"Insula Fondane": Lumea poetului Benjamin Fondane - o insulă a gândirii magice, un vis creat cu sânge

Proiecția filmului „Insula Fondane” la 126 de ani de la nașterea poetului Benjamin Fondane a avut loc în data de 14 noiembrie 2024, ora 18:00, sala Benjamin Fondane, la Institut Français de Roumanie à Iaşi.

Un film despre Benjamin Fondane - poetul, cărturarul, omul. Nașterea, familia, studiile, dragostea, căsătoria, călătoriile, prieteniile culturale, teatrul, filmul, poezia, războiul, lagărul, moartea. Un manifest împotriva uitării.

A reconstitui o viață de om din fragmente disparate poartă mai mult titlul de încercare. De aceea INSULA FONDANE este un eseu, cuvânt care își revendică semnificația de la verbul francez essayer - a încerca. Acest film este un eseu documentar, fiindcă face apel la documente, dar el încearcă de fapt să facă mult mai mult. Încearcă să umple spațiul dintre documente, să suplinească golul dintre informații, pentru a da consistență și veridicitate unui portret - acela aparținând lui Benjamin Fondane.

Despre Benjamin Fondane se poate vorbi în multe feluri. A fost poet, cărturar, om de teatru și film. Dar mai presus de toate un om "care nu semăna cu nimeni", "un spirit frământat", un Ulysse modern, un rătăcitor, un filosof "fără barbă" și "cu cravate de gigolo", un cinic, un histrion, un Don Quijote, un naiv, "un om nobil într-o epocă sinistră", o insulă de umanitate într-un ocean furibund. INSULA FONDANE își propune să reconstituie acest portret complex și contradictoriu al unui om care "avea conștiința nefericirii", dar care știa să vorbească despre propria existență cu umor rafinat și ironie. (sursa: https://fb.me/e/4OWqQBepc )

Actori:

Sava Andrei-Grigore

Ada Lupu

Alexandra Diaconița

Emil Coșeru

Anamaria Rusu

Ionela Frăsinescu

George Guşuleac

Elena Bologan

Luiza Martoncă

Ana Maria Țidulă

Daria Ioana Spetcu

Eliza Atofanei

Bogdana Maria Stafie

Dansator: Tcaciuc Andrei

Regie, imagine și montaj: Valentin Mocanu

Scenariu: Nicoleta Dabija

Compoziție și aranjament muzical: Luiza Martoncă

Sunet: Iurea Alex

Producător: Institut français de Roumanie à Iaşi

Înregistrări audio: Radio Iaşi

Proiect sprijinit de:

Muzeul Național al Literaturii Române Iași

Comunitatea Evreilor Iași

Au participat la eveniment elevi de clasa a IX-a ai Colegiului Național Iași. Mai jos, perspectivele lor asupra acestui film-eveniment, care recuperează memoria omului, poetului și filosofului Benjamin Fondane.

Alexandra Aramă, 9B

Benjamin Fondane – evreul rătăcitor

            Benjamin Wechsler, cunoscut și sub numele de Benjamin Fondane sau Barbu Fundoianu, a fost un poet, un jurnalist, un artist, un răzvrătit, dar cel mai important, un om, al cărui destin tulburător are ecou până astăzi prin operele lui profunde și pline de adevărurile crude ale existenței umane.

            Acest „evreu rătăcitor”, așa cum se vedea el, a trăit închinându-se singurei divinități care nu l-a dezamăgit niciodată, respectiv propria lui libertate, și nu s-a lăsat controlat sau umilit de nedreptățile sistemului nazist din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. El și-a găsit sfârșitul în lagărul de exterminare de la Auschwitz, în 1944, dar povestea sa nu va fi în veci uitată, ci va rămâne mereu o mărturie a suferinței și a curajului poporului evreu, care mereu a înviat din propria cenușă.

            Viața omului Benjamin Wechsler se împletește, chiar se contopește cu viața artistului Benjamin Fondane în filmul „Insula Fondane” (2024), regia Valentin Mocanu, scenariu Nicoleta Dabija, care aduce un omagiu scriitorului jertfit pentru a hrăni ura irațională a germanilor. Mielușon, numele său de alint încă din copilărie, prevestește destinul său tragic, de animal sacrificat pentru o credință în care nu se regăsește, devenind „un buchet de urzici” („Prefață în proză”) la picioarele unor monștri ai istoriei.

            Filmul începe cu descrierea zilei nașterii lui Benjamin, 14 noiembrie 1898, pe care acesta o considera cea mai lipsită de importanță zi a existenței sale. Venirea lui pe lume a fost singurul moment în care nu a avut control, libertate de decizie asupra vieții lui. Fiecare alegere pe care a luat-o de atunci l-a făcut să evolueze, să devină o persoană demnă și puternică sufletește.

            Din primele clipe, cea care a fost mereu alături de el a fost sora lui mai mare, Lina. Aceasta era sprijinul poetului, o muză, o sursă de lumină pe care Benjamin o idolatriza și fără de care nu era complet. Nu dansa decât alături de Lina, nu putea să se bucure de aniversările sale decât alături de Lina. Poezia era centrul universului său, iar iubirea față de Lina, iar mai apoi față de soția lui, Genevieve, era forța ce făcea ca lumea sa să se miște.

            Acesta experimentează primele iubiri, primele dezamăgiri, primele frământări interioare de la o vârstă fragedă, reușind să prevestească genocidul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și sfârșitul său crunt la doar 19 ani, în poezia „Cântece simple: Mărior”: „Și va veni o vreme când voi pleca de-aici, / fără să știu prea bine unde mă duc și nici / de vine putrezirea, sau încolțirea vine.”

            Poetul a fost mereu diferit de ceilalți, negăsind un loc pe care să-l numească „acasă”, o pace interioară deplină și de lungă durată, un motiv pentru care să tânjească la o fericire superficială și nemeritată. El mereu a fost dezgustat de ura lumii, de gustul acru al lămâii al cărui suc stors de om otrăvește sufletele oamenilor, așa cum este arătat prin acest fruct în film.

            Benjamin devine un melc, a cărui cochilie, care semnifică, de fapt, ideile sale revoluționare, devine o povară care îl face să hoinărească obosit de superficialitatea lumii prin locuri străine, unde este batjocorit și umilit („O dacă-ai fi și tu ca mine, Doamne! O, dac-ai fi și tu lepros ca mine și de-ai avea și tu buboaie multe […] Câinii cei ciolănoși te-ar strânge-n garduri” - „Psalmul leprosului”) . Acest strigăt poetic îl condamnă pe Dumnezeu pentru nedreptatea de a-l fi blestemat să nu fie acceptat în societate, să nu aibă familie, să nu aibă un sprijin.

            Relația dintre poet și Dumnezeu devine din ce în ce mai complicată pe parcursul maturizării lui Benjamin, acesta refuzând să creadă orbește într-o entitate care a creat „după chipul și asemănarea Sa” monștrii care l-au gonit și marginalizat întreaga lui viață. Cum să te afli într-un lagăr nazist, așteptând să fii ucis într-o cameră de gazare, condamnat de fiii Lui pentru o crimă pe care nu ai comis-o, și să crezi în continuare în Dumnezeu?

            Dar, singura zeitate care nu l-a părăsit a fost libertatea. Chiar și în lagăr, a ales să moară, deși prietenii lui i-au obținut eliberarea, refuzând să o lase pe draga sa Lina să moară singură. A fost ultima decizie pe care a luat-o și cea mai valoroasă. Sfârșitul lui reprezintă o oglindire a vieții sale, o înșiruire de alegeri și consecințe pe care și le-a asumat și cărora le-a făcut față cu mândrie și demnitate.

            „Insula Fondane” descrie perfect existența poetului, deoarece acesta, observând că nu se integrează în lume, și-a creat un univers propriu, o oază de frumusețe într-un deșert de tristețe, o întindere de uscat în mijlocul unui ocean de smoală. Fiecare dintre noi poate să-și creeze propria insulă, în care să ne ghidăm după propriile reguli și să zburăm după bunul plac pe un cer de posibilități, la fel ca Benjamin. 

Andrei Balan, 9E

O speranță vie

Au trecut 126 de ani de la venirea pe lume a fiului comerciantului Isaac Wechsler, Barbu Fundoianu, zis și Benjamin Fondane. Însă nu nașterea lui este cea de reținut, ci moartea sa, care a lăsat un gust amar, ca o lămâie, atât poporului român, cât și celui francez, dar și o nouă viziune asupra vieții și o nouă speranță. „O speranță vie” sunt cuvintele care îl caracterizează cel mai bine pe Fondane, întrucât toată viața sa a ținut la cei ce îl înconjoară și, chiar și în fața unei morți ce putea fi evitată, sufletul său pur s-a sacrificat pentru ca sora lui, Lina, să nu își găsească sfârșitul de una singură. „Critic, eseist, poet și teoretician” sunt titlurile ce i-au fost acordate în urma muncii sale, însă adevărata esență a sufletului său nu poate fi clasificată, nu poate avea un nume. Totuși, cuvântul care este cel mai aproape de adevărul persoanei care a fost Fondane este „insulă”.

Astfel, „Insula Fondane” ia naștere. Un film biografic, conceput cu scopul de a aduce poetului un omagiu, a fost difuzat în data de 14 noiembrie 2024 la Institutul Francez din Iași, iar eu, alături de colegii mei, am avut onoarea să vedem această capodoperă cinematografică, care a reușit să reconstituie viața unui rătăcitor prin această lume crudă, care a încercat să dea imagine unui portret orb și care a încercat să-i ofere un elogiu adecvat omului care este adesea asimilat cu evreul rătăcitor. (Da, da, chiar m-am gândit și mă simt puțin flatat că și el și-ar fi descris viața cum am încercat eu să i-o prezint – cuvintele care evidențiază sentimentul de împlinire al regizorului Valentin Mocanu)

Pe tot parcursul filmului am putut face constatarea că Benjamin a fost un om liber. Încă din copilărie, când se juca cu surorile lui în intimitatea casei, pe parcursul Holocaustului, dar și în lagărul de exterminare de la Auschwitz, Fondane nu și-a pierdut autenticitatea, nu s-a lăsat învins de regimul nazist și, cel mai important, nu și-a pierdut valorile fundamentale. Cel mai bun exemplu este iubirea față de familie, o iubire care, până în ultima clipă, a fost inima realității sale. Prezența familiei a fost cea care l-a ajutat să nu-și piardă firea pe timpul războiului, întrucât alături de ei, lumea noastră era doar un obiect mic, nesemnificativ, ce găzduia creaturi meschine, care vărsau sânge din sângele lor peste țărâna din care au apărut și în care se vor întoarce mai devreme sau mai târziu. Această idee este redată de versurile „Cât de departe-ți pare pământul microscopic de-aici, / De unde omul e-un măscărici urât”, ale poeziei Țoca (numele de alint al surorii sale, Lina).

Un alt element semnificativ în redarea mesajului sunt scenele de la început și de la final, care, în esență, sunt identice. Cadrul soției în lanul cu flori sugerează faptul că iubirea este singura ce nu poate fi distrusă de moarte și care are puterea de a dăinui pentru totdeauna, așa cum este evidențiat în mesajul de sfârșit al filmului, adresat chiar de Fondane soției sale, cum că este liberă să iubească din nou. Astfel, dragostea adevărată este cea care te eliberează de vecinătatea morții și care reușește să-ți păstreze umanitatea, chiar și în cele mai rele condiții. Poezia „Femeie luminoasă...” este exprimarea cea mai sacră a iubirii pentru soția sa. Cuvintele folosite sunt purtătoare ale unui mesaj divin, al unei dorințe arzătoare de a o proteja, de a avea grijă de sufletul ei până în momentul morții, dar și după aceasta. El o aseamănă cu un astru strălucitor, cu lumina lunii, insinuând astfel magia și efectul tainic pe care îl are femeia asupra lui, observând astfel că Fondane este un adept al dragostei necondiționate și pure, lipsită de orice intenție de a nu-i oferi lumea lui în orice moment.

Simbolistica filmului este una foarte simplă, dar cu un potențial imens de interpretare. De exemplu, imaginea lămâii, care în cultura evreiască este considerată un obiect înfricoșător, are ca rol în film evidențierea fricii constante de moarte. Prima dată este descoperită de către surorile sale într-o cutie pe biroul lui Fondane, dar asta este doar un semn al faptului că poetul îmbrățișa moartea și nu se temea de ea. Astfel, el nu s-a temut nici de focul din cuptoarele lagărului, întrucât focul este cel care ne ține în viață, cel care ne dă putere și ne ține speranța aprinsă. Așadar, Benjamin Fondane a fost el însuși un foc, iar el s-a luptat cu focul folosind focul, emblemă a sacrificiului său pentru libertatea adevărată, de care poate avea parte doar pe tărâmul sfânt.

Alte simboluri importante sunt melcii și florile. Cei dintâi au fost afișați în film deasupra unei lămâi, acest lucru simbolizând că timpul trece greu, că viața ta este destul de lungă și că nu trebuie să ți-o preocupi cu frica de moarte, lămâia. Cochilia melcului are forma unei spirale infinite, asemenea Coloanei Infinitului, sculptată de Constantin Brâncuși. Astfel, cochilia redă faptul că posibilitățile unui om sunt infinite, indiferent de cum se naște. Totul stă în dorința de a vrea să mori împăcat cu gândul că ai făcut ceva în viață și că nu ți-ai umplut-o doar cu griji și cu frica de eșec. Imaginea florilor în film este o reprezentare a frumuseții efemere și a fragilității.

În sonetul „Dorm florile”, Fondane asemănă poporul evreiesc cu niște flori, deoarece ei nu pot fi apreciați de oricine, cum nici frumusețea nu poate fi văzută de orice ochi – în opinia naziștilor, ei erau niște flori mirositoare, astfel fiind evidențiat exilul acestui popor. Însă poezia face referire și la imaginea crinului, care aduce lumină și speranță în viețile oamenilor, acest crin fiind de fapt operele lui Benjamin, singurele raze de lumină din acea perioadă.

„Insulă”. Cuvântul cel mai aproape de adevărul persoanei poetului Benjamin Fondane. Primul teatru de avangardă, înființat chiar de el, cu ajutorul regizorului Armand Pascal, poartă numele de Insula. Poate că acest poet, ce prin prisma poeziilor lui a prezis moartea evreilor în Al Doilea Război Mondial, a știut tot timpul că este o insulă pe această planetă, care nu poate fi descoperită și atinsă de nimeni. Asemenea lui George Enescu, a reușit să își descopere sensul vieții, să afle ce fel de om este. Un om de geniu, un Ulise modern, un rătăcitor, un filosof „fără barbă” și, mai ales, o inspirație pentru generația lui, dar și pentru viitoarele generații, chiar și după 80 de ani de la moarte. 

Daria Bortică, 9E

O viziune despre eternitatea cuvintelor

În filmul „Insula Fondane”, regizat de Valentin Mocanu, viața și gândirea poetului și filosofului Benjamin Fondane sunt aduse în prim-plan cu ajutorul unei structuri fragmentare, care întrețese imagini simbolice și poezii evocatoare. Filmul reconstituie o realitate complexă, punctată de momente de mare intensitate emoțională și artistică, ce reflectă drumul unui om care a căutat să îmbine idealurile cu realitatea dură a existenței. Pe lângă explorarea personalității și operei lui Fondane, documentarul scoate în evidență teme fundamentale ale vieții sale: dorința de libertate, suferința existențială și lupta pentru artă, toate fiind ilustrate prin imagini și simboluri care transcend timpul.

Un element central în interpretarea acestui film este utilizarea simbolisticii melcilor, care apare în mai multe secvențe esențiale ale peliculei. Teoria melcilor este, în viziunea mea, un simbol al trecerii timpului și al efectelor acestuia asupra sufletului și corpului uman. Melcii, acești mici gastropode care se mișcă încet și lasă o urmă în urma lor, devin metafore pentru urmele lăsate de oameni și evenimente în viața unui individ, mai ales în momentele de suferință și confruntare cu propria condiție existențială. La melci, acele ființe fragede, care lasă o urmă pe care timpul nu o poate șterge, se află, de fapt, ca niște fantome ale celor dragi, ca niște amintiri ce persista și care nu dispar ușor, ci devin parte din noi. Melcii nu sunt doar niște ființe ce își lasă dâră pe pământ, ci simbolizează drumul celor care au fost și care ne-au marcat profund. Traseul lor, asemenea unui fir subțire și discret, este lăsat nu doar în pământ, ci și în paginile unei cărți – o urmă tăcută, dar permanentă. Acești melci, ca niște fiare delicate ale memoriei, poartă în ei esența unei iubiri, unei prezențe ce rămâne imortalizată în artă. Amintirile lăsate de aceștia sunt transformate în cuvinte, în poezii sau povești, la fel cum, în scrierile sale, Fondane evocă prezența surorii sale, Lina. Cu fiecare cuvânt, cu fiecare vers, poetul păstrează amintirea ei, iar amintirea se contopește cu arta, devenind o parte a lumii din care nu poate fi ștearsă. Astfel, melcii nu sunt doar simple ființe lente, ci sunt purtători ai unei istorii, ai unei moșteniri, ai unor trăiri care nu se risipesc, ci sunt transformate și păstrate în timp. Așa cum urmele lăsate pe o carte nu se șterg niciodată, ci devin parte integrantă din paginile acelei povești, melcii devin simboluri ale celor care au trecut prin viața noastră și care, chiar și în absență, își lasă semnătura în urma lor – pe pământ, pe pagină, în suflet.

Un alt element important care joacă un rol simbolic semnificativ este porumbelul, mai exact unul dintre aceștia care arde, fiind format dintr-o pagină de carte cu scris pe ea. Acest simbol al porumbelului, asociat în mod tradițional cu pacea și comunicarea, capătă în contextul filmului o semnificație profundă, legată de regenerare, sacrificiu și eternitatea cuvintelor. Secvența în care porumbelul, dintr-o pagină de carte, dispare în flăcări evocă imaginea unei transformări fundamentale, în care cuvintele, asemenea unui foc purificator, nu se pierd, ci se transfigurează într-o formă eternă. Această ardere sugerează o metaforă a pasării Phoenix, simbolul renașterii și al continuității în fața distrugerii. În mitologie, Phoenixul, moare pentru a renaște din propria cenușă, iar aceasta se aliniază perfect cu ideea că ceea ce este distrus prin foc nu este nimic altceva decât un act de regenerare. Astfel, cuvintele, la fel ca porumbelul care arde pe pagina de carte, sunt eliberate din limitările fizice și se ridică, transfigurate, într-o formă purificată, gata să dăinuie peste timp.

În acest mod, filmul sugerează o viziune despre eternitatea cuvintelor, care nu mor niciodată, ci se regenerează constant, asemenea Phoenixului, prin fiecare citire, fiecare interpretare și fiecare nouă formă de înțelegere. Cuvintele scrise pe pagină, deși par a fi distruse în flăcări, continuă să trăiască, regăsind noi sensuri și lumini, iar acest proces simbolizează puterea artei de a depăși timpul și de a dăinui în conștiința celor care le primesc.

Sofia Călugăru, 9B

Nimic altceva decât aripi

            Filmul “Insula Fondane” prezintă fragmente din viața poetului Benjamin Fondane, începând de la nașterea sa, pe care el o denumește drept cel mai neimportant moment, la creațiile sale mărețe și până la moartea sa din lagărul Auschwitz, unde în loc să se salveze pe el, a rămas alături de sora sa, deși nu se puteau vedea fizic, a hotărât să stea împreună.

            Benjamin Fondane își dorea să fie recunoscut drept poet și, deși poate în timpul vieții sale acest vis nu i s-a împlinit, filmul surprinde firea lui poetică, visătoare, fiind poate o refacere a filmului pe care Benjamin Fondane l-a făcut din dorința de a crea, de a lăsa ceva frumos în lume, deși avea puțini actori, iar opera de artă s-a pierdut.

            O secvență din film care m-a surprins a fost cea în care Rodica, sora poetului, era înconjurată de porumbei făcuți din hârtie, sugerând zborul unor păsări, fiind libere și neavând nevoie de nimic altceva decât aripi, pe care Benjamin Fondane le are, prin puterea lui de a crea, însă pentru ei, libertatea a costat mai mult. Culoarea păsărilor, albul, exprima pace, liniște, inocență, dar când unul dintre porumbei arde, atunci dispare această libertate, se risipește, rămânând doar un scrum, o dovadă că a existat această libertate și care, mai departe, oferă speranță, iar poetul susținea că el poate trăi mult doar din speranță. În poezia “Provincie IV”, dedicată Rodicăi, el prezintă faptul că porumbeii păstrează în priviri un climat mai cald, o speranță, un vis la ceva mai bun, visând la aceste păsări albe, visând la libertate, la pace, poetul se întreabă dacă apa îi face atât de cuminți, dacă această forță care întreține viața, care îi ține aproape de pământ, dar în același timp îi reflectă pe cer, le inspiră o liniște interioară. Însă noaptea, porumbeii par niște urne pentru cenușă, liniștea din timpul zilei este urmată de o tăcere apăsătoare a prevederii morții. Steaguri albe de pace, stau ca întotdeauna, de parcă timpul nu îi învechește, de parcă mereu a fost la fel, o liniște tulburătoare. Poetul Benjamin Fondane nu își purta steaua galbenă, se plimba în continuare pe străzi fără frica de a fi arestat, preferând să fie prins pe stradă, decât altundeva, păstrând în el această dorință, această speranță, de a trăi liniștit și liber.

            În film, teatrul de avangardă înființat alături de prietenul său Armand Pascal, este descris ca fiind o joacă de copii, o mică fericire într-o existență apăsătoare. Poetul a fost întotdeauna înconjurat de o inocență, o puritate deosebită, de la modul în care îl striga familia lui, Mielușon, fiind un nume care inspiră firea calmă și inocentă a poetului, iar mielul fiind considerat cea mai potrivită jertfă pentru mântuirea cuiva, simbolul reînnoirii, renașterii, bunătății, purității, pe care Benjamin Fondane le aduce în lume prin creațiile sale și iubirea sa simplă pentru lume, care se evidențiază în poezia “Femeie luminoasă”. Poetul aseamănă femeia iubită cu elemente ale naturii, precum gâtul ca un cuib moale al unor păsări albastre deschis sau mâinile, mai curate ca pietrele râului. Femeia, precum pământul negru, fertil, care are puterea de a da naștere, dar în același pământ pe care acum îl iubește și îl prețuiește poetul, va ajunge și el. La finalul poeziei, se evidențiază ideea de a oferi apă grăuntelui, și lumină, să îl are, să-l semene, să-l macine, să dea viață la fel cum dă frumusețe prin creațiile lui, dar și precum femeia dă naștere vieții. El își dorește să creeze, iar mai apoi să se regăsească, să se cunoască în ceea ce realizat.

            Poetul Benjamin Fondane era o persoană care a afirmat faptul că el nu înțelege conceptul fericirii, nu are sens, însă care până în prezent aduce frumusețe și fericire prin ceea ce a creat el, fiind o imagine a inocenței, iubirii și dedicării.

Ștefan Ciobanu, 9E

 O urmă în timp

În filmul „Insula Fondane”, regizat de Valentin Mocanu, este prezentată viața lui Benjamin Fondane, un poet, filozof și gânditori din perioada interbelică. Unul dintre cele mai semnificative simboluri din viața lui este această „insulă”, un reprezentant al izolării spirituale, al luptei cu propria condiție și al nevoii de a se regăsi prin poezie. El era cu adevărat liber spiritual și asta îl diferenția de cei din jur, Benjamin trăind după propriile sale valori și nefiind corupt de tentațiile lumești. Aceasta îi aducea suferință și, în final, moartea, dar îl făcea liber în gândire, asemenea unui porumbel alb.

Această ființă inocentă se regăsește și în poezia sa „Provincie IV”, în care porumbeii sunt un simbol al păcii și purității. De asemenea, ei „par niște urne pentru cenușile de morți”, niște ființe care nu au ales să sufere sau să moară, dar căror le-a fost impus de soartă, fără un motiv care va putea fi înțeles de ființa umană. Aceștia sunt asemenea evreilor care au fost luați cu forța și puși să muncească, pentru a fi apoi uciși și incinerați. Această poezie este o premoniție a celor ce aveau să li se întâmple lui, dar și tuturor celorlalți evrei care au fost capturați de către naziști. În sinea lui, Benjamin este un porumbel sau un miel de jertfă, alintul Mielușon fiindu-i potrivit.

În film, apare deseori lămâia, prima dată în casă, când sora lui Fundoianu o găsește. În acel moment, acest simbol al urii și al fricii de moarte începe să se răspândească peste tot în viața sa de dinăuntru, până ce acaparează întreaga existență a scriitorului. Totuși, el continua să meargă drept, să nu poarte steaua evreiască și să recite poezii în lagăr, fapt care arată libertatea pe care alegea să o cultive în sine. Apoi, apar melcii, o reprezentare a trecerii timpului, încet, dar care nu se oprește niciodată și nesemnificativă pe moment, dar care lasă o urmă în spate, o urmă de care nimeni nu poate uita, oricât de mult s-ar distanța. Într-o scenă, melcii mănâncă lămâia, făcând trimitere la ideea că doar cu timpul focul urii se va consuma, va ajunge să fie mocnit și apoi se va stinge, rămânând doar cenușa, o urmă în timp.

Fondane trăiește în izolare, un „exil” spiritual și cultural, impus de regimul nazist, dar și de condiția sa de artist, în schimb el își revendică datoria de a se înălța spiritual, prin creație.

De asemenea, Fondane a fost puternic afectat de război, de tratamentele nedrepte și de discriminarea pe care le-a suferit ca evreu. Întrebările despre ce înseamnă să fii om și ce loc are acesta în lume au fost mereu prezente și l-au conturat ca om. Toate acestea l-au făcut să se gândească la paradoxurile vieții și la durerea din ea. Astfel, conflictul său interior era o luptă între lumea din jur, care era dură și neînțelegătoare, și lumea lui interioară, plină de poezie și filozofie. Era un proces continuu de autoanaliză și de căutare a unei modalități de a se elibera spiritual, în care găsea refugiu în familie.

Ana Cojocariu, 9B

Conștient de forța umanității

Un cor de femei cântă întors spre zidurile de dincolo de timp, de viață și de om, acolo unde libertatea sufletului își are sfârșitul. Cântă tragedia unui popor veșnic în sclavia morții, dar și a cuvântului. Cântă spre alinarea morților ce nu au părăsit niciodată acele ziduri, celor vii nu le este destinat să asculte, nu vor să asculte, iar sângele, astfel, se varsă încă odată și încă odată, formând un ocean de rugăciuni șoptite. Nu este nimeni care să îngrijească rana, nimeni suficient de  intrepid cât să-și privească chipul reflectat în șuvoaiele întunecate știind că nu se va recunoaște printre umbrele trecutului. Și dacă, dincolo de lacrimile secate ale copiilor fără mame și strigătele mute ale  mamelor fără copiii, va zări lumină în privirea rătăcită a lui Fondane, în glasul său care murmură timid, de parcă abia atunci descoperă cuvântul: „ Oare voi ați priceput mai mult decât mine?”

„Insula Fondane” este însumarea a tot ceea ce a reprezentat și va reprezenta în perpetuitate poetul, evreul rătăcitor care își găsește împăcarea într-un ultim vers luminos desprins din făptura lirică, sfârșitul poveștii sale și totodată începutul, el zburând liber pe aripile gândului printre infinitele fire ale vieții, până în sufletele celor dispuși să se adâncească în vagile reminiscențe a ceea ce a fost omul. Această poezie care a fost însuși Fondane, transpusă în imagine, în film, nu este menită să trezească compasiune, să tulbure existența privilegiată cu seninătatea păcii a privitorului, ci să îl facă conștient de forța umanității, a iubirii de viață, care triumfă dincolo de ură, de moarte, prin creație, căci el, cel hărăzit, paradoxal, cu „conștiința nefericirii”, continuă chiar și acum, după 126 de ani de la naștere, să trăiască, umplând lumea de speranță. 126 de ani de la naștere pentru că acea zi insignifiantă de 14 noiembrie este cel mai banal aspect care poate fi amintit despre el, reprezintă numai intrarea în lumesc, în efemer, este echivalentă morții în nesemnificativul său pe plan spiritual. Metafizic, Fondane își revendică din morți destinul tragic cu fiecare poezie a sa citită și recitită, șuvoi de cuvinte aurite cu gust acru de lămâie şi cenuşă de vise din care bea însetat, aflând nemurirea.

Și totuși unde se duce omul după trecerea în neființă? Ce se întâmplă cu sufletul rătăcitor? - sunt întrebările pe care poetul și le pune cu mult înainte de sfârșit, când, tânăr și plin de suflul extatic al trăirii fiind, parcă prevestește flăcările în care va arde omenirea și își răspunde singur la tumultul de evocări firave, muribunde, prin poezia „Provincie IV”.  Astfel, ciclicitatea vieții depășește înțelegerea umană, fiind infinit mai amplă. Cuprins de atingerea caldă, protectoare, a morții, sufletul încolțește, căci renaște sub o altă formă a frumuseții, fie ea aparent dezolantă, parcă putrezită, înghițită de un vid în care, totuși se zărește o fărâmă de zâmbet, de regret, de lacrimă, de om. Iar în „umbra rece a frunzelor de nuci” viața cufundată într-un somn profund își recapătă iar vitalitatea, renăscând ca esență pură a creației. Sângele muritor devine seva unui arbore cu mii de ramificații, sufletele închinate artei și frumosului pe care le adăpostește, reconstituind copacul Edenului, din care o dată și încă o dată, până la apusul vremii, cel mânat de gândul urii va culege mărul interzis și cu sete de putere îl va mușca sub ochiul lăcrimând al lui Fondane, căci poezia sa nu a salvat omenirea de întuneric.

Astfel, moartea se dovedește a fi o formă a vieții și nu absența ei, având o continuitate de neconceput pentru cel dispersat în efemeritate, ce n-a cunoscut veșnicia, n-a mușcat din carnea „ca oricare gândire mai zemoasă” a femeii luminoase, întruchipare a sacrului spre care  ființa umană tinde, cuprinsă de o chemare lăuntrică, de a se reuni cu sinele său din alt plan, dincolo de cel mundan, dincolo de ură, de deșertul firii. Acolo Fondane seamănă grăuntele de lumină, îi dăruiește apă, însuși trupul său muritor, căci prin om el crește, se înalță , hrănit fiind cu esența vieții. Sângele devine apă, omul devine sfânt, purificat prin sămânță, scopul său, căruia i se dăruiește cu întreaga făptură prin sacrificiul vremelnicului, căci vede dincolo de lumea materială, mânat de adevărul divin. Cu bucurie și drag se reîntoarce la femeia luminoasă, cea care i-a dat naștere, „pământ negru” din care provine sămânța luminii și a iubirii care înflorește prin om, urmând ca acesta să o dea, suflare cosmică, înapoi, odată cu viața sa, căci în absența sa totul e vid, e moarte, însă, reîntoarsă în pământ rodește din nou.

Acesta este Fondane, poetul rătăcitor care și-a găsit cămin în creația sa, în căldura flăcării iubirii, în cenușa umanității, în lacrimile celor osândiți la moarte, la suferință, o lămâie acră,  care, descompusă la infinit, lent, dureros, de amenințarea tăinuită a melcului, va dărui dulceață întregii lumi.  

Rareș Corneanu, 9E

Focul, suferință sau libertate

“Focul sunt gândurile care ne apasă, discursurile care nu ne lasă să dormim, energia esențială a vieții, libertatea. Focul arde, purifică, curată, dar curată și ceea ce nu trebuie. Benjamin e foc”. Această este perspectiva regizorului filmului “Insula Fondane”, Valentin Mocanu cu privire la foc, esență vieții omenești, dar și elementul care aduce, pe lângă libertate, o constrângere interioară. Experiență tragică a Holocaustului a marcat semnificativ viața lui Fondane, iar focul a devenit, în acest context, un simbol al suferinței și al purificării. Dacă Benjamin Fondane este foc datorită spiritului său luminos și rebel, atunci focul din Lagărul de Exterminare de la Auschwitz poate lua trupul, dar nu și ființă.

Poezia “Femeie luminoasă” susține această idee, deoarece vocea poetică este dispusă să se predea în fața morții cu demnitate, vrând chiar să-l înfrunte pe diavol, “cel ce seamănă-n deșert nisip și foc”, stingând focurile iadului. În filmul “Insula Fondane”, focul este prezent în mai multe momente, fiind unul dintre elementele principale. Acesta apare arzând diferite obiecte, cel mai semnificativ fiind manechinul de lemn, ceea ce poate reprezintă o eliberare a sufletului de trup, trecerea la o nouă etapă, precum fumul negru, care face conexiunea dintre terestru și ceresc.

Benjamin Fondane, rebelul cu o forță interioară nemaivăzută, a fost unul dintre intelectualii care au lăsat lagărelor naziste cenușă unor vieți trăite cu demnitate.

Maria Cot, 9E

Benjamin Fondane, flacăra speranței 

O nouă viață, un nou combustibil inflamabil la rău 

Ce determină destinul să nu ne ofere o viață liniștită,  reușită, perfectă?  De ce pe unii îi privilegiază, iar pe alții îi blestemă, lăsându-i neputincioși să ardă în flăcările suferinței? 

Viața pare o scenă a nedreptății, iar povestea onorabilului Benjamin Fondane poate demonstra grotescul destinului. Monstrul vieții, năpustindu-se fără milă asupra  inocentului artist, îi fură oportunitatea de a trăi fără a fi înconjurat la orice pas de moarte, de terori, de tunuri care au infectat lumea  de ură și tristețe, de criminali cu dorințe luciferice. Fondane nu a fost doar un supraviețuitor al groazei, ci și un martor care a transformat suferința în poezie.  

Născut pe data de 14 noiembrie 1898, la Iași, destinul lui Benjamin avea să-l conducă spre o carieră artistică de succes, fiind un critic, eseist, jurnalist, scenarist și poet franco-român. Este foarte atașat de surorile sale, Rodica și Țoca, fiind începutul sensibilității sale, dar în special de sora sa mai mare, care părea să fie chiar varianta masculină a lui Fondane, cu toate că, ironic, aceasta a căzut pe scări chiar în ziua nașterii fratelui său. Înainte de a cădea, Lina este surprinsă uitându-se peste luminoasa fereastră, parcă, cu o atitudine superioară, aruncând o privire spre Pământul pătat de sânge. 

Portretul apolinic al Țocăi  “Cât de departe-ți pare pământul microscopic / de-aici, de unde omul e-un măscărici urât” 

Cât de mult îți poți admira prietena și sora pentru a o diviniza, pentru  a o plasa într-un alt metavers, în care poate fi ferită de ororile războiului ce avea să înceapă? Răspunsul se află chiar în poemul eponim dedicat surorii, pe care o plasează în centrul cosmosului fiind unealta poetului/demiurgului care creează o simfonie în armonia universului.  Astfel, femeia paradis devine o parte a echilibrului lumii înconjurătoare, esența ordinii cosmice, a cărei tonalitate o auzim prin intermediul poemelor lui Fondane. Forma de scris devine o punte între divin și pământesc, între ideal și real. De asemenea, alter ego-ul pământean al surorii, condamnată la moartea absurdă, este nevoit să părăsească acest univers pentru că nu se potrivea pe planeta războiului. Mărturisește, în ultima instanță, pierzându-și părul “în care se împletiră corzi”, că ea a ținut vie vocea uitată a fratelui său și l-a ținut în viață prin melancolie, prin reverie. Țoca, idealizată în versuri, reprezintă nu doar iubirea fraternă, ci și dorința profundă a poetului de a proteja inocența într-o lume murdară de noroiul războiului.  

Împletirea firelor documentelor- șapte capitole ale unei tragedii 

Omagiul cinematografic oferit prin recunoștință lui Benjamin împarte viața artistului genial în șapte capitole și, în ciuda faptului că este un film documentar, exemplifică mai mult viața artistică influențată de război. Astfel, consider că rolul filmului este de a umple golurile documentelor despre bibliografia poetului, de a da o coerență necesară pentru a înțelege cu adevărat viața artistului, care întrece granițele științificului. 

Cât de mult durează să te ștergi de mucusul lăsat în urma melcilor? 

Speranța. Singurul motiv căruia îi aparține unui om pe jumătate mort  să spere că într-o zi toate armele vor cădea în tăcere, singurul drept  rămas,  singura aspirație că durerea se va termina. Benjamin visa cu ochii deschiși la realizarea răului făcut, la ziua judecății, la procesul karmic mai ales față de cei care îl subestimau din cauza bolii ireversibile. Steaua galbenă ignorată, continuarea vocației și părăsind în sfârșit acest univers având pe buzele sale poezie, ca un adevărat martir al artei, arată motivația de a rămâne puternic orice s-ar întâmpla, de a trăi în propriul lui mod, de a-și păstra autenticitatea cu prețul vieții neînsemnate. Cu toate acestea, a putut combate terorile lagărelor prin poezie, omul fragil dar și puternic fiind asociat sugestiv cu un melc, care, prin intermediul cochiliei, reușește să rătăcească oriunde, păstrându-și originile. Fiind familiarizat cu poezia de la o vârstă fragedă și compunând poeme complexe chiar și înaintea războiului,  ele îl fac să-și amintească de acele vremuri în care nu era condamnat pentru faptul că s-a născut, în care nu era considerat o greșeală doar pentru că era un om ca toți ceilalți.  

Un oraș mai liniștit decât gândurile mele 

Un oraș oprit în timp, Veneția.  O insulă plutind pe ape, eponimă cu echipa de teatru formată de artist, care este casa miilor de porumbei migratori, care nu-și pot găsi un loc al lor, simțindu-se niște intruși printre celelalte păsări. Oare această descriere nu se aseamănă cu un evreu rătăcitor? Așa cum Veneția pare suspendată între cer și apă, purtând cicatricile trecutului pe fațadele sale, la fel și evreul poartă în suflet greutatea unui coșmar ce nu se termină niciodată. În tăcerea Veneției, regăsim ecoul unor vieți pline de dorințe neîmplinite, dar și de speranțe reînnoite. 

Toate duc spre infinit 

Cochilia melcului, datorită formei spiralate, este adesea comparată cu ciclul vieții, iar forma sferică nu poate decide unde este începutul sfârșitului sau sfârșitul începutului. Artistul este ipostaza daimonică, cel mai apropiat de demiurg, print intermediul căruia se încearcă transformarea invizibilului în vizibil oamenilor orbiți de frumusețea vieții, folosindu-se de capodoperele sale. Astfel, Benjamin poate fi o ipostază a Coloanei Infinitului, fără de sfârșit, un monument al rezistenței spirituale. 

Prefața uitată care nu trebuie uitată 

A face sau a nu face parte din umanitate. Cele două părți în care se împarte Prefața în proză scot în evidență rușinea oamenilor că sunt oameni, că ei alcătuiesc societatea coruptă care nu cunoaște nicio formă de frumos, în care limbajul își pierde sensul, că împart același aer cu niște monștrii care, până la urmă, nu sunt oameni. Deci nu, dacă asta înseamnă sa fii om, să hărțuiești fără motiv, să-ți vânezi semenii, să fii unealta morții, Benjamin nu “este un om ca voi”. Sângele roșu nu e la fel, fața este diferită, nu îi mai aparține decât gura care se roagă. Durerea dedesubtului chipului asemănător nu e la fel de profundă, inima nu e închisoarea urii, frântă de atâtea ori în cât nu mai poate fi recompusă, în mâini ascundeți urmele gloanțelor și ochii nu vă sunt uscați de atâtea lacrimi sărate. 

Sper să crească flori în cele mai triste părți din tine 

Simetria filmului eponim cu artistul poate dezvălui vocea care a zis povestea dureroasă a lui Fondane, persoanele cele mai iubite din viața lui care s-au simțit datoare sa-i împărtășească viața, sora și soția. Filmul începe cu Geneviève Tissier-Fondane, contopindu-se în lanul de flori galbene. O imagine asemănătoare este și în deznodământul documentarului, în care soția atât a lui Fondane, cât și a lui Iisus, își îndreaptă privirea spre groapa cerului, spre cupola lipsă, ca și cum am privi din pespectiva celui dispărut.  Cele două ipostaze feminine se reîntâlnesc în momentul de criză când Benjamin este trimis în lagăr, iar al său suflet pereche încearcă să-l salveze de la o moarte iminentă, în timp ce el alege să nu-și părăsească sora “până ce moartea îi va despărți”. 

Viață, familie, poezie, dragoste, reverie, război, speranță, acasă, iubire, moarte, divin, uitare.  

Ioana Diaconița, 9B

De ce nu încearcă să fugă din calea morții?

Apropierea voluntară de moarte a fost dintotdeauna privită drept o formă a lașității, un păcat al omului ce nu este în stare să vadă culorile vieții, fiind tulburat de povara propriilor gânduri aflate într-o veșnică disonanță: dar dacă părăsirea universului palpabil, cunoscut se dovedește a fi în schimb o formă a revoltei, a sacrificiului pentru un scop nobil, o rază de lumină într-o lume a sclaviei și a călăilor mânjiți de sânge? Am mai putea privi acest gest drept un simbol îngrozitor al pierderii de sine, o alegere macabră, de neiertat, cu toate că reprezintă de fapt o întruchipare a creației ce ia chip prin iubire, sensibilitate și o luciditate inocentă?

Povestea puțin cunoscută a poetului Benjamin Fondane abordează tocmai această dilemă existențială, întreaga sa viață fiind parcă dedicată transmiterii unui mesaj universal, referitor la setea de violență a ființei umane ce iese la iveală în contextul celui de-Al Doilea Război Mondial, un capitol al istoriei devorat de ura nejustificată, în care evreii capătă chip de monștri, de leproși învinuiți pentru declinul societății. Într-un univers dominat de ipocrizia halucinantă, în care rolurile se inversează, căci viața devine moarte crudă, neîmplinitoare, îl mai putem judeca deci pe artist pentru decizia de a rămâne la lagărul de exterminare de la Auschwitz alături de sora sa, Lina, pentru a fi liber în alegerea finalului propriei povești? Răspunsul este un nu categoric: fapta scriitorului ajunge să fie privită chiar drept un adevărat act de curaj și sinceritate, o dovadă a profunzimii și mentalității sale deosebite, fiind dictată de o existență bogată în detalii artistice, întocmai precum este portretizată în filmul „Insula Fondane”, o ecranizare nonconformistă de care cu siguranță însuși Benjamin ar fi mândru.

Opera reprezintă singurul mijloc prin care un creator de frumusețe își deschide cu adevărat sufletul: eliberându-se de măștile constrângătoare impuse de societate, el își poate dezvălui fața brăzdată de cicatricile suferinței sau chipul luminat în urma unei noi și surprinzătoare revelații, ce apropie existența efemeră de luciditatea divină, transcendentă. Arta devine astfel vocea a două ipostaze contrastante ale ființei umane, conceptualizate prin asocierea cu forțele aflate la baza funcționării universului: nașterea și distrugerea, care nu sunt în stare să ajungă la un consens și acționează într-un haos ce se dovedește a fi echilibrat, însă cu care muritorul de rând nu poate ține pasul, spiritul „trădat” de soartă dezintegrându-i-se treptat. Dar dacă aceste strigăte disperate coexistă în gândirea unei singure persoane: nu este ea oare sortită pieirii, de-a dreptul paralizată de incapacitatea de a acționa fără a fi mistuită de reproșurile unor glasuri asurzitoare?

Ecranizarea vieții lui Fondane îl surprinde pe artist aflat în centrul unei astfel de fragmentări existențiale: un suflet aparent inocent și curat, ce se regăsește în frumusețea iubirii pe care o și transpune în poezii simbolice, adevărate reverii cu o cromatică intensă, flori albastre și porumbei ai Veneției, care își adresează în aceeași măsură întrebări cutremurătoare și simte pornirea animalică de a distruge întocmai precum a fost, la rândul său, distrus. Autorul, preschimbat în evreul nesupus ce nu vrea să poarte în piept, chiar în dreptul inimii, steaua galbenă (inevitabil gestul stârnește interogațiile: De ce nu încearcă să fugă din calea morții? Pur și simplu râde în fața pericolului, nu îl cunoaște sau nu îl acceptă? sau este vorba de o încăpățânare de-a dreptul nefondată?) este o martirul unei dedublări cutremurătoare, transpusă în film prin estomparea conturului propriului trup.

Totuși, din dorința de a transmite un mesaj, de a sfida legile impuse într-un mod josnic de omul care ajunge să se creadă egal în putere cu însuși Dumnezeu, Fondane nu se lasă subjugat de zbuciumul intern care îi mistuie sufletul și alege în schimb să scrie: dragostea lui față de surorile și soția sa capătă contur în zeci de dedicații poetice (inclusiv o scrisoare de rămas-bun în care autorul își prezice fără loc de greșeală moartea la Auschwitz, fiind lucid în raport cu finalul și constatând chiar că este singura cale pentru a trăi drept el însuși până la capăt), iar impulsul firesc de a distruge se materializează într-un strigăt către ce a mai rămas din demnitatea umană („Psalmul leprosului”, „Prefață în proză”).

„Și vreau în ciuda celui ce seamănă-n desert/ nisip și foc, cu umbra la brâu și soare-n ceafă-/grăuntelui lumină să-i dăruiesc și apă” („Femeie luminoasă”)

Voi m-ați batjocorit, m-ați tratat ca pe o bestie condamnată pentru crima de a se fi născut, ați vrut să mă închin în fața voastră, fără a îndrăzni să vă privesc în ochi, până la plutonul de execuție al propriului suflet, și totuși nu m-ați ucis, căci eu încă vreau să creez: operele și existența lui Fondane aruncă aceste cuvinte în fața naziștilor celui de-Al Doilea Război Mondial, căci spiritul artistului se dovedește a fi mai puternic decât orice formă de tortură trupească sau de constrângere inumană, acesta reunindu-se cu pământul („matrice data din ziua cea dintâi”) chiar dacă este gazat și corpul i se preschimbă în cenușă. Holocaustul, genocidul nu lasă nimic în urmă decât milioane de cadavre precum al poetului, dezintegrate în țărână și dezumanizate până în ultima clipă, dar Benjamin Fondane reușește să îngrijească floarea unei frumuseți pe deplin conștiente de suferință, ce își menține aceeași strălucire deosebită în urma trecerii timpului, învingând deci orice formă a distrugerii și storcând cu o luciditate copilărească lămâia acră a urii, imagine vizuală surprinsă și în deosebitul film „Insula Fondane”.  

 Sebastian Deju, 9B

  Familia este centrul universului

       Benjamin Wexler, cunoscut și ca Benjamin Fondane sau B. Funodianu, a fost un teoretician literar, poet, dar și critic implicat în mișcările românești de avangardă, dar, în ciuda geniului său, acesta a fost denigrat datorită faptului că era evreu, aspect care nu l-a oprit din a-și trăi viața ca o persoană normală, fără restricțiile impuse de naziști, lucru pentru care unii oameni l-au considerat naiv, însă acesta era doar un om împotriva întregului sistem.

        Filmul Insula Fondane ne oferă oportunitatea de a vedea in întregime viața lui Benjamin Fondane, completând golurile din documentele biografice existente deja. Împărțit in 7 capitole, putem observa toate etapele vieții unui “evreu autentic” cum îi plăcea să-și spună. De la începutul pana la sfârșitul filmului regizorul ne oferă imagini care să ne ajute să înțelegem importanța familiei. Astfel, acțiunea începe cu scenele de acasă, când fetele descoperă lămâia din cutia de lângă biroul acestuia sau când toți trei frații alergau prin casa înconjurând un perete, continuând cu momentul dintr-un loc gol, cu fundal alb, poate din Paradis, în care Benjamin cu Rodica mimau fețe amuzante, pana la decizia de a muri alături de Lina, în ciuda faptului că putea fi salvat.

Prin parcursul vieții sale, Benjamin ne demonstrează că familia este centrul universului și că nimic nu o poate înlocui. Lămâia, un element care este prezent pe parcursul filmului, ne oferă mai multe variante de interpretare. De la simbolul unui simplu fruct, tradițional evreiesc, devine cel al urii și al ideii traiului constant cu frica de a nu muri, având acest gust acru-amar, precum tratamentul pe care îl primeau evreii de la naziști. Cu toate acestea, Benjamin își păstrează autenticitatea și demnitatea și refuză să asculte de noile legi impuse, nu se lasă străpuns de frică și continuă să trăiască cu sufletul plin de nădejde, alături de poeziile sale. Simbolul speranței, pe care îl regăsim în film, este melcul, căci acesta se deplasează  cu o lentoare aparte și nimic ce îi apare în cale nu-l încurcă. Este prezent pe lămâi, încercând să acopere frica și să iasă la iveală Speranța, dar observăm cum trece și peste mâna lui Fondane, ilustrând ideea că, scriind poezii, gândurile rele dispar. Cochilia melcilor în formă de spirală are ca simbol viața și cursul acesteia, dar și creativitatea.

        Benjamin Fondane, deși trăia într-o epocă în care era greu să supraviețuiești ca evreu, într-o lume în care societatea era împărțită în două, acesta nu s-a lăsat pradă sistemului totalitar care dorea marginalizarea și ridiculizarea evreilor, obligându-i să poarte Steaua lui David ca cei din jur să-i poată recunoaște, impunând tot felul de restricții împotriva acestora pentru a face clar faptul că aceștia nu aveau același rang ca cetățenii “normali”.

        “Psalmul leprosului ” este un exemplu bun pentru a sintetiza contextul politic, precum și ororile pe care cineva ca Benjamin Fondane trebuia să le îndure. Vocea lirică exprimă revolta unui lepros față de creator, cerându-i răspunsuri. Această ipostază umană poate fi asociată cu cea a evreilor din perioada fascismului, când erau executați pe nedrept, doar pentru că aveau o altă religie față de cea considerată “normală ” sau din alte motive inventate de către naziști pentru a putea da vina pe aceștia pentru starea dezirabilă în care se afla țara după Primul Război Mondial. La finalul poeziei, eul poetic îi adresează o rugăminte Creatorului, anume de a-i face leproși pe toți cei care l-au denigrat pentru a-i face să înțeleagă ce este cu adevărat fericirea, dar să nu se atingă de fecioare. Astfel, putem asocia această alegere a “leprosului ” cu legătura puternică dintre Benjamin Fondane și sora sa Lina, pentru care a ales să rămână în lagăr decât să o lase singură, rezultând in moartea amândurora.

        Benjamin Fondane a fost un geniu care s-a născut în perioada greșită, un om care a dat dovadă de onoare și respect chiar și în ultimele lui clipe de viață și mi-aș dori ca prin intermediul acestui text să fie mai cunoscut în România, țara sa natală, cel puțin tot atât cât în Franța. 

Casandra Deliu, 9B

„Am avut și eu un chip"

         Numele Benjamin Fondane, Mielușon pentru cei apropiați, sau Beniamin Wechsler, este un nume aproape pierdut în țara noastră. B. Fundoianu, născut la Iași în luna noiembrie a anului 1898, a devenit unul dintre cei mai importanți poeți ai vremii, inspirat de Tudor Arghezi și George Bacovia. Împreună cu Armand Pascal, alintat „Păpușu”, soțul surorii sale Lina, la rândul său și el un mare revoluționar în domeniul artistic, a fondat primul teatru de avangardă „Insula” – de unde provine și numele filmului.

          Pe parcursul filmului, poate fi remarcat motivul repetat al lămâilor și melcilor, ambele având semnificații profunde. Lămâile sunt asociate cu longevitatea și purificarea, poetul mereu evitându-le, surprinzând faptul că niciodată nu ar fi ajuns la capătul vieții din cauza bătrâneții. De asemenea, acesta se numea pe sine „impur”, iar lămâile sunt acre, astfel regăsindu-se în fruct. Melcii semnifică lupta cu moartea. În film, există un cadru care surprinde niște melci care se cațără pe o carte, mai precis pe un poem numit „Le papillon”, care înseamnă „fluture”; melcii, creaturi urâte de obicei de omenire, și fluturele, frumusețea întruchipată.

Poetul Benjamin Wechsler a fost căsătorit cu Genevieve Tissier din anul 1904, cei doi rămânând căsătoriți până la finalul vieții lui. Relația lor a fost precum jurământul din fața altarului, „până când moartea ne va despărți”. În timpul său în lagăr, Fondane îi scria soției lui că este bine și că totul merge cum trebuie, dragostea pe care o avea pentru ea depășind barele închisorii în care era prins.

Numele acesteia vine de la Sfânta Genoveva, care este, de asemenea, sfânta protectoare a orașului Paris, unde poetul și-a găsit refugiu pentru o mare parte a vieții, unde i-a fost a doua casă. Sfânta Genoveva este adeseori pictată ca o ciobăniță, ceea ce arată inocența și puritatea ei, aceasta murind virgină. În Biblie, numele de ciobăniță îi este atribuit Rahelei, cea care l-a născut pe Benjamin, coincidență? Nu prea cred. Aceasta demonstrează că cei doi erau legați spiritual de la începutul începuturilor. De asemenea, Benjamin este amintit ca unul dintre cei patru israeliți care a murit fără a păcătui, scriitorul Fondane, la fel murind pentru păcatele celorlalți, pentru că a rezistat celor care au încercat să îl facă a păcătui. Printre cele 7 Virtuți, una dintre cele mai importante este castitatea, adică puritatea morală, Fondane murind cu inima curată, dând dovadă de cel mai de preț lucru. Versetul „Psalmi 51:10” – „Fă în mine o inimă curată, Doamne, și reînnoiește în mine un duh drept.”, poate fi asociat cu întreaga existență a lui Fondane, acesta scriind în finalul poemului „Prefață în proză”, cuvintele care sunt în acest moment la memorialul Yad Vashem pentru victimele Holocaustului din Ierusalim, „Am avut și eu un chip marcat de furie, de milă și bucurie, pur și simplu, un chip de om!”.

După moartea poetului, soția sa, devenită văduvă, decide să se călugărească, inițial luându-și numele lui Benjamin ca nume de soră, dar mai târziu îi este atribuit numele „Gratia-Maria”, derivat de la cântul „Ave Maria”. Acesta vine de la versetul biblic Luca 1:28 „Domnul este cu tine”, iar în film, spre final, Genevieve este surprinsă într-o biserică fără acoperiș, prin a cărei crăpătură intra o lumină puternică. Aceasta poate face aluzie la lumina divină, iar Sfânta Genoveva se află în preajma lumânărilor, care mențin strălucirea divină.

             Astfel, spunând că, la data de 3 octombrie 1944, lumea a pierdut unul dintre cele mai importante genii literare este puțin spus. Benjamin Fondane sau Beniamin Wechsler sau Mielușon, a fost un erou, un supraviețuitor, dar mai presus de toate a fost iubit, astfel încât amintirea lui va rămâne vie pentru eternitate, prin scrierile lăsate pe acest pământ.

Daria Dobre, 9E

Un simbol al curajului, al demnității și al autenticității

Benjamin Wexler, sub pseudonimele de Benjamin Fondane, B. Fundoianu, a fost un geniu avangardist și martir, dar și critic, eseist, poet și teoretician literar franco-român, de origine evreiască, cu o sclipire divină, o demnitate și integritate unică în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Acesta a înființat teatrul de avangardă « Insula », poate de aceea și filmul regizat de Valentin Mocanu poartă denumirea de Insula Fondane.

Acest film, unul care nu are nevoie de cuvinte, căci imaginile spun totul, este despre viața lui Benjamin Fondane, un « evreu autentic » așa cum se considera acesta, deoarece refuza să respecte regulile impuse de naziști, precum purtarea stelei galbene. Totul a început în casa în care locuia el cu părinții lui și cele două surori, Lina și Rodica, în locul de confort, unde era autentic și în siguranță. Se afla în camera lui, la birou, iar pe masa de lângă el se afla o cutie; când surorile au deschis-o, au găsit o lămâie, iar îngrozite fiind, au închis-o repede. Lămâia apare pe parcursul întregului film, fiind simbolul mai multor factori din viața unui evreu: steaua galbenă, pe care trebuiau să o poarte, dar și acrimea cu care erau tratați, devenind simbolul urii și al fricii constante de a nu muri. Tot în casă, apare momentul în care cei trei frați alergau unul după celălalt în jurul unui perete, ca planetele pe orbita lor, pentru că familia este universul central; la un moment dat, Benjamin rămâne singur și atunci simte că nu mai are niciun sens, fiind bulversat și disperat.

Într-una din scene apare Rodica printre niște porumbei albi de hârtie, suflând către ei, iar în poezia « Provincie » scrisă de Benjamin regăsim aceeași imagine a porumbeilor albi din Veneția, simbolizând un semn al păcii, al purității și al sincerității, dar și al evreilor care sunt niște persoane nevinovate, iar porumbeii care ard în această scenă reprezintă speranța care dispare pe parcurs. Benjamin a fost arestat împreună cu sora sa Lina, iar în ciuda faptului că putea fi salvat, a ales să moară împreună cu ea, încă o dovadă că familia e cel mai important lucru. Poezia «Țoca», care a fost scrisă despre ea, acesta fiind alintul ei, scoate în evidență faptul că Fondane își idolatrizează sora mai mare, numind-o mai întâi prietenă și abia apoi soră, deoarece rolul ei a fost mult mai important decât cel al altor membri din familie. De altfel, ambii se află într-un mediu mult mai presus de Pământ, undeva în Paradis, căci acesta precizează « cât de departe-ți pare pământul microscopic de-aici, de unde omul e-un măscărici urât ».

Un alt moment din film cu un impact și o semnificație puternică este scena în care apar melcii, care se prelingeau pe lămâi și mâna lui Fondane, surprinzând lentoarea trecerii timpului, iar cochilia lor în formă de spirală simbolizează creația, cursul vieții și trăirea unor stări superioare. Benjamin și-a dorit ca până în ultima clipă a vieții sale să fie ceea ce a fost, adică scriitor, și în drumul său spre lagărul de exterminare de la Auschwitz își recita poeziile. Chiar dacă în istoria românilor nu a rămas o personalitate suficient de cunoscută și apreciată, mă bucur că l-am descoperit și că a devenit pentru mine un simbol al curajului, demnității și al autenticității.

Amelia Iacob, 9B

Într-o stare de autoexil

Și leprosul care va avea această plagă pe dânsul să aibă vestmintele rupte și să strige: necurat, necurat! Necurat să fie el, în tot timpul cât va fi această plagă pe dânsul; necurat este și va locui singur; afară din tabără să fie locuința lui.” (Leviticul 13-45)

Benjamin Fondane, cunoscut și sub numele de B. Fundoianu, Diomen, Dio sau Bejamin Wechsler, s-a născut pe 14 noiembrie 1898, în Iași, într-o familie de origine evreiască. Poet, filosof, eseist, critic literar, traducător, jurnalist și un mare inamic al Imperiului German, Fondane a fost, de asemenea, un gânditor profund care a lăsat o amprentă puternică asupra culturii românești și asupra avangardei literare din perioada interbelică. Dar, oare, a fost de ajuns? A fost „destul” pentru a schimba cursul literaturii și gândirii filozofice a vremii? Filmul Insula Fondane, regizat de Valentin Mocanu, ne oferă o viziune documentar-poetică asupra acestui titan intelectual, o narațiune care surprinde monumentalitatea unei vieți marcate de izolare, luptă interioară și transcendență.

Insula – Simbol al izolării și al introspecției

Filmul Insula Fondane creează o atmosferă de izolare și reflecție profundă, perfect ilustrată de alegerea locațiilor și de utilizarea simbolică a peisajelor. Insula, locul central în narativ, devine un simbol al exilului, dar și al unui spațiu mental, o „insula a gândirii” în care Fondane se retrage pentru a-și explora viziunea despre lume și moarte. Peisajul insular este dur, sălbatic, iar natura adesea pare să reflecte tumultul interior al personajului. Marea neliniștită, stâncile abrupte și cerul întunecat contribuie la un sentiment de imposibilitate și limitare, simbolizând atât suferința, cât și necesitatea de a căuta dincolo de ea, prin poezie.

Această atmosferă se regăsește și în filmele de avangardă ale vremii, în care natura devine un mediu nu doar fizic, ci și filosofic, un loc în care „ceea ce nu poate fi spus” devine vizibil. Cadrul deschis al insulei evocă ideea de exil, dar și de spațiu interior în care poetul se confruntă cu propriile gânduri și frici. De asemenea, izolarea este însoțită de imagini de singurătate și contemplare, iar acest contrast între exteriorul „brutal” și interiorul „poetic” se reflectă perfect în imaginile care ilustrează lupta lui Fondane cu propriul destin.

Un detaliu interesant este felul în care regizorul filmează momentele de introspecție ale poetului. Adesea, camera se mișcă lent, aproape imobilizând timpul, ceea ce dă spectatorului senzația că se află într-o stare de vis sau de meditație profundă. Această tehnică sugerează prelungirea unui moment, o alegere deliberată de a trăi acea secundă, în paralel cu viziunea timpului efemer. În poezia sa, Fondane explorează adesea conflictul între percepția noastră subiectivă a timpului și realitatea sa obiectivă, implacabilă.

Un exemplu de imagine revelatorie este atunci când Fondane, aflat pe malul mării, privește valurile care se izbește de stânci. Valurile, în continuă mișcare, devin un simbol al fluxului existențial, un contrast puternic cu fixitatea gândurilor sale. Această imagine poate fi corelată cu poezia Marea, în care Fondane scrie despre vastitatea și efemeritatea mării, în același timp. „Marea nu se oprește niciodată, dar nu ajunge niciodată nicăieri”, spunea el, iar această dualitate între mișcare continuă și imposibilitatea de a ajunge „acolo” este foarte bine surprinsă în film.

În film, Insula este mai mult decât un loc fizic; este un spațiu al reflecției profunde și al autoanalizei. Se poate considera că Insula în care ajunge Fondane este o metaforă pentru „lepra” din Levitic, o formă de izolare impusă nu de o boală fizică, ci de o „plagă” spirituală și filosofică. Asemenea leprosului biblic, Fondane se află într-o stare de autoexil, de necurăție culturală și personală, care îl obligă să locuiască „afară din tabără”. Această izolare devine un refugiu, dar și o formă de salvare prin creație. În poezia și filosofia sa, Fondane se luptă cu propria condiție umană, cu suferința și cu moartea, iar această luptă este reflectată simbolic în temele biblice ale lepra și ale izolației.

Leprosul din Levitic, care strigă „necurat”, devine o imagine a poetului care, confruntându-se cu viziunea sa diferită asupra lumii, este respins de societate. În același timp, însă, această „necurăție” poate fi văzută ca o purificare interioară, un proces în care poetul transcende limitele impuse de societatea în care trăiește, similar cu Fondane, care, prin poezie, ajunge să abordeze teme existențiale universale.

Alesia Mihoc, 9E

  Moartea, suferința existențială și iubirea

Au existat mulți oameni de-a lungul timpului, eseiști, poeți ori filozofi, ale căror minți geniale nu au fost recunoscute nici în ziua de azi. Aceștia și-au trăit viețile luptând pentru pasiunile și operele lor, pe care, din păcate, nu le-au putut vedea niciodată apreciate așa cum ar fi trebuit. Din fericire, Beniamin Wexler nu a trecut prin astfel de evenimente demoralizatoare, chiar din contră. Acesta a avut parte de un succes răsunător în Franța, țara artiștilor, care l-a primit cu brațele și mintea deschisă la ideile revoluționare pe care le avea. Cu toate acestea, după moartea sa tragică, România a uitat de toate realizările lui, el devenind doar o amintire vagă a talentului pe care mulți români îl dețineau.

Filmul ,,Insula Fondane”, un omagiu adus artistului Benjamin Fondane, a fost o experiență aparte, care m-a făcut să realizez situația șocantă, dar relativ actuală prin care a trecut acesta, viața lui fiind o continuă luptă împotriva șabloanelor impuse de către societate. Deși a fost foarte cunoscut și apreciat cât a trăit, mereu a simțit că nu va fi de ajuns. La început el a fost recunoscut doar ca eseist, ceea ce l-a determinat să dedice mai mult timp poeziei, preferând teme precum moartea, suferința existențială sau iubirea. Acest film a îmbinat perfect mintea complexă și mereu în mișcare a geniului literar cu imaginile abstracte, dar foarte sugestive, pe fundalul poeziilor.

M-a impresionat modul în care niște simple elemente expuse pe ecran, împreună cu versurile marcante ale poetului Fondane au reușit să transmită atâta emoție, precum și faptul că întâmplările au fost povestite, într-o primă fază, de către sora acestuia, Lina. Relația acestora era una foarte strânsă, el neputând să trăiască fără ea, idee susținută de faptul că poetul îi trimitea constant scrisori cât ea era plecată la studii. De asemenea, artistul i-a dedicat poezia ,,Țoca”, în care pare să o înalțe peste lumea pământească, divinizând-o și adorând-o mai mult decât pe oricare altă ființă. Evenimentul care a solidificat această legătură, menținând-o și pe lumea cealaltă, a fost momentul în care el refuză să plece din lagărul de exterminare de la Auschwitz fără sora sa, preferând să moară alături de sufletul ei, deși erau separați.

Una dintre poeziile sale cele mai cunoscute, care este și opera mea preferată scrisă de către acesta, este ,,Prefață în proză”. Prin ea, artistul le reproșează oamenilor că distrugând viețile a mii de evrei i-au dezumanizat, i-au făcut să își piardă umanitatea și identitatea, astfel distrugându-le singurul lucru care le mai rămăsese: sufletul. La începutul poeziei, el spune că este un om ca toți ceilalți, deoarece și el, ca mulți alții, a simțit, a iubit și a cunoscut tot felul de oameni, buni sau răi. Cu toate acestea, la final, Fondane afirmă că de fapt el nu este un om ca ei, deoarece aceștia nu au trecut prin experiențele grotești la care a fost supus poporul său. Aceasta nu este o dovadă de superioritate, ci dimpotrivă, este lucrul care îl face pe el om cu adevărat. Nu putem spune că toți acei ucigași erau, la rândul lor, oameni, deoarece umanitatea lor nu mai exista, fiind spulberată de către o creatură ce se credea mai presus decât moartea.

Astfel, povestea lui Fondane, deși nu este predată în școli, este un adevărat îndemn la a ne trăi viețile așa cum ne dorim și la a înfrunta barierele impuse de către oameni fără suflet, care nu au reușit niciodată să vadă adevărata esență a vieții.

