Andrei Tătărușanu, clasa a IX-a E
Refugiat din Paradis, printre poeme cu aromă de rouă și cafea
"Cred că Dumnezeu citește poemele lui Emil Brumaru și se amuză" – Radu Vancu
Detectivul Arthur, Julien Ospitalierul, Îngerul Jongler, Cerșetorul de cafea sau de cărți, într-un etern vals cu frumosul, senzualitatea, cu gingași fluturi de pandișpan, îndrăgostit de fântâni triste, o bilă de fildeș și dulapuri sobre, iubind viața și nuanțele acesteia, galant și rafinat, ștrengar și ludic, așa era Emil Brumaru.
"Poate că fericirea e altceva, nu chiar atât de la îndemâna oricui, trebuie să mai ai și vocația fericirii." Așa scria poetul într-unul dintre dialogurile sale cu Veronica D. Niculescu, de altfel pline de amintiri cu miresme de castane și legume lucioase admirate din mers la piață, voluptăți neîmplinite, desfătări și dezamăgiri, disperarea negăsirii unui volum răscitit de Dostoievski, Cehov, Labiș... Emil Brumaru avea "vocația fericirii", era cu adevărat un "poet al Paradisului", căci, deși nu ferit de adânci suferințe și singurătăți grele, acesta vedea fericirea, prospețimea din pitorescul plimbărilor bezmetice și îmbătătoare de după externare și își crea din îndelungi izolări și nesfârșite retrageri în sine un castel doar al său, în care își admira poznaș muzele printre creneluri, scria scrisori și poeme, se scufunda în lecturi tulburătoare, se lupta cu zațuri amețitoare și făcea poante cu îngerii, căci "Dumnezeu s-a-ntors pe-o parte/Spre-a nu zări ce scrie-n carte..."
"Doamne, nu mă părăsi,
Ia-mi în brațe sufletul,
Pe cărări de rouă du-l,
Să-l calce oricine-ar fi
Dis-de-dimineață zmuls
Către-amurg, unde scaieții
Vineți râd cu fața-n sus
Și rănile-s cât pereții.
Și mai dă-mi un zori de zi,
Poftele să-mi îndestul.
Doamne, nu mă părăsi,
Ia-mi în brațe sufletul..."
Relația sa cu Dumnezeu era una specială, El fiind de multe ori regăsit în poeziile sale, înghiontindu-L, așezându-L printre impudicități gingașe, rugăciuni laice și alte paradoxuri ale frumosului semnate de Emil Brumaru. Era parcă o încercare de a-L îmbia cu propria-I "lumină albă" numită astfel de poet, o campanie de cucerire a misticismului și misterului divin prin versuri despre fluturi, dovleci, ibrice și căpșuni. De parcă fericirea era secretul său și al lui Dumnezeu... Acum ne-a rămas doar să sperăm că, întors acasă, în Paradis, vechile sale volume l-au întâmpinat, Nastasia Filippovna nu mai stă, pierdută, între cești de cafea, că a primit, într-un final Istoria Literaturii lui Călinescu și primele trei volume Eminescu ediția Perpessicius ( "În numele bucătăriilor comune, al piperului și al bulionului albastru, trimite-mi cartea, o, Petre!" - din Scrisori ale lui Emil Brumaru către Petre Stoica). Să visăm că a reușit să rescrie Idiotul lui Dostoievski, că bibliotecile îi sunt apropiate și infinite și că acum, retras din această lume tulburătoare vasală aromelor și nimfelor sale amețitoare, are timp să depene vechi amintiri cu Dumnezeu, râzând, citind poezii și scriind în continuare, căci
„Mă mir mereu cum poeții
Pot scrie în timpul vieții!
După ce mor e altceva,
Au liniște, poate scrie oricine ce vrea!
Nu-i presează, nu-i tulbură nimeni
La suflet, la minte, la inemi,
Nu-s enervați de facturi, de-ntreținere,
De femeile coapte sau de alea prea tinere,
Tot să fii mort!
Veșnicia-i cel mai complet sport!
Îți dezvoltă ideile, celulele, viermii
Și-n frigul sub zero al iernii…“
Atunci când fericirea sa nu mai încape în această lume, își creează propriile universuri din mormane de cărți si dovleci, oferindu-le viață personajelor precum Detectivul Arthur, Julien Ospitalierul, Prințesa Repede-Repede, pitici și mulți alții, sorbind cu gura lor aromele la care nu a putut sau nu a mai avut timp să ajungă:
"Detectivul Arthur va sosi împreună cu umbrele serii, precaut,
Având în valiza ușoară motanul lui leneș pe care-o să-l lese puțin
Înainte de-a-ncepe ancheta, să cânte-n fotoliu din flaut
În vreme ce dânsu-și va umple, trist, pipa cu crini.
Și-a doua zi, plin de candoare, la micul dejun,
Când fluturii beau catifea și cățeii mănâncă dantele de fețe de masă,
Va îmbrăca cel mai moale și fraged costum
C-un înger brodat sub rever și cu nasturi uciși în mătasă. "
Marius Chivu scria în 2016, într-o recenzie a volumului lui Emil Brumaru, Amintiri din rai: „O minunată carte de poezie a unuia dintre cei foarte puțini cu adevărat mari pe care-i avem. Oare copiilor, cărora li se predă în școli poezie românească după manuale de literatură, li s-a vorbit de acest mare poet în viață?“ Răspunsul este nu. Nici măcar acum, după moartea sa. Cel puțin pentru mine, și până acum, în cadrul unei ore de limba română. Sigur, timp încă mai există și poate (sper) că va apărea, undeva, timid măcar, pe parcursul liceului, surâsul ștrengar al lui Emil Brumaru în clasele școlii în care acesta a învățat și a scris primele sale poezii, Colegiul Național. Până acum însă, el nu se află în manuale, pe buzele majorității profesorilor sau străjuind solemn și rigid holurile (deși nu cred că asta și-ar fi dorit), e un subiect tabu și stârnește parcă doar repulsie și teamă (oare chiar atât de înfiorător era?) De ce? Pudicitatea ne umbrește capacitatea de a aprecia rafinamentul? Poate ar trebui, atunci, să-i "ascundem sub preș" și pe Mircea Cărtărescu, Nora Iuga, Mihai Eminescu și mulți alții? Sau poate vedem vulgaritate acolo unde este doar senzualitate, eros, gingășie, puritate și, să nu uităm, poezie? Îngerul Jongler s-ar întrista... Să predici reforma, baricadat în vestigii – și așa ne convingem că simțul umorului e cea mai bună armă împotriva absurdului, când râzi ca să nu (mai) plângi.
"Nimeni și nimic nu mă poate opri să ascut pe o treaptă a casei satârul tocit
Cu care tai carne suavă de fluturi ce-i visul motanilor mei,
Să-ngenunchez pe podele în fața sticlelor lungi de oțet și ulei,
Fără sfială plângând, și să fiu fericit..."
"Sunt dezolat. Toți bostanii au putrezit. Bănuiesc că și cel de la Nichita. Eu am vrut să-i demonstrez că pe lângă cuvântul <<dovleac>> există și dovleacul. Și-apoi îmi place culoarea portocalie la nebunie!"
Acest lucru, de fapt, vrem acum cu toții să îl arătăm (dacă mai este nevoie), în multe și prea mici cuvinte - că pe lângă poezie, există și poezia. Poezia lui Emil Brumaru.
"Mi-ai spus: <<Aici degeaba îți pierzi timpul.
Te du și te sfiește pe hârtie!>>
Și-am început tristețea a-mi descrie,
Când cu Septembre-ncepe anotimpul
Toamnei adânci. Ce va urma de-acuma?
O, de-aș putea pe ceilalți fericiți
Să-i fac și-n jurul meu, deloc grăbiți,
Să steie buni, privind cum crește bruma;
Să li se pară că povestea-i mare
Și că sfârșitul ei va fi frumos.
Mi-e sufletul parcă din carne scos.
Și locu-n care-a fost încă mă doare."
Radu Vancu spunea că Emil Brumaru este "dependent de fericirea sa". Și într-adevăr, acesta o caută în fiecare ungher, în bucătăriile de vară, în piețe, în ceștile cu cafea, în pungile cu cărți nesfârșite. Își eliberează sufletul, călător prin lume, lăsându-se purtat de toate nuanțele acesteia. Nimeni și nimic nu a putut și nu va putea să-i oprească fericirea. Însă în poeziile sale există și durere, suferință pură și crudă, chiar și așa, nu se lasă atras în tenebrele acesteia. El combină extazul și durerea, împletindu-le într-un dans dionisiac, un spectacol pe care poți doar să îl privești, așteptând să crească bruma. Subiectele predominante însă, obsesive, sunt armonia, plăcerea, bucuriile purității. Ele nu sunt însă impertinențe, revolte sau acțiuni de disperată nesupunere în fața unui destin care nu a fost deloc blând, ci sincere manifestări ale sufletului său plin de candoare, cel care cu lumină în suflet și sclipire în ochi spune "Cel care-mi bagă-n spate un cuțit, / Binevenit fie și fericit!".
Regret încă faptul că nu am avut ocazia de a-l descoperi mai devreme pe Emil Brumaru, poemele sale înmiresmate de legume, cafele, mujdei și rumeguș, scrisorile sale atât de sincere, pline de umor, dar și melancolie, dialoguri vii, dragostea sa față de lume, patima sa și puritatea molipsitoare, setea de viață cu care descria sinuciderea drept... inestetică și frumosul său, frumosul creat de el, Rezervația sa de Îngeri: "Nu-ți cer nimic, vreau numai să exiști"!
Dar îmi rezerv iluzia și speranța că, privindu-l în ochi, cu atenție, puteai observa pe luciul retinei îngeri dansând, iar detectivul Arthur și Julien Ospitalierul admirând fântâni și plângând iubiri flaușate.
Iar ca o ultimă reverență, să continuăm să schițăm gânduri, amintiri și versuri și să nu ne ferim să "oficializăm fericirea", ridicând ochii de sub umbra sobrelor vestigii, privindu-l pe cel al cărui nume ar putea (și ar trebui) surâde ștrengar în denumirea acestei săli, Sala de Festivități a Colegiului Național, la fel ca în atâtea suflete. Cel care, privind acei ochi, ar scrie poeme. Și știu, Generosule Național, încrezându-mă în iubirea ta de frumos (care cred că încă mai există), că nu-ți vei fereca porțile în fața acestui bun și vechi prieten și că îl vei (re)primi, măcar acum, pe poetul tău Emil Brumaru.
Maria Baltag, clasa a XI-a C
O poezie numai bună de pus pe rană
Iubiții sunt îngeri lăsați În pauză ca să se joace.
Ferindu-se doi câte doi De lume, de-o vreme încoace, Aripile lin își desprind Din bumbi și cu coapsele pline Și ochii aproape închiși Petrec într-o dulce rușine.
Iubiții sunt îngeri lăsați În pauză ca să se joace.
Și, uneori, pauza își dilată clipele ca un pod între sămânța candidă și caliciul crinului care a devenit, scuturându-și provocator cele 80 de petale în fața chemării mult întârziate (dar încă mult prea timpurii) care pune capăt recreației pământești.
Și totuși cum de le este îngăduit îngerilor să prindă rădăcini în pământul cercului strâmt unde-și petrec pauza de joacă? Poate pentru că unii dintre ei găsesc Raiul în starea densă și palpabilă a iubirilor lumești. Iar atunci, și numai atunci, din jocul lor de-a dragostea se scriu cu pene heruvimice înmuiate în nectarul unui anume măr, poezii.
Recreația pe Pământ a îngerului Emil Brumaru l-a transformat într-un iremediabil îndrăgostit de fiecare senzație a vieții, de fiecare culoare, parfum, cântec, gust sau atingere, pe care într-o lirică declarație de dragoste, le-a picurat sub formă de sevă brută pe hârtie.
Universul poeziei sale are contururi difuze, lipsite de margini tăioase, și chiar și atunci când realitatea devine rigidă și crudă, poetul o învelește în mătase, creând o lume ca pentru copii. Nu întâmplător folosesc această comparație, pentru că, deși adeseori mătasea se destramă, ivindu-se senzual un umăr de femeie sau, dimpotrivă, auzindu-se ticăitul amenințător al timpului, fântâna inspirației izvorăște din adâncul miez al copilăriei, din grădina Edenului pierdut (dar cumva îngerul nostru a căzut din cer luând și cheia, sau mai degrabă a făurit aici cheia unui paradis lumesc), unde poetul e liber să-și întindă aripile îmbibate de amor la soare, până când razele se contopesc cu solzii chitinoși, unde uitând ca este, cum îi spunea lui Nichita Stănescu, un înger condamnat la viață, privește cu nesaț crinii cu petale suflecate și se iubește printre păpădii și stropi de curcubeu cu cea plămădită de Dumnezeu anume, spre-a nu fi singuri îngerii pe lume.
Când îngerii foiau fără să-i vadă Nimeni și se hrăneau cu marmeladă Și cu halviță și susan și cu halva Și-apoi dormeau ne-‘ntorși pe-o canapea Cu arcuri moi și îmbrăcată în velur , Nestânjeniți de fluturii din jur Care intrau cu droaia pe ferestre Și-i gâdilau la talpă cu miresme, Atunci și tu mai albă te-alungeai Alăturea de ei și îi iubeai Cu coapsele și sânii ce-i aveai Și-s dăruiți de Dumnezeu ție anume Spre-a nu fi singuri îngerii pe lume...
(Când îngerii foiau fără să-i vadă)
Dacă n-aș ști că s-a născut într-un sat din Moldova, aș fi convinsă că Emil Brumaru s-a născut în miezul al unui dovleac dulce care creștea în Rai, din amorul unui fluture cu regina-albină, și-așa a învățat să scrie, cu antene de insecte pe petale de flori, poezie despre copilărie. Și pentru că în Rai nu se publică poezii, a coborât pentru puțin timp în lume.
Ții mine? -n rai creșteau dovleci albaștri, Știuleţii aveau boabe de argint, Iar eu tot încercam, blând, să te mint Că roua-n iarb-un soare orb o paște, Și ne jucam printre copaci de-a prinsa Și de-a ascunsa-n scorburi și stupi plini De mierea-n zori culeasă de albini Ce au și trântori și-o regină-ntr-însa, Apoi ne odihneam fierbinți sub frunze Late și moi și ne-ncâlceam în vrejuri, Momiți de-o mie și una de prilejuri Să ne iubim, cu trupurile unse De tainele cele mai nepătrunse, C-o bidinea muiată-n curcubeul Pe care-anume ni-l iscase Dumnezeul...
(Amintiri din rai, volumul Amintiri din rai)
Dacă n-aș ști că a fost prieten cu fiul unui mic comerciant de la care împrumuta cărți, aș fi convinsă că primul și cel mai bun prieten i-a fost un crin visător cu care se plimba prin miriști și poieni, culegând boabe de rouă ca să le prindă în coliere de perle, pentru fete și păpădii. Dar într-o zi crinul nu a mai ținut pasul, iar de atunci și-au trimis scrisori. Și-așa a-nvățat să scrie, cu rouă pe fire de iarbă, poezie despre singurătate.
Prieten la toartă c-un crin Umblam prin bogate ținuturi; Pitacii în pungă puțini, Dar inima plină de fluturi!
La câte un han mai adânc Ne-opream: el să beie o rază, Spirtoasă de după amiază, Eu roua din blid s-o mănânc.
Apoi o porneam iar la drum, cu vântul roșindu-ne fața, Și-adesea nici nu știam cum Pe câmp ne-apuca dimineața.
Mergând și mergând în pas lin, Și-abia respirând, oh, abia, Ci de la o vreme-acel crin În urmă mereu rămânea...
(Poveste fără sfârșit, volumul A fost un timp când vă spuneam și vouă)
Dacă n-aș ști că s-a căsătorit la Iași, aș fi convinsă că nunta a fost într-o capelă cu perdele de mătase, că preotul a fost un serafim, iar nașii un cuplu de fluturi, că la ora 5 s-au ciocnit pahare pline cu raze de asfințit, s-au spart oglinzi de cristal, iar în loc de artificii, au aprins cerul cu sufletul. Și-așa a-nvățat să scrie, cu lichior pe așternuturi, poezie despre iubire.
De ce nu vrei să-nnebunești la ora cinci După-amiază, când e-atât de bine, Și în sufrageriile adânci Să faci pe preșuri tumbe dulci cu mine? M-aș milogi-n dulapuri vechi să-ți pui Rochia moale și, rămasă goală, Ne-am bate cu lichioruri amărui De chimion și mentă glacială. Iar către-amurg, făr-a mai ține minte
Cine suntem, aproape de mătasă, Îngenunchind pe paturile sfinte, Am da cu sufletele noastre foc la casă!
(Cântec naiv, volumul A fost un timp când vă spuneam și vouă)
Dacă n-aș ști că a terminat Facultatea de Medicină, aș fi convinsă că a studiat pentru licență în amfiteatrele Marelui Cosmos, sub îndrumarea Demiurgului, iar pentru masterat, s-a specializat în băncile unei liliputane universități, sub îndrumarea Femeii. Și-așa a învățat să scrie poezie cu sufletul pe hârtie, ca să putem citi și noi.
Vino, cuminți, la ora de tristețe Să stăm în bănci. O, cumpără-ți caiet Cu pătrățele. Azi o să ne-nvețe Severa rouă marele-i secret!
Nu trebuie cu sânii sau cu guma Dac-ai greșit ceva să ștergi, doar știi Că litere ce le face bruma Sunt sufletele noastre străvezii.
Căci o să fim curând chemați la tabla Aceea neagră cu burete roz Să explicăm (și-o să-ncercăm degeaba) Iubirea ca pe-un fluture pletos.
(Elegie, volumul A fost un timp când vă spuneam și vouă)
Doar astfel pot înțelege cum a învățat Emil Brumaru arta de a dizolva senzațiile în versuri fluide, care împletite prin tainele cine știe cărui alchimist, prefac fiecare poezie într-o stare de sine stătătoare. Poemele lui Emil Brumaru nu se citesc, ci se simt aproape fizic, pentru că fără a le înveli într-o scoarță criptică pe care ar trebui să o îndepărtăm ca să ajungem la miez, el oferă deschis, poate chiar vulnerabil, sentimentul. Dar ca să le oferi altora spre-a le simți, sentimentele se nasc într-un suflet aparte, suficient de încăpător ca să adăpostească tumultul de emoții, suficient de rezistent ca să le protejeze de realitatea crudă, dar suficient de deschis ca să le lase să-și ia zborul spre cititor, un suflet ca un… pantof.
1. Nimeni şi nimic nu mă poate opri, la ora cinci după masă, Când lumina e albă şi-n magazii toamna miroase a praf adormit, În iarbă să pun un pantof cu şireturi subţiri de mătasă, Aşteptând să se umple cu flori, şi să fiu fericit…
2. Nimeni şi nimic nu mă poate opri să caut prin şanţuri bucăţi de ziare, Să iubesc către seară apa şi pietrele mari de sub poduri; oh, istovit, Să sărut o scară ce putrezeşte în brusturii de lângă ziduri amare, În timp ce furnicile trec, şi să fiu fericit…
3. Nimeni şi nimic nu mă poate opri să ascut pe o treaptă a casei satârul tocit Cu care tai carne suavă de fluturi ce-i visul motanilor mei, Să-ngenunchez pe podele în faţa sticlelor lungi de oţet şi ulei, Fără sfială plângând, şi să fiu fericit…
4. Nimeni şi nimic nu mă poate opri să desfac în amurg un ceasornic de fată (El are rotiţe de înger!); să găsesc păianjeni bătrâni în pompe stricate de flit Şi pe a şaptea ceşcuţă din sumbrul dulap, o amprentă ciudată, Şi-apoi să umblu tăcut prin odăi, şi să fiu fericit…
(Rugăciunea detectivului Arthur, volumul A fost un timp când vă spuneam și vouă)
Așa sunt sufletele poeților, așteptând cu șireturile neînnodate să se umple de frumusețea vieții, dar mai cu seamă, sufletul lui Emil Brumaru s-a umplut până la refuz (noroc că sufletele îngerilor sunt nesfârșite) de toate florile pământului.
Aș putea spune că am citit un volum de poezii, A fost un timp când vă spuneam și vouă, dar aș minți, s-au cel puțin aș denatura adevărul. Nu, eu nu am citit un volum de poezii, eu am respirat o infuzie de îngeri, fie ei îngeri ai cerului, fluturi (îngeri ai regnului animal) sau crini (îngeri ai regnului vegetal).
A fost un timp când vă spuneam și vouă Umila mea părere despre rouă
Și chiar purtam, topită-n fragi, pe scuturi Umila mea părere despre fluturi,
Iar uneori v-a speriat puțin Umila mea părere despre crini
Și parcă și acum plutește-n burg Umila mea părere despre-amurg…
(A fost un timp, volumul A fost un timp când vă spuneam și vouă)
Îngerii lui Emil Brumaru nu se luptă cu păcatele capitale, nu stau solemni pe Scara lui Iacov și nu au absolut nimic înfiorător în ființa lor. Laicizați, îngerii lui Emil Brumaru moțăie ascunși în dulapuri, mănâncă marmeladă și uneori mai poartă în spate sufletul poetului.
Risipit îmi e destinul, Luat de vânt ca fluturii Lacom își apasă crinul Gura lui pe-a ciuturei.
Nici un înger nu-mi mai ține În spinare sufletul. Duce-m-aș pe cărări line, Dar mi-e pieptul nesătul,
În lumina dureroasă, De-un perete alb de casă; Să-i mângâi și să-i răsfăț,
Ca o pacinică omidă, Varul, pân’ la cărămidă, Oh, cu carnea mea de preț!
(Elegie, volumul A fost un timp când vă spuneam și vouă)
Dar și ce neprețuită e carnea îngerului întrupat. Fără a pierde limpezimea poeziei îngreunând-o cu principii filosofice sau ecouri mistico-religioase, el spiritualizează trupul, lipsindu-l de superficialitate și oferindu-i profunzimea sufletului. Dacă între carne și spirit există o dimensiune intermediară care înnobilează senzația fizică prin sentiment, atunci cu siguranță poetul a pătruns taina acesteia.
Ființa prin care Emil Brumaru transcende trupul în esență vie este Femeia, pe care în mod paradoxal o scrie cu un erotism inocent ca o expresie a pasiunii irezistibile, neomenească prin însăși alcătuirea ei umană. Poetul este îndrăgostit de Femeie, de la primul fir de păr și până la călcâi, divinizând Fecioara tocmai pentru că o are în sine pe Eva. Doar printr-un al șaselea simț o găsește în fiecare fiică a lumii pe acea mamă a Cosmosului, care atinge cu ceafa luna, soarele cu brațul, pe care a iubit-o în Paradis.
Însă firesc pentru cei care au gustat din dulceața ambelor tărâmuri, din dragoste se naște și o durere ce pâlpâie undeva între aripile de înger și oasele de om. Dar durere sună prea aspru pentru poezia catifelată a lui Emil Brumaru, pâlpâie de fapt un dor. Dorul de Cer este difuz, stins de frumusețea Raiului de pe pământ. Dorul de Femeia din lume, pe de altă parte, arde cu o văpaie suficient de vie încât senzația de arsură să se transforme în poezie. Doar sărutând genele lungi și umerii subțiri născuți din pământ și os poetul poate simți căldura Iadului fără să se ardă, pentru că fructul crud al păcatului, cules din toposul amoral plămădit de el, se coace pe buzele celui care-l mușcă inocent, pentru că în universul poeziei lui Brumaru, proiectat după arhitectura Paradisului, nu cunoaștem nici răul, nici binele, ci doar simțim viața în deplinătatea ei.
Când nu mai pot să scriu, gândesc la tine Și mă acopere-o sfială și-o rușine Că sînt bătrân și, iată! este seară Și nu-ți mai văd alba și calda subsuoară, Ci numai fruntea, ochii, sufletul și părul. Degeaba mâna ta-mi întinde-n șagă mărul Și îmi șoptești blând o poveste-ntreagă, Mintea mea nu mai știe să-nțeleagă Și uit și începutul și sfârșitul. Uit și rostul Raiului nostru, chiar iadului nostru, Unde ne-ar fi plăcerile mai crude, mai impure. Mă rătăcesc fricos ca într-o rea pădure...
(volumul Ne-ndepărtăm din ce în ce de viață)
Până și-n câmpia nu luminată, ci iluminată de soarele ale cărui raze mângâie nemijlocit fiecare ființă care visează întinsă pe o frunză de cicoare, sunt aduși de un vânt rece, stârnit de răsuflarea timpului, vlăstarii acelor copaci umbroși care cresc până când pădurea înghite puțin câte puțin câmpia. Dar niciodată în întregime, mereu rămâne un luminiș cu flori, păsări și fluturi veșnic tineri ca sufletul poetului, un luminiș unde singura durere este cea a mușcăturii unui crin.
Azi m-a muşcat un crin de suflet Cu dinții calzi și ascuțiți
Şi botul pipărat de umed Ce-n prima clipă nici nu-l simți. Dar cât de tare m-au durut Trupul şi mințile spre seară!
El, în surâsu-i ne-ntrerupt, Sta moale, cu parfumu-afară, Pe laba-i dulce, fără umblet, Și-n scăfârlie plin de-arginți.
Azi m-a muşcat un crin de suflet Cu dinții calzi şi ascuțiți.
(Jurnal, volumul A fost un timp când vă spuneam și vouă)
Cum să te doară mințile? Ce venin trebuie să curgă prin tulpina unui crin ca să treacă din trup în spirit? Și mai cu seamă, dacă ești destul de norocos cât să te muște un înger vegetal, cu ce alifie poți să ungi rana din minte? Dar poate până găsești antidotul, rana sângerează și gândurile se varsă pe hârtie în pârâiașe care se unduiesc în formă de cuvinte, iar până să le ștergi s-au și uscat într-o poezie numai bună de pus pe rană, și nu doar pe rana celui care a scris-o, ci pe mușcăturile de crin ale oricărui cititor de poezie.
Răsfoiesc poemele-plasture și multe au titluri dintre cele mai neașteptate (Poveste fără sfârșit, Balada crinilor care și-au scris frumos, Mic tratat despre plăcerea de a bea bostani ca mierea), dar cele mai multe sunt toate Cântece naive, Elegii, Idile sau Rugăciuni, sau nici măcar atât, le recunoaștem după primul vers. Sunt poezii intitulate cu fragmente din ele însele, poezii numite după poezie, pentru că sunt prea poezii ca să le intitulăm altfel (nu-i spui unei stări altfel decât o simți).
Și o simți din plin, pentru că poemele-plasture cicatrizează rana, dar sub cicatrice, leacul dulce-amărui al poeziei o adâncește, nu ca să doară mai tare, ci ca durerea deja existentă să capete profunzime, să o simți și să nu o uiți, să umple viața deșartă și amorul trist, nu de un sens, cât de o senzație, întrucât pentru Brumaru, senzația are un sens, iar nu sensul o senzație.
La iubita mea la poartă, Amor trist, viață deşartă,
Stă o păuniță moartă, Amor trist, viață deşartă,
Drept în piept de rouă spartă, Amor trist, viață deşartă,
Fluturii să şi-o împartă, Amor trist, viață deşartă...
(Cântecel, volumul A fost un timp când vă spuneam și vouă)
Nu este un tablou macabru, ci de o frumusețe tulburătoare, dintr-o păuniță moartă se hrănesc fluturi vii, pentru că, cel puțin în universul poetului, moartea nu ucide frumusețea, ci o naște într-o altă viață. Numai că, pentru păuniță, moartea nu e o certitudine că aripile de fluture se vor simți la fel de vii ca penele pe care le lasă în urmă, chiar dacă nu a zburat niciodată cu ele. Și nici nu știe dacă poarta iubitei se va redeschide pentru fluturi. Dar până să moară, sunt sigură că s-a bucurat de fiecare foșnet, atingere sau culoare a lor. Altfel, n-ar fi scris-o poetul.
Dar a scris păunița moartă, în plin proces de volatilizare, într-o poezie vie și concretă. De ce și de unde această concretețe? Poetul nu și-a disecat niciodată poezia sub bisturiul rece al medicului, dar într-un interviu cu Eugen Lucan pentru Radio România Cultural, Emil Brumaru mărturisește:
Nu-mi plăcea să fac teorie. Aveam principiul ăsta: Dom'le, eu nu discut despre cărămidă, eu fac cărămida și tac. Adică o fac. Practic, eu nici n-aș scrie. Aș lua, ia uite, piatra asta din caldarâm, așa... Asta e! Asta e, există. Asta e poezia. Îmi place să fie foarte concretă.
Piatra e poezia, femeia e poezia, chiar și lenevia e poezia, dacă are lustru.
Fecioarele se încurcau în gene Motanii se frecau de damigene Şi ne era la toţi atât de lene...
Torceau femei de angora în pat! ............................... Şi-ncet sufletul nostru-a căpătat Ape adânci cu lustru-ntunecat.
(Cântec naiv, volumul A fost un timp când vă spuneam și vouă)
Este posibil oare să ne înecăm în apele adânci ale sufletului? Mai ales poetul, în pieptul căruia se deschide o Groapă a Marianelor, străbătută la suprafață de taifunuri de senzații, iar în profunzime de curenți de emoții? Sau își face din hârtie un Nautilus, ca să scoată la lumină perla nemaiîntâlnită, păzită de o sirenă care i-o oferă în schimbul promisiunii unei poezii despre frumusețea ei?
Greu de spus cum navighează Emil Brumaru prin profunzimea inimii și nu doar fără să se înece, ci aducând la țărmul lumii starea de învăluire a adâncimilor.
O stare de învăluire pe care poetul o scrie cu atât de mult har, încât simțurile cititorului sunt seduse și, trădând realitatea, încep să-i șoptească despre parfumul crinilor, dulceața mierii, lumina soarelui și adierea unor aripi de fluture, iar toate se împânzesc și cuprind ființa care de-atâta senzație devine pe de-a-ntregul numai simț.
Închisă într-un crin mi-e viața, Mâinile-mi tremură-n parfum, Luminile îmi taie fața. Vai, nu mai știu nici când, nici cum
M-a prins în ghearele lui calde
Un fluture crepuscular. Alături mie, copilandre Torc mierea lumii din mărar,
Funii sfințite leagă timpul De păpădii, roua-i țigaie. Îngeri gigantici țin cu schimbul Deasupra-mi jerbe de văpaie!
(Mierea lumii, volumul A fost un timp când vă spuneam și vouă)
Dar dacă funiile sfințite au legat timpul, de ce îngerii poartă jerbele de foc pentru înmormântare? N-au fost păpădiile suficient de puternice?
Dacă n-aș ști că-n cimitirul Eternitatea se înalță o piatră funerară cu numele lui Emil Brumaru pe ea, aș fi convinsă că într-un boboc de crin de pe Cuza-Vodă, un poet ține și astăzi în mână un stilou lung ca un fuior și toarce din fire de mărar mierea lumii, ca pe-o poezie, cu cerneală albă luminoasă.
Singur, în lumina albă, Sprijinitu-m-am de-o nalbă
Fericit că pot s-aştept Fluturii să-mi intre-n piept
Și am stat până-n amurg Privind îngerii cum curg
Peste un perete blând, Lângă nalbă-ngenunchind.
Iar apoi, când s-a-nnoptat, Am rupt nalba şi-am plecat
Şi nimeni nu mai ştiú De-atunci de trăiesc sau nu...
Dar acum eu știu. M-am înșelat în tot acest timp dând crezare lui dacă n-aș ști în loc de aș fi convinsă. Pentru că acum sunt convinsă că Emil Brumaru trăiește, că păpădiile au fost suficient de puternice, că nu s-au auzit niciodată clopote de înmormântare, doar clopoțelul care anunța sfârșitul pauzei.
Că undeva în Rai, într-un roi de fluturi, un înger îndrăgostit scrie poezii cu o nalbă-suvenir de pe pământ, în epistole pătimașe despre și pentru fiicele lumii, pe care le semnează Îngerul Emil Brumaru.
Diana Vaman, clasa a XI-a C
Copilul în trup de adult sau văzătorul de îngeri
„Noi nu mai știm c-am fost copii
Care suflau în păpădii
Și scoteau râme din pământ
Sub cerul transparent și sfânt.”
O călătorie între a salva mai multe vieți și a se salva pe sine – așa s-ar putea descrie viața lui Emil Brumaru. Un loc ce pentru multă lume ar părea deprimant – spitalul din Dolhasca, unde a fost medic – pentru poet se transformă în „rezervația naturală de îngeri”. Moartea – un subiect greu de abordat pentru o lungă perioadă, totuși un element cu care s-a întâlnit de la o vârstă atât de fragedă. Gândul morții a fost ocolit permanent, fiind refuzat complet de sufletul ce încă nu voia să îl primească. Însă regretul nu este un sentiment ce se conturează în preajma morții, trecerea către o lume nesfârșită. Tristețea este, de asemenea, diminuată uneori de acceptarea și împăcarea pe care o poartă vieții, crezând că fericirea mai poate exista și în lumea de dincolo. Senzația reprezintă, pentru Emil Brumaru, noul cuvânt, iar mai mult decât atât, supradimensionarea simțurilor aduce în discuție atmosfera familiară a copilăriei. La baza poeziei sale se află acest simbol – copilăria – care suprimă sentimentul morții ce definește bătrânețea. Lupta dintre cele două va fi mereu dominată de către frumusețea copilăriei, iar în ciuda nedreptății sale, amintirile ce se bazează pe sentimente scot doar în evidență brutalitatea singurătății și a incertitudinii ce se împletește cu bătrânețea.
Ne-ndepărtăm din ce în ce de viață...
Volumul se deschide prin intermediul poeziei „Sfială” cu o imagine a unui paradis pierdut, a unui suflet trist ce încearcă să recupereze experiența viului, iubirea. Imaginea femeii iubite de o puritate absolută este tema centrală, aceasta este cea care poate comunica subtil cu cerul, cu soarele și cu luna, cea care se bucură de un privilegiu de mulți râvnit. Întunericul se transformă într-un simbol al morții sufletești, căci poetul se simte gol și neputincios, învăluit în rușinea unei posibile respingeri din partea femeii ce i-ar aduce o moarte mai grea. Femeia este un tablou firav, o operă de artă ce nu poate fi atinsă de frica distrugerii, este natura în sine și trăiește prin intermediul ei „Fecioară limpede ca apa de izvor / Pe care fiecare undă-n parte o doare...”.
„Ne-ndepărtăm de noi. De-abia ne mai vedeam / Cât de frumoși eram, cum ne iubeam”.
O iubire ce se pierde în fața timpului se poate transforma doar într-o suferință fără margini, ce doboară orice suflet în pragul amintirilor „C-un foșnet ce și acum ne doare”. Frumusețea lor a fost plămădită din iubirea pe care și-o purtau, căci ea este singura care poate să facă doi oameni frumoși cu adevărat. Elementul ce conferă unicitate și arată frumusețea în forma sa evolutivă este floarea – simbol al purității. Aceasta sugerează iubirea eternă prin înălțarea sa la cer, dar totodată are nevoie de puritatea femeii pentru a ajunge la cel mai înalt punct al existenței. Gura femeii îi provoacă o suferință sfâșietoare, ce îi amorțește sufletul. Dragostea este văzută cu o dublă existență: aceasta are capacitatea de a distruge, de a usca și de a lăsa o ființă fără viață, dar totodată ea este cea care ține inima vie și conferă fericirea absolută sufletului, păstrează frumusețea și puritatea. Femeia este văzută cu aureolă de mister ce prinde forma unui labirint care nu are o cale de ieșire „Și părul ți se încâlcea în câte-un ram / La care să ajung nu mai puteam...”. Ireversibilitatea timpului este accentuată, iar inima frântă nu mai poate fi vindecată, durerea avansând la fel de repede ca un venin în toată ființa. Ochii nu mai pot vedea ca odinioară, distanța dintre cei doi acționând ca un chirurg ce nu a terminat operația, lăsându-l un om orb. Prezentul este un element ce pare a fi pierdut, iar trecutul îl înlocuiește împreună cu toate amintirile sale.
„Ce grea e sâmbăta de azi”
Sâmbăta – ziua în care se deschid cerurile, simbolul femeii triste și nefericite. Perspectiva comună ce se regăsește în poeziile lui Emil Brumaru este femeia asemănată cu un înger, care preia calitățile acestuia și uneori îl substituie, oferindu-i lui caracterul uman, formând o ființă ce poate aparține de două lumi, cu caracter dual. Iubita ia imaginea unei salvări a sufletului, a unei ființe superioare asemănate cu aceeași ființă spirituală. Corpul ei alb este învăluit de o lumină ce are capacitatea de a decolora cafeaua neagră, de a transforma întunericul într-o lumină slabă. Sufletul poetului are propria sa poveste și este însoțit de lacrimi, dar totodată puritatea sa se reflectă din suferința ce este indispensabilă vieții „Spre-a-i povesti ce am mai sfânt și pur / În roura ce-o port cu sufletul”. Durerea sa este cea mai sinceră formă a operei sufletului, accentuarea trăirii și accentuarea palpabilității vieții. Calitățile îngerilor nu mai sunt unice, ci sunt împărtășite și de sufletul care a fost supus suferinței, fiind considerat sfânt. Astfel aceștia devin o formă de viață apropiată lui, se fac vizibili. Dumnezeul îngerilor nu poate fi văzut, însă prețul vederii purității reprezentate de îngeri este orbirea, pierderea darului de a vedea. Glasul dispare, iar calitățile umane se pierd încet, rămânând o ființă ce nu mai aparține acestei lumi, fiind nevoită să îndure pedeapsa existenței.
