapte.
Olivia Achirei, clasa a VIII-a D
Sursă imagine: