Singura scuză de a face un lucru inutil este că-l faci dintr-o admirație intensă. Arta este cu totul inutilă.
Astfel încheie Oscar Wilde prefața uneia dintre cele mai cunoscute și controversate opere ale sale, Portretul lui Dorian Gray. Cartea poate fi văzută ca o încercare a individului de a scăpa de propria condiție de om prin intermediul unui pact faustic, dar poate fi privită, pe de altă parte, din perspectiva unui estetist. Textul evidențiază, în esența sa, importanța frumosului în artă și condamnă arta înzestrată doar cu rolul său moralizator, astfel conturând înclinația autorului spre mișcarea artistică numită estetism, mișcare ce a influențat întreaga sa operă și, bineînțeles, viață.
Oscar Wilde poate fi privit ca un dandy, un rafinat ce a dorit să guste din frumusețile vieții, făcând din propria viață o operă de artă. Acesta mărturisește în De profundis, scrisoare adresată în timpul închiderii sale din motive de indecență gravă în privința relațiilor intime, faptul că dorința a devenit pentru el, în cele din urmă, o boală, nebunie sau poate chiar amândouă. Totodată, susține că s-a lăsat pe deplin absorbit de dorința de a atinge idealul, ignorând realitatea în care se afla.
Totuși, el a căzut pradă unei tentații de care era complet conștient, dacă ar fi să luăm în considerare cartea pe care i-o oferă personajului său, Dorian Gray. Cartea galbenă, cea pe care lord Henry i-o oferă lui Dorian, se presupune a fi În răspăr, opera scriitorului Joris-Karl Huysmans. Această carte pune în prim-plan partea nocivă a estetismului, fatalitatea de a rămâne blocat într-o lume de porțelan. În răspăr este o carte pe care personajul o consideră otrăvitoare, dar în același timp este atras de perspectiva pe care o deschide. Obsesia pentru perfecțiune, pentru o viață aparent ideală sau mai bine zis artificială, se reflectă în caracterul inuman al lui Dorian Gray, ce ajunge să îl ucidă pe cel mai bun prieten al său, Basil Hallward, pentru a ascunde hidoșenia din spatele unui chip de muză. Basil, creatorul, era singurul care putea vedea veninul din sufletul lui Dorian și singurul care i-a văzut frumusețea în cea mai pură formă a ei. Deși Oscar Wilde a avut o preocupare aparte față de estetic, era în continuare un artist, nu doar în artă și vedea fața duală a acestui stil de viață dominat de hedonism. S-a dedicat scrisului, creației, căzând însă, la rândul lui, în acest cerc vicios al plăcerilor umane, după cum chiar el menționează.
Viața elegantă înseamnă perfecțiunea vieții exterioare și materiale, susține Honoré de Balzac în opera sa filosofică Tratat despre viața elegantă. Dorian Gray era un astfel de om elegant, care a dorit să ducă o viață impecabilă în aparență, în public, care a căutat să experimenteze cele mai frumoase sentimente fără a cădea însă în ridicol. Tânărul susținea că dorește să își stăpânească sentimentele și să le domine, fără a realiza, poate, că se îndepărtează de latura sa omenească, sensibilă. Altfel spus, probabil că acest personaj reprezintă motivul pentru care există artă frumoasă, artă de dragul artei. Arta frumoasă, făcută dintr-o admirație profundă, este cea care înglobează ce e mai frumos din om, fizic și moral, dar care, din păcate, este și trecător. Omul e făcut să se schimbe, iar arta – să rămână mereu aceeași. Dorian Gray, devenind însăși opera, creează un dezechilibru ce îi este fatal: primește un chip veșnic frumos, dar rămâne cu o oglindă a sufletului său pervertit, care îl aduce în pragul nebuniei. Frumusețea sa idealizată devine în tablou hidoșenie, iar arta devine, cum ar zice Basil, ”satiră”. Atunci când chipul omului rămâne același, nu îi mai poți cunoaște sufletul, așa că acesta se afișează pe pânză.
Dacă ar fi să fiu eu pururea tânăr și tabloul să îmbătrânească! Oh, pentru asta aș da orice! Da, n-ar exista ceva pe lume să nu dau! Mi-aș da și sufletul pentru asta!
Dorian Gray este cel care, din dorința de a-și transforma viața într-o operă de artă, a făcut un pact faustic. Prin acest pact, aspectul său rămâne veșnic același, tabloul fiind cel care susține toate păcatele sale, tot viciul, alcătuind o imagine ce îl bântuie, o oglindă brutală a sufletului său ce, dintr-odată, este pus pe pânză. Această oglindă care devine opera de artă conturează urâtul din sufletul lui Dorian în același fel în care Basil i-a conturat frumusețea. Tânărul a căpătat o frumusețe netrecătoare, dar a fost pedepsit să își privească fiecare păcat în loc să îl simtă. Dintr-un ideal, portretul devine o mustrare, frumosul din ochii artistului devine urâtul din realitatea crudă.
Ce rol joacă estetismul, totuși, în acest schimb? Criticul John Ruskin, contemporan lui Oscar Wilde, susținea că arta trebuie să redea viața așa cum este și că aceasta trebuie să aibă un scop moral, iar Wilde, prin portretul ce reprezintă, de fapt, conștiința personajului său, critică această idee. Portretul are rolul de a-l mustra pe Dorian Gray pentru păcatele sale, pentru vanitatea sa, devenind din ce în ce mai respingător, mai greu de privit, cu cât capătă o mai mare valoare morală. În egală măsură, arată degradarea sa fizică, rezultat al trecerii timpului. Portretul însumează principiile criticului, însă nu poate fi ignorat faptul că, spre deosebire de chipul lui Dorian, care rămâne același, tabloul este mereu în schimbare. Transformarea aceasta continuă a artei conturează caracterul de oglindă pe care portretul îl capătă atunci când pânza devine partea întunecată, ascunsă, a celui cândva admirat. Esența umană conține atât frumos, cât și urât, iar dacă urâtul nu se poate vedea pe trup, el se acumulează în suflet. Astfel, creația lui Basil se transformă din artă în conștiință, în ceva de care Dorian fuge. Omul fuge de însăși condiția sa.
Misticul în Artă, Misticul în Viață, Misticul în Natură, asta caut. Este absolut necesar pentru mine să le găsesc undeva. – Oscar Wilde, De profundis
Un tablou, asemenea tuturor formelor de artă, cuprinde un sentiment, o senzație, o clipă, și o transformă în infinit. Caracterul moralizator, apropierea de realitate, distrug această atemporalitate și transformă arta într-un instrument, o oglindă. Viața imită arta, susținea Wilde, căci arta e un ideal, ea înglobează perfecțiunea pe care realitatea nu este capabilă să o redea în toată splendoarea sa. Artistul, ghidat de Eros, conservă prin creația sa o idee, un motiv, un sentiment, fără a-l putea justifica. Pentru el, creația sa e perfecțiune, iar perfecțiunea e mereu însoțită de frumos și lumină. În esență, Wilde susține arta ce nu este gândită, fiind dincolo de posibilitățile obișnuite ale gândirii, dar care este în schimb simțită, ca o revelație, ca o experiență mistică. Se menționează în același De profundis existența unui spirit în spatele formelor, al aspectului unei picturi, ce le oferă acestora un sens, o semnificație. Artistul nu calculează, nu gândește și nu poate justifica fiecare urmă de pe pânza sa, fiecare cuvânt de pe foaia sa, fiecare notă de pe portativ. E o chemare, acel misticism care oferă artei un aer divin.
Oscar Wilde definește, prin opera sa, importanța frumosului pe pânză, dând la o parte orice justificare. Deși criticat, la fel ca mulți dintre contemporanii săi, pentru o presupusă superficialitate prin susținerea estetismului, el a cuprins un înțeles mult mai profund, anume că omul are nevoie de frumos în viața sa, indiferent de felul în care acesta este înfățișat. Într-o lume în care toată lumea cere un motiv, e bine să stai să admiri chiar și o secundă acei ochi albaștri pe care pictorul îi adoră până la uitare de sine, acea floare al cărei alb l-a inspirat, sau acel colț de natură surprins idilic din simplul motiv că... simte. Trebuie să ne dăm voie să simțim.
Bianca Luca, clasa a XI-a C
Surse imagini:
Comments