Simțurile sunt supradimensionate și au o formă unică, astfel că oferă mai mult decât o senzație, o întreagă poveste interpretată de fiecare cititor în mod diferit. Cuvintele sunt transformate în imagini, iar odată ce puzzle-ul este asamblat, se creează o lume edenică a copilăriei ce nu poate fi uitată. Universul copilăriei nu este doar o parte a trecutului, ci o exuvie a prezentului ce face parte din ființa poetului, omniprezentă. Mirosul – hiperbolizat – este cel care declanșează amintirea, cel care o concretizează și care îi dă dimensiune. Aceasta prinde o formă cu un contur clar, astfel că amintirea nu rămâne doar o imagine abstractă. „Și-n fiecare zi luam un miros / Și-l cercetam pe față și pe dos, / Cât e de lung și cât e de frumos, / Cât e de lat și cât e de subțire / Și ne venea tiptil o amintire” – Pastel de amintiri.
Poarta de ieșire din această primă parte a operei o constituie poezia „Constatare de hobbit”, ce conturează ideea poetică și formează o lume în care viața și moartea coexistă. „Să tot fugi și să n-ajungi / La fluturi să te înjugi! / Să tot vrei și să nu bei / Lacrima din ochii ei!”. Fluturele este un simbol al subtilității și al instabilității, dar totodată și al renașterii. Dorința poetului este de a rămâne nemuritor, de a câștiga lupta cu moartea și de a nu trece niciodată pragul către o altă lume atât de necunoscută. Femeia este abstractizată și se transformă într-un element ce, fără nume, are capacitatea de a se impune, de a fascina printr-o prezență vizuală incertă. Suferința este o stare omniprezentă și este transpusă în lumea fizică prin lacrima din ochii ei ce nu dispare niciodată.
Îngerii păcătoși
Îngerii sunt elementul esențial din poezia lui Emil Brumaru, căci aceștia confirmă dualitatea universului, formează o legătură între viața de aici și viața de dincolo. Doar ei mai au capacitatea de a-i da speranța că viața este veșnică și nimic nu o poate distruge. Aceștia sunt umanizați, iar trăsăturile umane îi transformă în locuitori ai celor două lumi, dar totodată ar putea să nu aparțină de niciuna, fiind doar simpli călători. Aceștia împrăștie speranță și credință, însă caracterul uman îi destabilizează și îi face dependenți de un ocrotitor: „Îngerii-s mici și ei la început. / Sunt unși cu alifii la-ncheieturi, / Sunt îmbăiați, pudrați cu talc, școliți pentru minuni”.
Personificarea îngerilor îi transformă în niște alter ego-uri ce sunt menite să coloreze lumea, să o transforme într-o lume ideală a copilăriei. „Nu-ți cer nimic. Vreau numai să asculți / Cum trec prin iarbă îngerii desculți / Tot căutând s-ajungă unde, pâlpâind, / Stau curcubeiele cu talpa pe pământ.” – Amintire din rai. Ca ființe ale luminii, dar și ale focului, sunt văzuți în contrast cu simplii locuitori, aparținând acestei lumi conduși de o inerție firească. Umanizarea le-a dat aceleași scopuri cu cele ale ființelor ce, pentru o perioadă a vieții lor, cunosc o singură lume – oamenii. Curcubeul este cunoscut ca simbol al vieții și al speranței, ca o legătură a omenirii cu Dumnezeu ce a fost creată cu mult timp înainte. În ciuda personificării lor, aceștia caută propria lor origine, locul unde lumina specifică minunilor nu izvorăște doar din ei, ci și din alte locuri ce au aceeași menire ca a lor – de a aduce fericire și de a ajuta oamenii să creadă în minuni. Deși aparțin unei lumi dilatate, unde viața și moartea sunt doar niște cuvinte, legătura lor cu pământul este una statornică, ce le creează o existență dublă.
Regina Mab
Regina Mab – ființa inițiată ce este abstractizată până la esență, cea care îl conduce pe poet, îi transformă personalitatea și îl învață, îi arată lumea așa cum este ea. Esențialitatea ei este prezentată de-a lungul operei, iar datorită puterii sale imposibilul devine posibil. Conturează imperceptibilul ca o formă obișnuită a perceptibilului ce nu mai pune în dificultate mintea umană, însă fără a spulbera magia ce o poartă necunoscutul. Îl transformă într-un inițiat în arta înțelegerii, îl captivează prin farmecul ei ce nu poate fi vreodată înlocuit și îi arată o altă parte a universului, cea accesibilă prin vise, jucându-se în somn cu dorințele cele mai adânci, ca stăpână a nașterilor din lumea zânelor, amintind de opere shakespeariene precum Romeo și Julieta sau Visul unei nopți de vară. Aceasta este cheia către o ușă ce nu pare a duce nicăieri, dar care ascunde toate misterele fabuloase ale lumii. „Regina Mab mă vizita adese, / Trecându-mi peste nas fără să-i pese, / Ca să-înțeleg cele neînțelese” – Regina Mab.
Emil Brumaru îi poartă pe toți cititorii săi într-o călătorie a simțirilor ce readuc esența copilăriei doar prin intermediul unei senzații, care hiperbolizează viața astfel încât să pară magică, iar irealul are capacitatea de a se transforma în real, nepierzându-și caracterul obișnuitului. Moartea – un simbol al volumului, este văzută cu o gravitate demnă, însă cu toate acestea cu împăcarea și cu înțelegerea văzătorului de îngeri.
Teodor Munteanu, clasa a XI-a D
Povești rafinate pentru fete gingașe în calești cu fluturi
Omul modern își mai poate folosi toate cele cinci simțuri concomitent, recuperând parțial exuberanța senzorială din paradis, doar în cadrul unor activități culinar-erotice. Abia atunci, el trăiește cu adevărat, utilizând tot ce are la dispoziție pe acest pământ în scopuri hedoniste.
De exemplu, simțul mirosului este explorat în Pastel cu nimfe:
De izuri străvezii, miresme groase
Ce-a lâncezeli și-a dragoste miroase
Și de parfumuri învârtind inele
De pofte-n preajma coapselor lor grele.
Mirosurile se concretizează, devin ceva palpabil și chiar prind viață, intrând într-un joc nupțial. Există un contrast între lenea inițială și dinamismul ultimelor două versuri. Poetul este desigur tentat să ia parte la acest dans, dar, în acest caz, posibil și din cauza unei anumite îmblânziri ce vine cu vârsta, rămâne spectator. Simțul văzului devine cale de acces la realitatea imediată în aceeași poezie:
Și roua se-nchega în cocoloașe
De diamante în buricele trufașe.
Roua, care îmi transmite tactil și vizual, datorită răcorii și strălucirii ei, imaginea unei licori, este cumva frământată până devine diamant. Procesul miraculos se întâmplă totuși cu atâta naturalețe, probabil pentru că are loc cu ajutorul nimfelor, divinități feminine ale apelor și pădurilor, și scopul este înnobilarea lor.
În poeziile lui Emil Brumaru, femeia, privită în toate nuanțele senzualității, devine, într-o metamorfoză mereu nebănuită, valorizată prin intermediul imaginilor legate de sfera culinară, care-i amplifică trăsăturile și i le pun în valoare. De exemplu, telul modelează curba în formă de S a spatelui sau zdrobește tomatele, al căror suc va pune bujori în obraji. Figura feminină poate fi și esențializată sub forma unor fructe și legume (gutui, portocale, rodii, dovlecei) sau a unor ulcele și altor vase, astfel încât să existe doar sugestia ei. Prin fetișizare, aceasta devine un totem, capabil să inducă o stare crescută de excitare a simțurilor, comparație adecvată, având în vedere importanța pe care poetul o oferă divinității. Astfel de obiecte erau folosite în ritualuri, pentru atingerea prosperității și a fertilității, cerute zeilor, iar materialul din care sunt confecționate ulcelele, lutul reprezintă, în mod stihial, simbol al creației biblice.
Figurile bărbătești care apar în poeme, toate rezidând într-un alter-ego al autorului, nu acționează niciodată pripit asupra femeilor. Este prezentată mereu o formă de preludiu, prelungită, în unele cazuri, pe tot parcursul poeziei, ce anticipează punctul culminant, în care poetul renunță la inhibiții și insistă pe obiectul contemplației. Sfiala este ori mimată, în cazul bărbatului matur care vrea doar să mențină femeia în suspans, ori adevărată, în situația vârstnicului, ce nu se consideră destul de viril pentru partenera sa sau nu vrea să-și dezvăluie vulnerabilitățile: O, lenea de-a iubi, frica de dragoste – câte păcate sterpe.
Am observat o înclinație a ființei lirice înspre kitsch, creat prin îmbinarea unor elemente disparate, cum ar fi diafanul (îngeri, lebede, zâne, rouă, nori, diamante) și scabrosul (mucegaiuri, noroi, mirosul de câine ud, păianjeni, tot felul de alte insecte) sau lucrurile mătăsoase, calde și maleabile (perne, plușuri, aluat) și obiectele cu asperități, dure și reci (garduri, ziduri). Un exemplu sunt versurile: Sunt o ruină de mătasă/ Am ziduri ce se prăbușesc cântând, din poezia Cântecul sau sintagmele lemnele cu burta moale și bucăți de fântâni mătăsoase. Imaginile realizate astfel sunt de o profundă originalitate, reușind să-l ia prin surprindere chiar și pe cititorul avizat.