Renata Norocea, 9E

Insula a fost o gândire magică, un vis creat cu sânge

„Insula Fondane” este un film documentar-eseu regizat de Valentin Mocanu, care a avut premiera în 2024. Acesta explorează viața și personalitatea poetului și filosofului Benjamin Fondane, punând accent pe complexitatea și contradicțiile care l-au caracterizat. Fondane este descris ca un rătăcitor care nu și-a găsit liniștea nicăieri, având un spirit rebel, reușind să transforme suferința în artă. Filmul utilizează o structură fragmentară, bazată pe documente și imagini de arhivă, încercând să umple golurile dintre faptele cunoscute pentru a crea un portret autentic și emoționant. Este conturat un portret al unui om care a făcut din frământările sale o operă de artă, un loc al întâlnirii între ideal și realitate, între umanitate și infinit.

Primul capitol se numește „Nașterea” și introduce publicul în viața lui Benjamin, iar accentul cade pe relația cu surorile sale, Lina și Rodica. Este prezentat jocul dintre el și Lina, fiind prezentată ca prietena și sora cea mare, care îmbină dansul într-un fel de scenetă de teatru al universului celor doi, evidențiind caracterul lor puternic artistic. De asemenea, o altă secvență este cea în care surioara mai mică se juca cu porumbeii de hârtie agățați de tavan. Această imagine ar putea sugera dorința copilărească de evadare din realitate și o anticipare a zbuciumului care va urma în viața personajelor. În același timp, jocul cu porumbeii de hârtie poate fi văzut ca o metaforă pentru creativitatea și imaginația care caracterizau atât copilăria, cât și scrierile lui Fondane. Prin intermediul acestui simbol, filmul poate sugera că libertatea, deși fragilă și poate doar imaginară, este un ideal esențial, pe care Fondane l-a căutat întreaga viață.

În poezia lui Fondane „Provincie”, simbolul porumbeilor este unul important, care poate trimite la eternitate, memorie și pace, dar poate constitui poeziile sale care i-au salvat sufletul până și în drumul spre moarte. Tot în această parte se pot observa florile care apar după secvențele înșiruite și accentul pe ochii celor trei tineri. În contextul copilăriei lui Fondane, ochii pot fi asociați cu curiozitatea și setea de cunoaștere, în timp ce florile semnifică momentele fragile și efemere ale vieții. Prin combinarea acestor elemente, regizorul sugerează că fiecare experiență văzută prin ochii copilului este valoroasă și trecătoare, la fel ca o floare care se ofilește după scurt timp. În plus, punerea accentului pe ochi poate reflecta și condiția lui Fondane ca poet și filosof – un observator al vieții, capabil să vadă atât frumusețea, cât și tragicul. Ochiul devine astfel un simbol al percepției poetice, în timp ce florile marchează fiecare moment văzut și trăit ca fiind unic și prețios. Împreună, aceste imagini sugerează că a privi atent lumea și a celebra efemeritatea sunt esențiale pentru înțelegerea existenței.

În continuare, capitolul 2, intitulat „Prima dragoste, scrisul “dezvăluie faptul că la 12 ani, Benjamin s-a îndrăgostit de o fată pentru care, timp de 2 ani, a scris versuri, dar care nu au fost apreciate suficient pentru a-l lua alături de ea când a fugit. De asemenea, este conturată opoziția dintre două secvențe care apar una după cealaltă, cea în care cei 3 frați alergau în cerc unul după celălalt prin casă, cu cea în care Benjamin rămâne singur în același loc în care se juca cu cele două, afectat profund de lipsa surorii sale de ziua lui, 14 noiembrie, fără să mai aibă cu cine dansa nici măcar un vals. Astfel, se evidențiază familia drept centru al universului său, un paradis omenesc. El începe să îi scrie Țocăi lui, așa cum o alinta adesea pe Lina, scrisori pline de dor cât timp aceasta era plecată la studii în Viena. Benjamin reușește prin intermediul scrisorilor să își proiecteze sora într-o lume mai apropiată de spiritul său pentru a estompa distanța dureroasă dintre ei.

Poezia „Țoca” este o expresie a iubirii față de sora sa, pe care o plasează în cosmos, înălțând-o și trimite la ideea că femeia este o parte a lumii. În prima strofă se sugerează o tranziție din starea de vis către realitate. Se adresează unei „prietene și surori”, fiind un simbol al intimității. Versul „balcon în vis cu bucle de păsări” implică libertatea și aspirația către un alt nivel existențial, iar poemul reușește să contrasteze această libertate a visului cu constrângerile realității. O altă idee este corpul care devine un microcosmos al naturii: „în mușchii tăi ai cântec”, „urechea  ca un zid”, „străluciri de pietre pierdute, ca o mână”, „se clatină în tine oceane de lână”, prin care se pune în evidență vitalitatea corpului ca loc al armoniei cosmice. „Moartea” descrisă ca „adormită cu coatele pe șine”, la fel cum în romanul „Pianistul” de Władysław Szpilman, familia acestuia a fost sufocată la propriu în trenurile „morții”, dar care în același timp oferă o forță interioară care coabitează cu viața. Ființa poetică își dorește o renaștere „în tine-o sevă să urci” și se confruntă în același timp cu limitele fizice și spirituale ale propriei existențe. O idee asemănătoare cu cea din opera lui Szpilman, în care acestuia i-a revenit dorința de a trăi atunci când, împotriva voinței sale de a-și găsi sfârșitul, luând mai multe somnifere în timp ce clădirea în care se afla ardea, nu a reușit, trezindu-se după câteva ore cu ambiția de a lupta, cu speranța de a reuși să-și găsească libertatea.

Poezia „Femeie luminoasă”, care este recitată și în film, intră în relație cu cea precizată mai sus, deoarece este evidențiată femeia ca simbol al naturii și fertilității, o uniune armonioasă dintre corp și gândire. Se poate observa legătura dintre femeia dorită și iubită, precum pământul roditor și proaspăt, și ființa poetică care își dorește să aducă viață „are”, „semănă”, „secera” și să creeze ceva durabil. Pământul este văzut ca o sursă a vieții „matrice dată în ziua cea dintâi” și o oglindă a identității poetului „în care mă așteaptă chipul”. Imaginile surprinse în poezie conturează o întoarcere la origini, la esența vieții, în care pământul și femeia devin simboluri ale creației.

Al treilea capitol, „Insula, un teatru”, a fost creația lui Benjamin, teatrul poetic interesându-l cel mai mult. Insula a fost o gândire magică, un vis creat cu sânge, ca o cămăruță într-o casă boierească. Acesta poate fi și un motiv pentru care regizorul a ales să numească filmul „Insula Fondane”, subliniind probabil faptul că Fondane a fost un refugiat nu doar fizic, ci și spiritual, exilat în propria căutare de sens, poezie și libertate. Insula simbolizează un spațiu protejat, dar și unul al exilului, reflectând viața sa în care s-a aflat mereu în margine, dar profund ancorat în propriile valori existențiale și artistice. De asemenea, insula poate face trimitere la temele recurente în opera sa: izolarea, rătăcirea și dorința de transcendere. Această alegere evocă și ideea că Fondane, prin creația sa, a reușit să creeze o lume proprie, rezistentă în fața destrămării lumii exterioare.

În capitolul 4 „Benjamin Fondane”, care alcătuiește, de asemenea, pseudonimele de la numele său inițial, Benjamin Wexler, apar de mai multe ori mâinile. La început, când se mișcau ca de parcă s-ar flutura precum niște firicele de iarbă, apoi când țineau mai multe mere și o singură lămâie, iar în final când apar de după copacul uriaș. Accentul pe mâini poate fi interpretat ca un simbol al acțiunii, al creației și al conexiunii umane. Mâinile sunt un element recurent în artă pentru a sugera nu doar muncă și expresie artistică, ci și fragilitate, vulnerabilitate sau capacitatea de a schimba lumea. Mâinile pot simboliza rolul său de poet și filosof, reflectând actul de a scrie, de a modela gânduri și de a lăsa o amprentă asupra lumii prin cuvinte. De asemenea, se mai menționează faptul că cei care au iubit prea mult acest pământ ca să nu-l urască, ceea ce trimite la acțiunea sa prin care a pus-o pe sora sa mai sus prin poeziile sale, reușind să se înalțe și el odată cu ea.

Capitolul 5 „Cine-poeme” ilustrează cariera sa în scenografie, pe care o vedea doar ca pe un mijloc de câștigat bani din cauza dorului profund de casă. Mai este precizat filmul făcut de el, „Tararira”, în condiții nu prea prielnice, care a dispărut după război, precum orice copie care a existat vreodată. Astfel, nu a mai rămas niciun film de-al lui Fondane.

Capitolul 6, intitulat „Poezie și destin”, prezintă mai multe idei despre poezie ca fiind calea absolută de cunoaștere în perspectiva lui Benjamin și care devine refugiu pentru el față de lumea exterioară. Se spune că el suferea de „boala fantomelor”, care apărea în poeziile sale ca vocile morților; umbrele care făceau să devină lumină prin poezie. Apariția intensă a lămâilor este un alt element important. Ele sunt fructul centru, fructul tradițional evreiesc și un simbol al urii în film. Ei trăiesc cu frica acestui fruct, având în vedere gustul amărui pe care ți-l lasă o lămâie, ca oricând puteau fi omorâți. Casa pustie și corul cu femeile îmbrăcate în rochii albe, ca de spital, cu bonete pe cap, fac o aluzie la un spital de nebuni. Această scenă poate simboliza sentimentul de marginalizare și ruperea de lume a lui Fondane, care, de-a lungul vieții sale, s-a simțit adesea exilat, atât fizic, cât și spiritual. Hainele și atmosfera de spital pot semnifica o stare de vulnerabilitate extremă, iar „casa pustie” evocă ideea de abandon și singurătate.

“Războiul și moartea”, cel de-al 7-lea capitol, surprinde viața din lagăr a Linei și a lui Benjamin, care a refuzat să fie eliberat fără ea. Fondane își acceptase moartea și îi scria scrisori soției sale prin care a prezis că moartea este foarte aproape și i-a repetat de mai multe ori „să fii tare”, fiind îngrijorat pentru ea. De asemenea, a mai precizat faptul că în destinul fiecăruia există lucruri care nu pot fi schimbate și că s-a făcut prea cald acolo pentru scris, sufletul fiindu-i încordat, gândindu-se de asemenea la distanța care urma să se impună între el și soția sa. El a încercat să facă totul ca să îndulcească acea suferință jalnică, însă considera că mai bine moare decât să trăiască într-o lume absurdă.

O altă imagine puternică este cea în care apare lămâia strânsă în mână alături de chipul lui Benjamin care se încruntă vorbind despre Hitler. Lămâia, cu gustul amărui, poate simboliza stresul și suferința emoțională, iar faptul că este strânsă cu putere în mână sugerează o încărcătură psihologică mare. În contextul discuției despre Hitler, acest gest poate sublinia presiunea copleșitoare a regimului nazist și efectele devastatoare ale acestuia asupra oamenilor, inclusiv asupra lui Fondane, care trăia sub amenințarea directă a regimului. Apare Lina, care spune că până în acel moment a putut să spună povestea lui Benjamin, iar din clipa aceea nu va mai ști nimeni nimic despre ea. Se observă din nou elementul mâinii, de data aceasta acoperită de melci, care ține o lămâie, respectiv melcii de pe statuia de lemn și de pe pantofii roșii ai surioarei mici. Astfel, melcii pot ilustra timpul care parcă încetinește înainte de moarte, iar substanța pe care o lasă în urma lor pot fi efectele timpului care se imprimă pe chipurile noastre. Mai apare și elementul focului, atunci când chipul statuii de lemn arde, și nu putem gândi decât la întruchiparea lui Benjamin, care era însuși focul și poate din acest motiv nu se temea de focul din cuptoare, deoarece numai un foc nu se teme de altul.

În epilog, apare soția sa, care spune că nu a știut nimic despre soarta lui Benjamin timp de un an de zile, mai apoi aflând că Mielușon a fost gazat. Apoi, apare ea cu flori în mână, cu un zâmbet senin, dar fals, ca de parcă ar merge la altar pentru a se mărita cu Iisus, așa cum se spune despre măicuțe, aflându-se într-o biserică părăsită. Camera se îndreaptă spre absolut, acolo unde ar fi trebuit să fie o cupolă cu chipul lui Iisus, însă apare doar cerul. Ideea care se aseamănă cu cea din volumul lui Andrei Pleșu, „Despre frumusețea uitată a vieții”, atunci când sunt prezentate ipostazele îndrăgostitului, care inițial vede cerul plin de stele, iar apoi, când iubirea încetează, cerul devine tavan, însă nu înseamnă că după tavan nu mai există cosmos.

În final, se aude pe fundal vocea lui Benjamin, care spune că și-ar dori să știe că soția sa se simte liberă și că, dacă își dorește să se recăsătorească sau să se convertească, să o facă. Nu putem ignora similitudinea dintre prima și ultima imagine din film, cea a femeii de pe câmpul plin de flori, care poate fi interpretată ca un simbol al ciclurilor existențiale și al continuității în fața schimbărilor. Femeia, aflată într-un cadru natural, poate reprezenta atât maternitatea, viața și munca, cât și încercările și suferințele care vin odată cu traiul într-o lume marcată de război. Într-un context mai profund, imaginea ar putea simboliza întoarcerea la rădăcinile fundamentale ale existenței umane. După o viață marcată de filozofie, poezie și reflecție intelectuală, Fondane ar putea sublinia în mod subtil că adevărata înțelegere a existenței se află în relația omului cu natura. 

Andrei Obreja-Manolache

Benjamin Fondane, între poezie și sacrificiu

Benjamin Fondane s-a născut în 1898 în Iași, orașul unde în 1876 a luat ființă primul teatru evreiesc profesionist din lume, „Pomul Verde”. A crescut în această atmosferă culturală, iar mai târziu, a creat unul dintre primele teatre avangardiste, „Insula”. Denumirea inspiră și titlul filmului „Insula Fondane”, care transpune vizual viața și lumea sa poetică. Insula devine astfel o punte între teatru, poezie și cinema, un simbol al creației.

După cum îl descrie Mircea Martin în Cuvânt-înainte din volumul I din Opere I, B. Fundoianu, Poezia antumă, „Fondane a refuzat să accepte tiparele culturale dominante – fie ele politice, literare sau ideologice – și a trăit cu autenticitate, într-o perfectă coerență între viață și operă.” Această autenticitate se reflectă în concepția lui Fondane despre poezie. Din textul său „Câteva cuvinte pădurețe”, publicat în volumul amintit mai sus, aflăm că pentru Fondane, poezia poate răspunde întrebărilor esențiale acolo unde metafizica și morala au eșuat. De asemenea, într-o lume marcată de absurditate și violență, poezia este un refugiu împotriva haosului și o formă de protest spiritual.

Poezia, în viziunea lui Fondane, înregistrează realitatea, devenind martor al suferinței și al speranței: „La judecata din urmă, poezia singură va judeca pe om.”

Un exemplu elocvent al modului în care Benjamin Fondane își asumă rolul de martor al suferinței și al speranței este poezia VI din „Cântece simple: Mărior”. Acest text este o meditație asupra vieții și a inevitabilității pierderii, în care moartea este prezentată ca o plecare tăcută, acceptată cu resemnare:

„Şi va veni o seară când voi pleca de-aici,

fără să știu prea bine unde mă duc.”

Poetul încearcă să înțeleagă viața de dincolo de moarte, asociată cu „noi priveliști”, care nu poate fi descrisă folosind cuvintele deoarece necesită o stare spirituală superioară - ,,noi cuvinte” - pentru a putea fi cunoscută în totalitate. Astfel, poetul preferă să se întoarcă la „aducerile-aminte”, fiindcă sunt mai aproape de esența umană. Ele nu cer să fie explicate, ci doar simțite și păstrate. Prezența figurii iubite, Mărior, oferă un contrast emoțional față de tăcerea morții. Ea simbolizează legătura umană care continuă chiar și după moartea fizică. Poezia exemplifică preocuparea constantă a lui Fondane pentru relația dintre viață, iubire și moarte, transformând experiența personală în mărturie universală. Prin „Mărior”, Fondane își reafirmă rolul de martor al umanității, oferindu-ne o reflecție asupra memoriei și a legăturilor umane care depășesc dimensiunea temporală.

Scrisă în 1942, în timpul Holocaustului, poezia „Prefață în proză”, din volumul „Exodul”, este mai mult decât un strigăt personal – este o mărturie colectivă ce reflectă condiția de exilat și fragilitatea umană. Fondane își exprimă condiția de evreu rătăcitor: „Sângele meu este pe drumuri, fie el, să nu plângă după răzbunare!” Aceste cuvinte sunt expresia demnității și o invitație la a rupe ciclul urii și al violenței. Fondane nu cere justiție sau răzbunare, ci doar recunoașterea umanității sale. El subliniază superioritatea celui care poate să-și stăpânească reacțiile primare, ura și dorința de răzbunare, apelând la o înțelegere superioară a firii umane.

Finalul poeziei este impresionant prin simplitatea și forța sa:

„Amintește-ți doar că am fost nevinovat

şi că, întocmai ca şi voi, muritorii acelor zile

am avut şi eu o faţă brăzdată

de mânie, de milă şi de bucurie,

o faţă de om, pur şi simplu!”

Versurile, inscripționate la Memorialul Holocaustului din Ierusalim, devin un testament universal al demnității umane. Amestecul de suferință, demnitate și creație este transpus în imagini în filmul „Insula Fondane”, care aduce în prim-plan viața autorului, fiind o meditație cinematografică despre destinul său tragic, despre opera și gesturile care i-au definit existența.

Una dintre scenele emblematice din film este reprezentarea bisericii fără acoperiș, o imagine simbolică ce reflectă fragilitatea condiției umane în fața distrugerii. Absența acoperișului sugerează pierderea protecției divine în timpul Holocaustului, dar și o deschidere către transcendent, o căutare nesfârșită a unui sens.

O altă idee importantă evocată în filmul Insula Fondane este cea a gropii săpate în văzduh, inspirată din poezia „Fuga morții” a lui Paul Celan. Aceasta poate fi interpretată ca o metaforă a salvării, a găsirii unui loc dincolo de limitele concrete ale existenței. Astfel, groapa devine un simbol al umanității care, în mijlocul pierderii, sapă propriul refugiu în infinitul cerului, fiind o reprezentare a speranței, a memoriei și a regăsirii unui sens în spațiul vast al eternității.

  Filmul explorează și relația dintre Fondane și sora sa, Lina, lângă care a ales să rămână până în ultimele momente. Alegerea de a nu-și părăsi sora capătă în film o dimensiune eroică și morală, devenind punctul culminant al unei vieți trăite în conformitate cu propriile valori. Mircea Martin subliniază că „Fondane a găsit și în acel moment al unei teribile presiuni un interval de libertate, transformând libertatea sa interioară în libertate pur și simplu.” Acest sacrificiu ne arată că, pentru Fondane, libertatea adevărată este inseparabilă de moralitate, iar poezia trebuie să fie mărturie a umanității.

Gestul lui Benjamin Fondane – de a rămâne în fața morții alături de sora sa, Lina,– ne vorbește despre curaj, despre iubire și despre responsabilitatea noastră față de ceilalți, fiind o mărturie despre ceea ce înseamnă să fii om în cele mai întunecate momente ale istoriei. Această alegere ne provoacă să reflectăm: am fi capabili, în locul lui, să facem un asemenea sacrificiu? Sau ne-ar fi învins dorința de a ne salva, chiar cu prețul abandonării celor dragi? Am putea să punem iubirea și loialitatea față de ceilalți mai presus de instinctul nostru de supraviețuire?

Laura Pintilie, 9E

Sâmburele existenței este poezia

Benjamin Fondane, un poet aparte, un intelectual sclipitor, s-a stins „îmbogățind cenușa cuptoarelor naziste cu un pumn de pulbere rătăcitoare” (spune poetul Virgil Teodorescu). Însă în ciuda destinului său nedrept, cauzat de o ură inexplicabilă, el și-a îndeplinit cea mai importantă dorință după care și-a ghidat viața, a fost liber. Dar cum este posibil să fii închis într-un lagăr de concentrare și totuși să fii liber? Această întrebare m-a pus pe gânduri și, dorind să aflu răspunsul, l-am căutat în filmul „Insula Fondane” (2024), regizat de Valentin Mocanu, scenariul fiind scris de Nicoleta Dabija, film difuzat la Institutul Francez pe 14 noiembrie, chiar de ziua poetului și în care sunt prezentate viața și activitatea sa culturală într-un mod inedit, sub forma unui documentar-eseu cu o bogată încărcătură poetică.

În afișul filmului apar o lămâie și niște melci, iar din punctul meu de vedere, acestea definesc sugestiv ultima parte din viața poetului, căci frica, neputința, dezgustul pe care le-a trăit lasă un gust acru precum cel al lămâii, un dezgust existențial față de pierderea umanității, iar melcii sunt un simbol al puterii de a îndura și al speranței ce nu l-au părăsit niciodată pe Fondane, care îi scria soției sale, din ghetou, că este bine, în pofida situației înfiorătoare. Totodată, încă din Renaștere, melcii simbolizează regenerarea și puritatea, dincolo de efemeritatea ființei umane, cu natura ei fragilă și schimbătoare. Așadar, poate melcii sunt forme ale poetului care va renaște după ce a gustat din plin amarul existenței, moartea l-a urmărit constant, precum a apărut lămâia în film în cutia de pe biroul său încă din adolescență și până la maturitate, în imaginea cu mâinile care ieșeau din zid ispitindu-l cu lămâi și dându-i senzația aceea de impuritate pe care o resimțea ca pe o boală.

Pentru a cunoaște un scriitor într-o anumită măsură trebuie să îi analizezi operele, încercând să-i înțelegi viața și personalitatea, căci în ele și-a pus câte o parte din suflet până se lasă întru totul trăit de arta sa, iar aceasta este experiența lui Fondane, ce a fost un vizionar, și-a prezis, prin intermediul poeziilor sale, viitorul terifiant, dar lucid și demn asumat, călcând astfel cu moartea sa pe moartea din cuptoarele naziste.

În textul liric „Psalmul leprosului”, versurile „Tu, ce mi-ai scris să fiu cuibari de șerpi/ Tu, care-ai hotărât să fiu lepros/ Tu, care ai pus în sufletul meu ura/ Tu, care ai vrut să fiu ca dobitocul/ din împuțite viziuni din codri,/ făr de pui și fără fericire.../ Tu, n-ai voit să fiu ca pomul tânăr,/ crescut vânos la curgere de ape.”  îi reproșează lui Dumnezeu faptul că nu i-a oferit fericire și l-a făcut să se chinuie. Deși biserica spune că trebuie să avem încredere în Dumnezeu, să nu ne certăm cu El, poetul devine un răzvrătit apărând demnitatea umană, iar Benjamin Fondane nu a respectat întotdeauna regulile. Acest tip de revoltă poate fi regăsit și în filmul „Insula Fondane”, poetul refuzând să poarte banderola cu Steaua lui David atunci când ieșea pe străzile Parisului ocupate de forțele naziste.

În poezia „Femeie luminoasă”, citată și în film, este copleșitoare admirația poetului față de figura feminină, divinizând-o prin compararea cu pământul, privit ca Terra Mater, Geea dătătoare de viață, izvorul tuturor lucrurilor („pământ matrice dată din ziua cea dintâi”). Iubirea față de feminitate este surprinsă în film prin relația foarte apropiată cu surorile lui, în special cu Lina. Fondane nu putea fi fericit fără sora sa mai mare, căreia îi scria când aceasta era în străinătate, la studii, despre faptul că vrea să fie împreună din nou și că de la plecarea sa nu mai dansase vals, iar aniversarea lui era o zi pustie. Din iubire pentru Lina, el a refuzat să iasă din lagăr în 1944, știind că ea va rămâne închisă, a dorit să moară împreună, a fost declarația lui de libertate și demnitate, venită din cultul sacru al familiei. Versurile „pământ proaspăt în care dormiră toți ai mei,/pământ tânăr în care mi-i tânără chemarea,/ pământ unde-n urmă vreau să dorm și eu” m-au determinat să mă gândesc la faptul că pământul poate fi asemănat cu o casă, deoarece așa cum copiii cresc, pleacă din casa părintească, iar la un moment dat se întorc, așa și noi, oamenii suntem făcuți din țărână, iar când murim devenim pământ. Tot aceleași stihuri împreună cu „în care mă așteaptă, ca-ntr-o oglindă, chipul” spun că rădăcinile noastre ne oglindesc o parte a sufletului și fără ele nu suntem compleți, aspect surprins și în prefața „Câteva cuvinte pădurețe”, semnată de Fondane pentru volumul său de poezii Priveliști (1930): „pentru un vers, unul singur, care-aduce mai mult sau mai puțin cu Mallarmé, cu Baudelaire sau cu Apollinaire”, „Nimeni nu vrea să priceapă că poetul naște într-o ambianță morală, într-un bulion de cultură și că păstrează, în figura lui, tatuajul câtorva obstacole îngenuncheate.”

De asemenea, în documentarul artistic am întâlnit replica ,, suferea de boala fantomelor care  apărea în poeziile lui ca vocile morților” ce se potrivește cu afirmația lui Mircea Martin ( ,, poemul trebuie să fie un ,, strigăt””) și da așa este, deoarece ,,Prefața în proză” nu poate fi asemănată decât cu un urlet de durere. Scriind acel poem, Benjamin i-a dat un glas fiecărui evreu, un om ca toți ceilalți(,, îmi curgea sânge roșu la fel ca al vostru)care a fost distrus până nu a mai rămas nimic și astfel poetul  a devenit un reprezentant a unui popor înconjurat de propria cenușă.

Așadar, după studierea poeziilor și vizionarea filmului „Insula Fondane”, am găsit un răspuns la întrebarea de la început. Doar trupul său era captiv în cușca terorii, pentru că sâmburele existenței scriitorului Benjamin Fondane era poezia, ea era zeitatea supremă în acel univers al artei, cea care o putea distruge, crea din nou, iar el a înfruntat moartea recitând din Baudelaire, cu poezia pe buze, esența în jurul căreia orbita sa se construia, cea care îi înălța sufletul. 

Cosmin Rizea, 9B

Mai există vreun alt soare pe altundeva?

Viața lui Benjamin Fundoianu nu a fost doar un strigăt de ajutor, ci și o revoltă colosală asupra propriei ființe. Prin intermediul operei ,,Psalmul  leprosului“ putem deduce că principalele sale motive sunt disperarea, dezamăgirea față de propria persoană și o conexiune profundă și tensionată cu Dumnezeu. Totuși, este clară o oscilare continuă între detestarea vieții sale și idolatrizarea acesteia prin sentimente accentuate de iubire și euforie. Un alt element constant ce se remarcă prin ideile și scrierile sale este dualitatea dintre a-și accepta viața și dorința de a o schimba.

