Casandra Deliu, 9B
Sonetul 9 – William Shakespeare
De teamă de a nu înlăcrima
Un ochi de văduvă, stai singur ? Și
De ai muri fără urmaș, abia,
Nevastă stearpă, lumea te-ar jeli.
Întreaga lume văduvă lăsa-vei,
Și-a plânge-n urma ta, că n-ai lăsat
Vreun pic; ori, de o văduvă căta-vei,
În ochii fiilor i-al ei bărbat.
Doar locul și-a schimbat, c-așa-i orânda;
Dar nu poți frumusețea risipi
Făr de sfârșit; sfârșitul i-e osânda,
Și-i de osândă-un bun nefolosit.
Nu stă iubire de-alții într-un piept
Ce cu el însuși e așa nedrept.
Pe parcursul romanului Shōgun (1975) de James Clavell, recent ecranizat într-o miniserie de 10 episoade, creată de Rachel Kondo și Justin Marks, relația lui John și a lui Mariko înflorește ca florile de primăvară, până când este brusc tăiată de venirea neașteptată a iernii, adică a ofilirii florilor – moartea lui Mariko.
În poemul lui Shakespeare, prin care am ales să citesc povestea lor de dragoste, este amintită o văduvă, o văduvă care își trăiește viața cu inima goală, cu lacrimi fine care îi acompaniază obrajii oriunde merge, dar în Shōgun, nu este vorba despre o femeie, așa cum este de obicei cazul. Este vorba despre John Blackthorne. Curajosul pilot al navei „Erasmus”, care a trecut prin zeci de bătălii, mii de cicatrici fizice si morale, pilot a cărui inimă sărea din piept când vedea chipul singurei femei pe care a iubit-o cu adevărat în viață, al unei femei care era aliată cu dușmanii țării sale, a cărei religie încălca principiile religiei lui, a cărei culturi era opusul tradițiilor sale, chipul lui Mariko.
John este văduva, în ciuda faptului că el și Mariko nu a fost niciodată căsătoriți, mereu vor fi conectați spiritual, fizic și psihic. Odată cu moartea ei, și el a murit, inima sa intrând într-o stare de meditare eternă, de repaus, mintea sa neputând să accepte faptul că singurul motiv pentru care trăia a dispărut pentru totdeauna.
Versul „Întreaga lume văduvă lăsa-vei” se referă la viitoarea moarte a lui John, cel care ține amintirea lui Mariko vie, care la rândul său este un simbol al păcii, dar și al războiului. După revelația care a dezvăluit faptul că Mariko este fiica lui Akeshi Jinsai, lumea și-a arătat adevărata față, exprimând ura pentru faptele tatălui ei. Odată cu dispariția lui John, Mariko va muri cu adevărat, toate amintirile pe care le-au adunat împreună nu vor fi existat niciodată.
John Blackthorne, cel pe care locuitorii Japoniei îl considerau un blestemat, un păgân, un nimeni, un om născut fără scop, a ajuns să fie cel mai sfânt dintre toți. Motivul pentru care Mariko s-a sacrificat nu au fost niciodată Toranaga sau crimele tatălui său, a fost pentru onoarea și iubirea pe care o avea pentru John. Mai sus de toate, aceasta prețuie onoarea, loialitatea și credința, ceva ce John i-a putut oferi mereu, refuzând afecțiunea obligată a lui Fuji, mereu a pus-o pe Mariko pe primul loc, mereu a avut ochi numai pentru ea.
„Dar nu poți frumusețea risipi
Făr de sfârșit, sfârșitul i-e osânda”
Precum vorbele lui Mariko, ”O floare este o floare, numai pentru că se ofilește”, așa un om este pur și simplu un om pentru că poate muri. Aici nu este vorba despre flori – ci despre Mariko, care și-a deschis a treia inimă, lucru pe care și l-a promis ca nu îl va face niciodată, pentru ultima dată în momentul morții sale, când a închis ultima dată ochii, când a simțit ultima lacrimă pe obrazul ei îmbujorat. Un om poate fi considerat om, doar pentru că are abilitatea de a muri, de a părăsi această lume. O floare este un obiect gingaș, pur, neatins de om, darul naturii. La fel ca o floare, oamenii sunt mici, delicați, pui la început. Un trandafir nu se naște cu spini, îi crește, îi crește ca mod de apărare împotriva greutăților lumii, nu oricine are curajul și delicatețea de a atinge un trandafir de tulpină.
Din spusese lui Mariko, oamenii au trei inimi; una rece, pe care o prezintă în societate, una pentru familie și cei apropiați, și o a treia, pe care o țin ascunsă pentru eternitate, până în clipa morții. Oamenii pot fi comparați cu niște trandafiri, care trec prin viață cu spini mereu la vedere. Singurele momente în care Mariko s-a lepădat de spinii ei a fost în preajma lui John, când erau singuri, când se crea un spațiu de confort între cei doi, devenind unul, devenind un Androgin, cele două jumătăți, femeia și bărbatul, frigul și căldura, Luna și Soarele, Yin și Yang.
„Nu stă iubire de-alții într-un piept.”
Momentul morții lui Mariko, ultima lacrimă scursă pe chipul său, ultima dată când John i-a putut vedea ochii plini de focul iubirii care ardeau cu flacăra eternă a dragostei, a fost când romanul s-a terminat de fapt. A fost când John a realizat că nu mai are un scop de a se întoarce în Regatul Țărilor de Jos, când ochii lui senini au ajuns să adăpostească cea mai lungă furtuna care a existat vreodată. John și Fuji au fost ultimii care au asistat-o pe Mariko în ultimele sale momente pe acest tărâm, John fiind ultima persoana pe care Mariko a văzut-o, prin crucea sa, credința, John, și onoarea fiind pe același loc în inima ei.
Printre altele, moartea lui Mariko a fost începutul ciclul nesfârșit în care John va fi prins pentru eternitate, ea fiind singurul lucru adevărat din viața lui. Zilele care se vor repeta încontinuu, reconstruirea navei Erasmus, urmată de distrugerea ei de către Toranaga, Mariko – ultimul lucru care îl ținea departe de nebunie.
Sursă imagini:
Comments