Ludicul joacă un rol important în poezia lui Emil Brumaru. Alăturându-se tradiției postmoderniste, de preluare a elementelor desuete și prelucrare parodică a acestora, poetul împrumută din folclorul, și de fapt, din mentalitatea românească, în descendență balcanică, hazul de necaz. Doina de jale este ironizată prin ciclul de poeme intitulat Bocete de adult. Două versuri semnificative sunt: Doamne, cearcănele mele/ Sunt cât roata carului. Adresările către fete gingașe, cărora le destăinuie visele sale rafinat-burgheze, ce le implică de obicei și pe ele, sunt recurente (Surioară, surioară sau Pomușoară fragă). Ființa lirică are nevoie să apeleze la imaginarul specific, împânzit de calești parfumate, fluturi și tot ce e mai reconfortant, pentru a se descărca de zilnica melancolie apăsătoare. Universul rustic, caracterizat de hegemonia naturii și a tradiției (preparate culinare specifice, superstiții populare, credința în soartă și noroc, personaje de basm) este demitizat, prin îndreptarea atenției înspre trivialități sau prin laicizarea elementelor spirituale:
Mi-a intrat în inimă
Țâța ta cea minimă
De-am rămas trăsnit și fix
Ca Hristos pe crucifix.
Atitudinea năzdrăvană asupra vieții, acea naivitate proprie basmului, este exagerată comic:
Când o să-ți răsar în prag
Călare pe un melc pag
Cu coarnele-n spume,
Sosit din hăt larga lume?
Un alt punct de inspirație al poetului este literatura, în general, și cea rusă, în special. (Și dă-mi gura/ Și dă-mi totul/ Ca faimoasa Nastasie, /Precum scrie/ Dostoievski-n „Idiotul”) La romanul rusesc Emil Brumaru vede interesant relațiile de putere între moșieri și slujnice, care pot fi explorate pe filieră romantică. Stăpânul pământurilor impresionează femeile prin numărul animalelor sale și prin frumusețea peisajelor din jurul conacului: Și o să-ți spun, tot mai aproape fiind de tine,/ Cam câte suflete dețin și câte deseatine/ Și cum iubesc vacile, porcii, caii, câinii,/ Grav pipăindu-ți coapsele, popoul, sânii. Se observă și o fascinație față de tot ce este vechi, o stare de uimire inocentă, ce poate fi corelată cu nostalgia copilăriei.
Teodora Borș, clasa a XI-a C
Marele bal de adio al detectivilor particulari:
Îngerul, fântâna și dulapul
Timpul ceasurile-şi plimbă
Îmbrăcate în civil.
Dintr-un câine curge-o limbă.
Apoi trece-o săptămână.
Cuiul intră în perete
Şi găleata în fântână.
Şi-n bucătăria pură
Cănile se coc şi-aşteaptă
Atârnând cu apa-n gură.
(„Apocrifa I”, Versuri)
O bucătărie, cu o plită pe care zac tot felul de oale și ceaune, o cameră universal familiară, cu pereții mereu proaspăt văruiți și cu ferestre cu rama de lemn, un cadru natural semi-îmblânzit, de grădină de zarzavat gard în gard cu Grădina Botanică, în care feminitatea acelei figuri cu nume de curtezană nu poate fi decât pură, la care se adaugă un tezaur de imagini, emoții, senzații, sunete, mirosuri și gusturi ce evocă mai mult decât se poate descrie în cuvinte; un înger dă târcoale, încurcat, întregului tablou. Toate acestea compun universul fascinant al poeziei lui Emil Brumaru.
Timpul nu mai muncește în acest loc frumos, iar dacă ceasul merge, el funcționează în cu totul alt mod decât am ști noi. Aici, doar vocea poetică realizează ce înseamnă ieri, azi, mâine. Într-o amiază continuă de septembrie cald, cu miros pregnant de mărar și încadrată din toate părțile de păianjeni și pânzele lor, se știe că dacă iei o portocală
şi-o dezbraci în pielea goală
ca să-i vezi miezul adânc
peste care îngeri plâng
cu căpşune-n loc de ochi
şi aripi de foi de plopi
se întâmplă să uiţi totul… („Amnezie”)
Dar un univers fără viață este, oricât de frumos ar fi, un univers mort. Sigur, există acel romantic „noi”, acea voce fără formă, ce ne ghidează printre odăile nesfârșite, alături de acea frumoasă femeie, ce nu poate avea un nume clar, câteodată fiind Glycera, doar în același mod în care multe dame de companie ale Greciei clasice purtau acest nume, alteori fiind doar un „tu” la fel de aform ca „eu”, care îl completează, mereu de o puritate de portocală decojită, și mereu fără voce. Dar pe lângă cei doi, mai există o singură entitate ce se naște aici și va staționa în această lume aurie și prăfuită până la finalul zilelor, când nimeni nu va mai ști de Emil Brumaru: îngerul.
Un înger s-a trezit într-o amiază.
Era prea grea lumina şi-l izbea.
Alături tremura prelung o vază
Îndrăgostită de o catifea.
El şi-a-ncălţat uşoarele botine,
Şi-a luat din vis bastonul de parfum,
Şi-a pus pe-aripi tristeţurile fine
Şi mîinile şi-a-nmănuşat în fum.
Oglinda-l aurea nedumerită.
Era fecior de spumă sau fecioară
Ce trebuia din perne moi s-apară
Parcă prelins, parcă cernut prin sită?
Cine-l iubea în încăperea crudă,
Necoaptă pentru marea întâlnire?
Vibra-ntre lucruri tandru şi subţire
Fără să vadă, fără să audă…
Cu nara doar simţea cum, lângă dânsul,
Un crin durerea pură-şi destrăma.
Şi i-ar fi plâns alături, însă plânsul
De ochi are nevoie. Nu-i avea…
Şi-a vrut să facă-un pas. Oprit de uşă,
S-a speriat de-aşa miresme reci
Prin care ţi se umplu de cenuşă
Unghia roz şi sufletul când treci.
Şi-a pipăit pereţii cu sfială;
Oh, porii lor ce-arome risipeau!
Fusese somnul lui oare-o greşeală
Şi-acum odăi închise-l pedepseau?
……………………………………
Şi îngerul trezit într-o amiază
S-a dezbrăcat suav şi adormind,
Din nou, invidiindu-l că visează,
Amiezile îl luminau pe rând.
(„Înger”, Versuri)
Numai că am mințit.
Îngerul nu mai este singura ființă ce îi însoțește pe cei doi „noi” în această lume curată, deși, poate, totul se îmbină în final. Vorbesc aici de următoarele două volume ale lui Emil Brumaru, ce urmăresc într-o modalitate aproape epică viața celor două personaje eponime: Detectivul Arthur (1970) și Julien Ospitalierul (1974).
Detectivul Arthur va sosi împreună cu umbrele serii, precaut,
Având în valiza-i ușoară motanul lui leneș pe care-o să-l lese puțin,
Înainte de-a-ncepe ancheta, să cânte-n fotoliu din flaut
În vreme ce dânsu-și va umple, trist, pipa cu crini.
Și-a doua zi, plin de candoare, la micul dejun,
Când fluturii beau catifea și cățeii mănâncă dantele de fețe de masă,
Va îmbrăca cel mai moale și fraged costum
C-un înger brodat sub rever și cu nasturi uciși în mătasă.
Apoi va citi elegii dintr-o veche revistă
Și sprijinindu-se-ncet cu o mână subțire, prelungă și stranie
De pianina pensiunii, deodată, spre-a-și dovedi că există,
El va muia, surâzând dureros, o caisă-n șampanie!
(„Detectivul Arthur”, Detectivul Arthur )
Mă numesc Julien Ospitalierul. Am treizeci de ani.
Duc o viață destul de retrasă, la țară, și iată, v-o jur,
În patul meu moale nu au dormit decât struguri și boi diafani
Și prieten nu-mi este decât detectivul Arthur.
Melcilor (celor mai leneși) le-am spus totdeauna: „Veniți,
Putreziți in fotolii, umblați pe oglinzi, intrați-mi în gură“.
Oh, fiindcă nu pot refuza niciun dulce capriț,
Tinere cepe scăldat-am în lacrima-mi pură.
Vara cultiv levănțică și-n vreme ce-aștept diligența poștală o data la cinci săptămâni
S-aducă scrisori, în mâna c-o bila de fildeș gălbuie,
De sufletul meu mirosind a gard proaspăt atârna-n extatice cuie
Subțiri lenjerii de fântâni.
Apoi, când e toamna și-ascult împăcat cum în lungi dup-amiezi
Iepuri de angora-mi ronțăie cărțile-n tufele-adânci de mărar
Și cum se surpă pe mese miresme-n prăpastia unui pahar,
Cu toata ființa mea-n praf jubilez.
Și-ngenunchind fericit lângă ușă,
Furnicile portocalii eu le trec peste prag, în urechi, dintr-o cameră-n alta,
Iar către-amurg mă rog blând si umil sa plutească-n înalta
Sufragerie a casei mari gălbenușe…
(„Julien Ospitalierul”, Julien Ospitalierul)
Dacă ar fi să vizualizăm un detectiv, în ziua de azi am vedea poate acel polițist incoruptibil împotriva căruia luptă tot universul din filmele noir; Detectivul Arthur ar fi exact acel personaj, numai că luminat în sepia și nuanțe de galben. Un personaj excentric, ce (se) întregește în cel mai natural mod cu putință, cu toată eleganța sa, (în) imaginea universului lui Brumaru, acesta este într-o continuă investigație pentru a o găsi pe Glycera, acea Glycera, femeia ce a reușit să scoată fluturi aurii din pandișpanul albastru al detectivului. El caută un alt fel de fericire decât acea calmă ordine pe care o trăia. Un personaj tragic prin natura sa, caută și caută și caută, până când, într-o zi, dispare în Fordul său elegant, lăsând în urmă numai un testament.
