Gânduri despre liceu și către facultate: fragila artă de a rămâne în timp ce pleci

Scriind aceste rânduri, mă aflu în aceeași cameră în care mă pregăteam pentru examenul de admitere la Colegiul Național, la același birou, cu aceleași temeri încă neformulate și cu o nostalgie stranie, aparte, care prevestește ultimul răgaz al adolescenței mele, ca într-un jurnal fără pagini. Astăzi, după opt ani trăiți între aceleași coridoare, mă pregătesc să plec spre facultate, dar ceea ce port cu mine nu încape în nicio arhivă și în niciun dosar de admitere: sunt gândurile, oamenii și felul în care m-am schimbat fără să-mi dau seama, prin amintirile care formează ceea ce urmează. 

       Există locuri care te formează nu doar prin ceea ce îți cer, ci prin ceea ce te fac să descoperi în tine. Pentru mine, Colegiul Național a fost un astfel de loc,  nu doar un spațiu al învățării, ci unul al devenirii și, poate, chiar al desăvârșirii. În acest cadru am trăit mai mult decât gimnaziul și liceul, am trăit o parte întreagă din mine însămi, o etapă în care am învățat să îmi pun întrebări, să cresc, să mă îndoiesc și să mă regăsesc. Dacă aș încerca să rezum acești ani, deși cu greutate, aș putea spune că au fost o copilărie lent transformată în maturitate, asemenea unei fotografii care își relevă treptat detaliile în ochii unui privitor, care devine din ce în ce mai atent. M-am mutat de pe băncile mici ale gimnaziului în cele mult prea mari ale liceului fără să simt o graniță exactă, doar trecerea iminentă dintre ieri și un mâine ce promite evoluție. Și, poate, tocmai acești pași  tăcuți au oferit sens anilor mei, ce au însumat întreaga experiență de elev.

       Colegiul Național a fost, pentru mine, un vorbitor subtil. Nu mi-a spus niciodată în mod direct ceea ce trebuie să devin. În schimb, mi-a oferit contexte, oameni, întâmplări. Mi-a oferit profesori care au știut să aprindă în mine lumini pe care nici măcar nu știam că le caut. Mi-a dăruit, de asemenea, colegi și ulterior prieteni,  care au crescut, fără să știe, odată cu mine. Și mi-a scos în cale, nu în ultimul rând,  competiții, ore târzii de studiu și emoții care, la vremea lor, păreau copleșitoare, dar pe care astăzi le privesc ca pe niște pași necesari în formarea mea. Când coridoarele au devenit busole, pașii mei îndrumați de curiozitate și-au format conturul prin transfigurarea spațiului școlii într-o metaforă a orientării mele interioare, către un viitor al tuturor posibilităților. Dintre lecțiile care nu se regăsesc în manuale, am învățat că schimbarea se instalează în noi ca un răsărit: nu-l poți grăbi, nu-l poți opri, poți doar să-l lași să existe și, în final, să te surprindă prin frumusețea sa. Coridoarele Colegiului Național au fost martorele acestor transformări. Le-am străbătut de nenumărate ori, în diferite stări, devenind, astfel, o introspecție în ultimii mei pași ai adolescenței. Și, totuși, dacă mă gândesc bine, nu coridoarele s-au schimbat, ci felul în care le privesc eu. La început mă copleșeau, mai târziu mă protejau, apoi au devenit locul în care îmi puneam ordine în gânduri înainte de un test sau după orele stresante. Acum, spre final, mă surprinde un gând straniu: poate că maturizarea nu înseamnă doar a cunoaște locul unde mergi, cât și a înțelege amintirile pe care le iei cu tine, iar  acestea nu încap în sertarele ordonate ale memoriei, ci în cele profund dezordonate ale inimii.

 Facultatea mă așteaptă cu un amestec de promisiune și necunoscut. Înainte, îmi imaginam viitorul ca pe un drum drept, dar acum îl văd mai degrabă ca pe o hartă incompletă, pe care unele regiuni se regăsesc încă învăluite în ceață. Privesc retrospectiv și îmi dau seama că fiecare dificultate mi-a dat contur, fiecare reușită mi-a dat curaj, fiecare tăcere m-a învățat să ascult și fiecare întrebare m-a obligat să cresc. Între rădăcini și pași se devoalează geografia unei căi interioare, astfel încât drumul meu nu începe la facultate și nu se termină la liceu, ci undeva între: în gândurile pe care le scriu acum, în emoția pe care o port în suflet, în felul în care privesc viitorul cu teamă și curiozitate în același timp. Totodată, consider că acesta este cel mai frumos lucru pe care l-am învățat în toți anii petrecuți aici, fiecare etapă a evoluției are un sens propriu, iar acesta se dezvăluie abia în momentul în care ai curajul să pleci. Așadar, în timp ce închei această etapă, nu simt că las ceva în urmă, ci că iau cu mine un loc întreg, cu zgomotele, amintirile și tăcerile lui. 

     Spre acest final iminent, încerc să înțeleg ceva de o simplitate care își atinge propria profunzime: devenirea nu este niciodată un act izolat. Ea este suma discretă a tuturor oamenilor, zilelor și emoțiilor care te-au atins. Iar acum, fiind parte a unei generații în trecere, plec încărcată de recunoștință, cu un strop de nostalgie și cu adevărata convingere că tot ceea ce am trăit aici va continua să trăiască în mine, ca o lumină care nu se stinge, ci doar se transformă. În acest mod începe să se contureze drumul meu spre facultate: nu ca o ruptură, ci doar ca o continuare, nu ca o fugă de trecut, ci ca o îmbrățișare a viitorului. În fragila artă de a rămâne în timp ce pleci, descopăr că adevărata maturizare nu este despărțirea, ci continuitatea.

TIANA BITTA, 12 D