Născut pe data de 14 noiembrie 1898, Benjamin Fundoianu își conturează dorința de exprimare liberă și de a scrie, abordând în general teme precum dorința de libertate, iubirea pentru familie și aproape, natura vie și relațiile dintre om și divinitate. Deși frica nu este un factor care i-a influențat operele, suspinul și disperarea conturează, ba chiar pun bazele relației sale cu Dumnezeu; un om mărunt în fața unui întreg regim. Această legătură surprinde demnitatea și libertatea, dar îi și oferă protecție față de ceea ce omul nu poate controla. Din cauza regimului, stima de sine a lui Benjamin scade treptat pe parcursul anilor, iar acesta ajunge să se piardă printr-o lume a confuziei și a haosului, unde rămâne depersonalizat și izolat de lumea vie. Reușește să se distanțeze de lume pentru a avea dialoguri cu divinitatea despre necazurile lumii, iar el, prin poezie, ajunge să se înalțe departe de regim, de lume, de familia sa, de sora lui mai mare… un sacrificiu pe care îl depune pentru a restabili echilibrul.

Devine astfel o ființă cu un destin cu totul schimbat, promovând ideea că trebuie să te uiți pentru a te găsi mai bine, sugerând că ori de câte ori am încerca să ne schimbăm și ne vom uita trecutul, tot vom rămâne niște creaturi oribile și îngrozitor de crude. Autorul mărturisește, precum o divinitate sau o existență superioară nouă, că ne este dat în esență să fim mizerabili și să ne urâm pentru ceea ce nu putem controla. De la o vârstă fragedă improviza scenete din puținele materiale pe care le avea și se transpunea într-o altă lume efemeră, drept consolare. Se întreabă dacă mai există vreun alt soare pe altundeva, el indirect creionând faptul că o nuanță subtilă de moarte pare a-l urmări; un om care pare a fura din darul zeilor și a-l folosi pentru a salva evreii, apropiații. Fundoianu a purtat cuvintele Sale întreaga sa viață, dar nimeni nu-l asculta vreodată. Scrierile sale par a fi o speranță ca după moartea sa cititorii să-i înțeleagă spusele și să fie un îndemn la autoconștientizare față de faptele și ideile noastre.

Cu toate acestea, familia a fost pentru el un factor semnificativ ce i-a susținut ideile și gândurile indiferent de posibilele consecințe. Refuzul de a urma restricțiile, curajul de a se exprima și numeroasele valori morale de care a dat dovadă au conturat într-adevăr personalitatea sa și i-au lăsat sufletul să trăiască până în ziua de astăzi astfel încât cititorul tânăr să se formeze după propriile sale credințe și convingeri. Printre opere sale târzii se distinge o singură frică, aceea că vocea nu îi va mai fi auzită vreodată și că, după toate eforturile sale, după distrugerea sinelui și distanțarea de toată lumea, totul va fi în zadar. El pare a-l implora pe Dumnezeu pentru un motiv al suferinței sale, conștientizează că rămâne singur, pe cont propriu; un om mărunt în fața unui regim, în fața morții.

Simbolistica lămâilor și a melcilor, prezenți în multiple momente ale filmului, sugerează evitarea constantă a morții cu ajutorul lui Dumnezeu, dar și dualitatea dintre bine și rău. Face referire la ieșiri în orizonturi metafizice, trece de diferite planuri precum cel al spațiului și se transpune pe firul timpului, așteptând parcă un moment de pace pentru a se reîntoarce printre noi. Speranța și credința sunt cele ce l-au ajutat să trăiască pentru totdeauna prin cuvinte, prin gesturi, prin sentimente și prin gânduri ce se aprind în mintea cititorului tânăr, care încă mai are puterea de a se modela și de a zidi un viitor mai bun.

Deseori, pe când ajungea acasă, obișnuia să se grăbească să-și termine operele din cauza unui sentiment straniu asemenea unei neîmpliniri în fața morții. Pare că îi este atribuită încă din naștere o povară de a simți moartea din viitor, iar momentele semnificative par a apăsa pe rană. Încercarea lui Benjamin de desprindere din obișnuit nu este doar pentru sine, ci și pentru sora sa (poezia intitulată Țoca) dar și pentru alți membri din familie, ca o așteptare pentru reînviere; un salvator ce speră în fața morții și a lui Dumnezeu să renască prin operele sale.

Sebastian Teodoru, 9B

O mărturie a unei tragedii umane

Filmul intitulat “Insula Fondane” aduce un omagiu scriitorului Benjamin Fondane. Văzând acest film am avut ocazia să descopăr aspecte ce țin de viața lui și de compozițiile spectaculoase cu care nu am mai avut ocazia să mă întâlnesc. Am admirat imaginile ce reprezentau acțiuni din viața sa în manieră poetică, fiind puse în evidență familia și poeziile cu diferite semnificații.

Fondane s-a născut în Iași în anul 1898, făcea parte dintr-o familie de evrei. Avea două surori, Lina și Rodica, cu care avea o relație strânsă. A început de mic să scrie poezii ce abordau diferite teme și emoții profunde, precum iubirea, sentiment trăit pentru o fată cu câțiva ani mai în vârstă și durerea refuzului “ai pierdut doi ani scriindu-i versuri, iar ea nici măcar nu a fugit cu tine“. Deși sora cea mare era plecată in Franța la studii, cei doi erau foarte apropiați. Benjamin considera poezia calea de cunoaștere a vieții, lucru care îl făcea pe artist să aibă atâta profunzime în scris.

În 1923 se mută în Franța, unde compune o serie de poezii și se căsătorește cu Geneviève Tissier. Filmul expune o serie de imagini artistice ce pot avea diferite semnificații. Mi s-a părut interesant modul în care a fost construit simbolul lămâilor, deoarece poate reprezenta steaua galbenă a evreilor. Acreala exprimă ura și chinul la care au fost supuși evreii în perioada nazistă. Revolta pentru situația în care se aflau, dar și curajul, îl fac pe Fondane să nu poarte acel simbol. Benjamin este denunțat, astfel ajunge în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Prietenii lui îi obțin libertatea, dar din loialitate și iubire pentru sora lui decide să nu plece dacă nu scapă și ea, ajungând să moară gazat. Păsările de hârtie ce se învârteau pot face referire la libertatea pe care o oferă poezia. Deși Benjamin moare, sufletul lui se păstrează prin creațiile sale, iar valoarea și profunzimea lor vor fi veșnice.

Poezia “Psalmul leprosului” de Benjamin Fondane surprinde o mărturie a unei tragedii umane. Aceasta poate fi pusă în valoare cu ipostaza lui Benjamin ca evreu într-o Europă antisemită. Excluderea leprosului din sinagogă și distanțarea dintre persoane duc la o stare de criză existențială. Apelarea la Dumnezeu cu scopul de a-i cere vindecare, dar nu prin moarte, și punerea într-o situație asemănătoare pe cei care au râs de el pentru a le arăta frumusețea și bucuria pe care o aveau, dezvăluie un sentiment de revoltă. Fondane reușește să arate cu ce rămâne un om atunci când trupul și spiritul sunt distruse.

O altă poezie care mi-a atras atenția este “Țoca”. În centrul poeziei se află figura surorii, „prietenă și soră”, văzută ca un punct de sprijin emoțional și spiritual. Fondane creează o imagine tandră și complexă a surorii lui, imaginând-o ca pe o ființă fabuloasă ce se află în armonie cu natura. Poemul face referire la trecerea timpului ce este oferit de o reflexie a frumuseții Linei. Figura feminină este ridicată la nivelul unei imagini emblematice, în timp ce este evidențiată vulnerabilitatea fizică și psihică a omului. Versul “Balcon în vis cu bucle de păsări pentru vid” dezvăluie o legătură magnifică dintre două spirite îngemănate. Imaginea orașului care îngenunchează face referire la un simbol al destrămării familiei și al unei lumi ce pierde profunzimea.

Filmul mi-a oferit oportunitatea de a cunoaște un artist și un om de o excepțională valoare morală și spirituală și m-a făcut să meditez la responsabilitatea noastră în prezent de a lua atitudine față de tot ceea ce amenință libertatea, demnitatea și umanitatea.

Alexandra Timofte, 9E

Poezia devenită urlet de disperare

„Și va veni o seară când voi pleca de-aici/ fără să știu prea bine unde mă duc și nici/ de vine putrezirea sau încolțirea vine.”

Benjamin Fondane, născut Benjamin Wechsler, a fost ca un foc de artificii pe această lume: sclipitor, emoționant și… efemer. Poet admirabil, el și-a vărsat întreaga ființă în opera sa și a lăsat în urmă o moștenire literară de mare valoare, dar care a fost parcă uitată în scena culturală a României de astăzi. Începerea redescoperirii sale de către public a fost determinată de către opera cinematografică „Insula Fondane”, regizată de Valentin Mocanu.

Acest film biografic, realizat prin adăugarea unui strop de abstract în realitatea solidă a destinului artistului, pune accent pe povestea pe care Fondane nu a spus-o niciodată: povestea vieții sale. O poveste care a stat ca o perdea de fum în fața realității, aruncând o tușă de gri peste orice pastel din viață. Benjamin, Mielușon pentru cei dragi, nu a fost niciodată un povestitor ca fire, un creator al vreunei lumi de basm, blând, domol, parcă i-ar fi fost frică să nu strivească minunea lumii cu apăsarea lui interioară. Într-o tăcere ce parcă ar fi vrut să ascundă adevăratul fel de a simți a lăsat astfel, așa-zișii „naratori” ai vieții sale, pe sora sa, Lina, și, mai apoi, soția sa să spună cine a fost Benjamin Fondane. El a fost ca un miel blajin și bun în fața apropiaților, disperarea sa scăpând din lanțurile în care era ferecată doar atunci când așternea poezie pe câte o coală de hârtie.

Boala sa, cea a fantomelor, i-a transformat poezia într-un urlet de disperare, arta fiind singura lui formă de exprimare, nimeni nefiind în stare să îi reproșeze că ar fi rănit pe cineva, că ar fi devenit el un fel de nazist. Lina i-a fost mereu cea mai bună prietenă, cea mai apropiată persoană de sufletul său, el scriindu-i surorii sale când era plecată la studii cât de dor îi este de ea și cum nu a mai dansat vals de la plecarea acesteia. Despărțirea de ea îl întristează profund pe micul Benjamin care își petrece ziua de naștere simțindu-se singur fără sora sa alături. Atunci când, după ce este prins de către naziști, obține acte de eliberare el decide să rămână cu sora sa, plecând în vagoanele de vită ca mieii la tăiere, dar știind că nu vor fi despărțiți de peretele de nepătruns dintre viață și moarte.

Benjamin a umplut mereu încăperea cu vivacitatea sa, cu geniul și extravaganța care parcă radiau din interiorul său aducând lumina sentimentului și a libertății. Fondane era foc, era puternic și liber…Dar chiar și cel mai aprig foc se stinge. Este greu să realizezi doar cât de fragilă este viața unui om, în special când acesta pare a fi un titan spectaculos. Ceea ce este și mai greu, este să concepi cum o ființă care prin esența sa era atât de mare, arată atât de minusculă după ce viața se risipește din trupul ei. Focul său lăuntric i-a purificat inima de ideologiile naziste, de răutate și cruzime, dar până la urmă și el a fost mistuit de flăcări. Sufletul său, precum un porumbel alb, pur și blajin sau o floare frumoasă, gingașă, a fost cuprins de focul poeziei, iar corpul său, ca o păpușă de lemn, de flacăra urii.

Valentin Mocanu a precizat că lămâia, imagine omniprezentă în opera sa, este un simbol al urii și al întunericului care stă la pândă, ura lăsând în urma sa un gust acru, amar, precum o lămâie. Eu i-am asociat și o altă însemnătate, aceea a neputinței, a slăbiciunii în fața morții. Aceasta îl urmărește toată viața sa, apărând pentru prima oară când surorile sale o găsesc închisă într-o cutie și o eliberează precum Pandora a eliberat toate tipurile de răutate în lume. În mintea sa au existat mereu frica și regretul că în fața cruzimii, care este o formă de moarte sufletească, el nu va putea să riposteze. El învinge totuși moartea prin moarte, strângând lămâia până când tot sucul acru o părăsește și din ea nu mai rămâne decât o coajă goală. Odată ce a trecut de obstacolele lumii contingente, corpul lui Benjamin se întoarce în pământul de unde a venit, dar sufletul său se înalță precum o pasăre, precum un porumbel deasupra Veneției.

În timpul său pe Pământ el s-a simțit adesea ca un lepros, un evreu rătăcitor, destinate să nu își găsească vreodată locul în lume. Motivul a fost faptul că el nu a fost „un om ca toți ceilalți” așa cum spune într-una dintre poeziile sale, ci a fost elevat din punct de vedere spiritual, lucrurile mărunte, lumești nu îl interesau, dar îi defineau realitatea și îl împovărau, forțându-l să rămână la același stadiu ca toți ceilalți. Moartea sa, sărutul ei purtând versurile lui Baudelaire, a ridicat toate poverile de pe umerii săi, el înălțându-se la cer, spre lună, unde va rămâne pentru veșnicie mai presus de toți oamenii mici și urâți care l-au urât cu atâta patimă, fiind însoțit de persoanele iubite.

Benjamin Wechsler, Fundoianu, Fondane, Mielușon pentru cei dragi, a lăsat în urmă lumea celor vii pe data de 3 octombrie 1944, din trupul său rămânând un pumn de cenușă în vânt, dar sufletul său găsindu-și „încolțirea”. Poezia sa, care dăinuie de-a lungul anilor scurși, ni se adresează și, precum un melc, distruge încet ura semănată de naziști în sufletele oamenilor.

Surse imagini:

https://www.imdb.com/title/tt33081925/?ref_=tt_mv_close