„1. Trebuie să stai mult timp singur ca să poți auzi lumina. Trebuie să-ți lași nările în strujeni ca să poți simți cum miros îngerii după-masă. Trebuie să bați în cuie în zid, și zidul trebuie să fie roșu ca zahărul din copilărie, ca să auzi cum cade o unghie de crin. Trebuie să-ți aurești manșetele cămășii cu fântâni ca să atingi inocența. Și mai trebuie, vai, mai trebuie să salvezi un brusture de la albastru!”
(„Testamentul detectivului Arthur”, fragment)
Prin natura sa, există poezie și în epic; prin natura sa, acest testament este mai mult o invitație la viață decât un bilet de adio. După această scrisoare adresată oricui poate vedea un „Dragă ……” în locul acelui titlu nefast, cartea se încheie cu „Șapte cântece naive de parfumat gura”, poezii în care caracterul interoceptiv și melancolic al detectivului se îmbină, încet, cu acea voce fără formă, dar cu conținut, din primul volum.
Julien Ospitalierul este diametral opus: singurul om ce a mai rămas în lumea sa nu se întâlnește nici măcar cu acel înger, ce a dat buzna odată și peste detectiv și frumoasa lui, el nu caută nimic. Nu are nevoie: trăind izolat de lume, el știe de unde să obțină tot ce i-ar trebui pentru a fi fericit. Are o serie întreagă de așa-zise „tangouri”, în care continuă să discute cu singurul său prieten, Arthur, și continuă să-i arate lumea prin ochii săi.
Dispariția lui Arthur este resimțită de cel ce este Ospitalier numai fiindcă nu mai percepe deloc prezența umană, dar nu în vreun fel normal.
„Mi se dăduse voie să-l privesc și un timp am fost foarte fericit. În diminețile de vară mă trezeam bucuros și nerăbdător. mă îmbrăcam repede, mă bărbieream (niciodată nu mi-aș fi permis să mă duc nebărbierit), beam ceașca de lapte, mă mai uitam o dată în oglindă și plecam. Era rece și curat și scrobit ca un guler de mire. Temelia-i înota, aproape transparentă, în rouă. Mirosea. Parcă s-ar fi parfumat anume pentru mine cu lavandă! (...) Desigur, știam că e un zid, știam că a fost ridicat de cineva; (...) Dar, și aici trebuie să scriu cuvântul cel mai potrivit, însă și cel mai dureros, nu-l înțelegeam. Era ca și cum aș fi vrut să-mi amintesc de-un vis simplu și blând pe care-l simțeam încă împrăștiat în mine, neevaporat, irizând câteodată orbitor, vis mândru și pur ce-mi înlocuise trupul cu o fântână, c-un stâlp, sau c-un flutur. Și fără-ndoială că numai așa, amintindu-mi-l, aș fi putut pricepe.
Și-atunci, oh, Doamne-Dumnezeule, sunt sigur, absolut sigur, zidul m-ar fi iubit!”
(„Fericirea lui Julien Ospitalierul”, fragmente)
Julien nu a avut nevoie să bată cuie în zid pentru a înțelege testamentul singurului său prieten; poate că aceasta este soarta sa, să înțeleagă prea târziu ce poate fi iubirea.
Arthur a dispărut căutând iubirea, a dispărut cu iubirea sa. Acum, într-un mod foarte evocator, amintind frumos de mitul Meșterului Manole, Julien Ospitalierul va dispărea și el, coborât de bunăvoie și pentru vecie, săturat să îi tot guste numai puțin din sfințenie, în răcoarea pură a fântânii pe care o construiește în casa lui („Fântâna lui Julien Ospitalierul”), unde găsește puritatea și inocența pe care le-a căutat în tangourile sale, în cuvinte și în zid.
Sunt trei volume de poezii, ce prezintă fiecare prin alți ochi același univers frumos, într-un mod în care se completează. Acum voi afirma din nou că am mințit: am spus că în volumul Versuri, personajul „eu”, eul poetic, este o ființă fără formă. În realitate, știm de fapt cum arată: poartă un costum cu un înger pe rever, are un motan și cultivă levănțică, iubește o femeie și iubește o singurătate, uită totul cojind o portocală. Aceasta este cea mai mare frumusețe a poeziei lui Emil Brumaru: totul se îmbină. Cu fiecare poezie investigată, cu fiecare trecere prin vreun tablou de fericire domestică sau o scrisoare de adio îmbibată de dorința liniștitoare și clară de a trăi, cu fiecare mod diferit în care același fir de mărar devine umbrelă, încălțări, ancoră, aripă, totul, nimic, cu fiecare față separată conturată acelei „tu”, câteodată fecioară, alteori curtezană, dar mereu în dreapta sa cu tot misterul ei de aproape sfântă, cu fiecare înger ieșind nesigur din dulap sau intrând neașteptat în una dintre Elegiile lui Arthur, totul creează o imagine de ansamblu aproape epică în natura sa, o lume aproape reală, ca de vis, fără forme clare, dar cu trăiri, simțuri, percepții de idei și senzații cât se poate de veridice, ce te pot urmări și în trezie în acel mod „împrăștiat, neevaporat”. Ceea ce a reușit Emil Brumaru să creeze este o gură de fântână către un lac ascuns, de fericire melancolică, ce poate sătura pe oricine dacă este dispus să caute puțin.
Cred că cel mai evocator motiv al acestui ansamblu este dulapul.
Dulap obscur, în tine arde-un înger
Îmbobocit pe râșniți de cafea
Visând piper rotund şi zahăr cubic,
Fără să-ţi ştie taina nimenea.
Ouă adânci cu-amiezi sub coaja fină
Tu-ascunzi tăcut, miresme ce le ierţi,
Dulci farfurii cu sufletul ca roza
De parfumat lângă mari peşti inerţi.
Dar la amurg cotloanele de umbră
Pline-s de spaima furilor gândaci!
Unde e cheia tandră şi subţire
Spre-a rupe neputinţa-n care zaci?
Ca s-auzim cum pentru-ntîia oară
Cuţitele vorbesc de mărul acru
Şi scos suav din căni miezul de apă
Să-ţi tremure pe rafturi, dulap sacru.
(„Dulapul”, Versuri)
Aici dulapul cu veselă din camera de zi, acolo șifonier pentru hainele iubitei, acolo locul unde zace melcul bolnav. Mereu, mare, sau mic, închis, sau nu, dar mereu plin, mereu gata să rodească, fie că va rodi în spiritul copilăriei și al melancoliei, în numele dragostei sau pentru frumusețea universală; întotdeauna, îngerul stă ascuns acolo, gata să ne îmbie cu fericirea sa jenată în această lume de vis.
Diana Andrieș, clasa a XI-a C
Pe coridor, printre teancuri de cărți, se scuturaseră pene de înger...
Aici se moare. Acolo se moare.
Noi cântăm în lumină, cu fața spre soare!
Împletind dragostea pentru viață cu frica de a o pierde, farmecul femeii cu misterele lumii îngerești și copilăria cu bătrânețea, ca pe niște cozi de ceapă pe care să le agațe de tavanul cămării pline de sticle cu bulion, poetul Emil Brumaru își construiește, din versuri, o lume pe care cititorii săi sunt invitați a o cunoaște prin simțuri. Rolul gândirii raționale scade, în detrimentul celui al inimii, al ochilor sau al buzelor, iar noi, stând la masă în apartamentul poetului, gustăm dintr-o cafea amară sau dintr-o chisea cu dulceață, în timp ce în suflet ne răsună glasuri de serafimi.
Când mă gândesc c-am fost atât de pur,
Încât se-opreau de curs râuri în jur
Ca să-mi privească doar pentru o clipă
Frumoasa și albastra mea aripă
Care-și suia mândria până-n soare,
De-atâta frăgezime și candoare,
Simt carnea crudă-n suflet cum mă doare...
Cântec naiv (5)
Emil Brumaru i-a adresat numeroase scrisori copilăriei. Deși ar părea că deplânge această inocență pierdută, aș tinde mai degrabă a-mi asuma ideea că suferința resimțită este rezultat al amintirii unor senzații ce nu mai pot fi trăite. Poetul-copil (căci a fi poet este, pentru scriitorul nostru, ca și cum ai aparține unei subclase de oameni, leneși și cufundați în visuri - Să nu citească, să nu scrie/ Ci numai doar poet să fie) se situează într-o realitate alternativă, a frumuseții și a candorii, la care nu îi este permis a se mai întoarce de îndată ce o părăsește. Este luminos, pur, albastru și situat în pantă ascendentă, aspirând către soare, către cea mai măreață formă pe care necunoscutul o ia în fața omului. Dar de ce și-ar întoarce râurile ,,privirea” către curăția unei ființe vii? Să însemne asta că lumea în sine are o natură perversă, ce se domolește la contactul cu tânărul înaripat? Copilăria – vârsta la care poetul este infailibil, deși știe atât de puține, devine o experiență ce se imprimă adânc în sufletul său, atât de mult că ar zice, uneori, că acesta a rămas blocat încă în vremurile de demult (Simt carnea crudă-n suflet cum mă doare...).
Ar trebui să stăm mereu aici,
În rai, nestingheriți unul de altul
Să ne uităm la fluturi și furnici,
Întinși pe prispa noastră de chirpici,
Sub mărul care sprijină înaltul,
După-amieze-ntregi, sporovăind
Cu îngerii, dați nouă să ne-ajute
Să adormim când nopțile-și aprind
Stelele mari ce-ncep pe cer să-și mute
Locul, și-n zori de zi ne spală-n rouă
Fețele moi și sufletele. Și-am simți o
Poftă să batem iarăși apa-n piuă,
Rugându-ne să ni se-aducă două
Cărți groase și cu planșe colorate
Ca să-nțelegem fiecare-n parte
Ce-i aia dragoste, ce-i aia moarte...
În rai (1)
Dragostea, o altă temă majoră a poeziei lui Brumaru, se îmbină adesea cu motivul raiului pierdut sau al îngerilor. Versurile din În rai (1) , constituite sub forma unui monolog adresat unei iubite a cărei formă sau vreme la care a ocupat un loc în inima lui nu ne sunt dezvăluite, conturează un tablou edenic, o lume în care își au locul doar doi îndrăgostiți și cetele îngerești. Locul acesta nu se deosebește cu nimic altceva de pământul muritorilor, dar însăși iubirea cea pură îl înalță, parcă prelungindu-i existența și oferindu-i un rol esențial în bunul mers al universului, căci cerul este redat sprijinindu-se în crengile mărului din fața casei. Am putea spune că cei doi sunt surprinși într-o ipostază ce precedă înmugurirea erotismului dintr-înșii, ei fiind un Adam și o Eva ce privesc cu uimire la mărul interzis, dar nu cutează a-l atinge.
Lipsiți de griji și ocrotiți de ființele înaripate, poetul și femeia îndrăgită își trăiesc dragostea asemenea a doi copii tolăniți unul lângă altul, ce așteaptă să vină cineva și să le șoptească la ureche cântece de leagăn. Lenea și moliciunea ce construiesc lumea din jurul lor, înlăturate doar de atingerea din fiecare dimineață a apei reci naște în suflete o dilemă: de ce trebuie omul să se despartă de acest paradis? De ce nu poate petrece o veșnicie îmbrăcat în veșmântul alb al purității, fără a gusta din fructele apetisante ale mărului? Să nu fie suficient să citească despre dragoste și despre moarte în cărți? Poetul nostru, îndrăgostit de viață și de femeia ce i-a fost dată spre a-l însoți prin aceasta, conștientizând că prin alegerea sa de a mânca din pomul cunoașterii, s-a condamnat la efemeritate, deplânge vremurile de demult, raiul pe care l-a pierdut și îngerii ce nu mai stau cu aripile deschise în fața sa. Dar, mai presus de toate, regretă că a lăsat în urmă nopțile petrecute pe prispa casei, alături de jumătatea sa.
Ei cu toții s-au îndepărtat.
Dar cu mine cine rămâne?
Păreau că schimbă fluturii pe râme
Lungi și greoaie...
Cu mine cum rămâne-am strigat!
Și lacrimi curgeau în șiroaie
Din îngerii plini de rușine
Că singur și speriat m-au lăsat
Să umblu prin casa
Ce-mi tremura în jur ca mătasa...
(Despărțirea de îngeri)
Făcând un pas înapoi prin vârstele poetului, ajungem la momentul rupturii, la pierderea definitivă a copilăriei și a inocenței, ce devin apoi doar o amintire, un set de senzații la care acesta aspiră. Imaginea tânărului lăsat în urmă, pe un pământ ce nu îi este, probabil, cunoscut (căci până atunci umblase pe cărările raiului), este menită să trezească în cel ce citește poezia lui Brumaru aceleași regrete, același dor și aceleași întrebări. Îngerii pleacă, te-au adus fluture și te-au lăsat râmă, căci nu mai ești acum frumos, perfect și ușor ca o pană, ci te-ai afundat în noroiul păcatului și nu mai ești demn de aripile albastre ce ți-au fost dăruite la începutul vieții. Acum ești obligat să-ți porți trupul greu și doritor de plăceri impure dintr-un an în altul, până ai să devii iar fluture, iar când îți va fi lumea mai dragă, te va lovi bătrânețea, iar atunci vei deveni poet. Cel abandonat plânge, strigă, deoarece începerea unei noi etape îl înfioară. Înveșmântat în mătase fină, romanticul nostru face primul pas, de această dată singur, prin următoarea formă a existenței sale. Neschimbat rămâne, totuși, rolul pe care femeia îl joacă în aceasta...
Mi-s goale buzunarele, nu am
Nici cât tocmi vreun înger de mătasă
Să mi te-aducă pe furiș în casă,
La miezul nopții, grea, albă, mieroasă
Cum e o scorbură cu fagure ce amiroasă
Și-a raiul cel din cer, și a divan
Ce te-ar primi pe arcuri, să te salte
Din nou spre bucuria din văzduh,
De unde ne privește Sfântul Duh
Și-apoi, gelos, se uită-n altă parte...
Cîntec (7)
Tânăr, îmbătat de farmecul femeii, ce pare desprinsă din lumea îngerilor și trimisă pe pământ chiar cu scopul de a-i fi alături lui, cel pe care îl urmărim prin călătoria sa este acum prins în îmbrățișarea strânsă a propriului trup, ce îl îndeamnă a gusta, a mirosi și a atinge. Totuși, simțurile nu par a fi pentru acesta o nouă descoperire, ci un ceva care i-a rămas de pe vremea când încă mai cânta alături de îngeri. Este însoțit de ființele mistice chiar și acum, de această dată constituite din materialul fin în care l-au îmbrăcat când a părăsit teritoriile ținutului lor. Mătasea e moale, penele sunt moi, trupul iubitei este și el moale, iar poezia are gust de miere zaharisită, plină de cristale mici ce se vor a fi savurate, nu studiate la microscop. Este pură și erotică în același timp, iar îndrăgostiții primesc, aș crede, aprobarea divină de a-și trăi iubirea, o iubire ce nu este, însă, accesibilă celor sfinți. De ce este Duhul Sfânt gelos? Să aibă și raiul limitările sale și să aspire puritatea absolută la dreptul de a păcătui?
Dragostea mea, dragostea mea,
S-a ales praful din ea,
Pulberea, zgura, noroiul și mlaștina.
Mi-am uitat mama și baștina.
Tatăl mi-apare în vis, zâmbitor,
Dar eu știu că e mort și-o să mor
Mai bând doar o gură de apă din cana
Care-și desface, pe masă, blând, rana.
Am pierdut, și găsit, iar pierdut
Cărarea locului sfânt,
Ce se-ntinde de-aici, de pe pământ,
Spre-un rai cândva cunoscut...
Dragostea mea...
Ne lovește de la primul vers un stil mult diferit poeziilor menționate anterior, căci de această dată nu ni se mai deschide nici copilul, nici adultul îndrăgostit, ci acela ce se lovește de peretele pe care scrie ,,Nu ești veșnic”. Viața chiar se termină și cel ce a fost fericit va fi chemat să dea mărturie. Brumaru considera bătrânețea felul în care omul trebuie să plătească pentru plăcerea de a fi fost tânăr. Și cum dragostea devine, în timp, tot mai inaccesibilă, se înțelege că tot ce rămâne din ea sunt praful, zgura și noroiul, dar nu scrie nicăieri că praful nu ar putea fi scuturat de pe aripile îngerilor, zgura obținută în urma sudării a două inimi și noroiul doar un produs secundar al unei ploi purificatoare. Moartea ce se apropie nu se arată ostilă, căci mortul din vis îi zâmbește poetului, dar acesta se închide în viața de care nu ar vrea să se mai despartă vreodată și pe care o vede acum ca fiind cea mai vibrantă formă a existenței. A fost cândva în rai și a putut cândva să îl dorească, dar aceasta înainte ca în sufletul său să înmugurească dragostea de aici. Poate că atingerea rece a apei va goni visele ce îl sperie... Poate că simțurile mai au încă o șansă de a-l ține treaz. Dar poezia aceasta nu are niciun gust, e doar rece și umedă, întunecată la început și luminoasă spre final, după ce a fost clătită cu apă din rana unui poet. Rămâne în fața noastră cărarea, despre care nu știm dacă este dreaptă sau întortocheată, accesibilă sau accidentată, cert este că pe ea are loc o singură persoană.
În ce-s strânse,
Unde-s duse
Marile lacrimi neplânse?
Deasupra-s doar stele sfinte,
Dedesubt doar oseminte...
În ce-s strânse,
Unde-s duse
Marile lacrimi neplânse?
(Scrisoare netrimisă)
Oare câte lacrimi o fi strâns Emil Brumaru de-a lungul vieții sale? Dar dacă le numărăm și pe acestea, cele neplânse? Manifestarea interesului pentru locul unde sunt acestea depozitate ne intrigă, căci nu putem intui ce-o fi vrând poetul să facă cu această informație. Să-i mai fie lacrimile de folos? Să vrea oare să le înșire pe un șnur și să le facă vreunei iubite cadou? Lacrimile celor vii nu au ce căuta în lumea celor morți, acestora nefolosindu-le la nimic în ascensiunea către rai. Nici îngerii nu au nevoie de lacrimi și cu atât mai puțin stelele, ce pot reflecta lumina chiar fără a fi acoperite de bălți de apă. Dar chiar și fără a fi de trebuință cuiva, lacrimile stau drept mărturie a sensibilității unei suflet, a unuia ce iubește cu patos sau a unuia ce se teme de propriul sfârșit. Pete de cerneală pe o foaie de hârtie, în acestea se metamorfozează cele cărora li se dă frâu liber, iar cele ținute închise în adâncurile simțirii rămân legate, pentru vecie, de stâlpii de susținere ai trupului.
Nu vom ști, pentru moment, dacă aventura printre vârstele lui Emil Brumaru ne-a făcut ceva mai bogați, dar cert este că imaginea îngerilor și parfumul de mere coapte vor rămâne cu noi, așa cum au rămas, odinioară, întipărite în sufletul său.
Închidem ușa de la sufragerie și ne strecurăm tiptil pe coridor, având grijă să nu dărâmăm vreun teanc de cărți.
Pe hol se scuturaseră pene de înger...