top of page
Search

Fizica în ,,Luceafărul” sau intuiția poetică a marilor mișcări ale universului

  • Iustin Tiron
  • Nov 22, 2022
  • 5 min read

Updated: Aug 29, 2023



Aceasta este o interpretare bazată pe fizică, studiul materiei, al energiei, al spațiului și al timpului, cu scopul de a înțelege cum funcționează universul. Fizica, biologia, și chimia își au originea în filosofia naturalistă, există astfel o punte între disciplinele reale și cele umaniste. De asemenea, fizica, fiind știința ce studiază universul, ar putea, în teorie, explica tot ce aparține acestuia, fiindcă principiile sale se regăsesc pretutindeni. Astfel se poate formula o scurtă justificare a legitimității acestei interpretări a poemului eminescian Luceafărul.


Versurile ,,Și căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”, care descriu călătoria spre Demiurg a Luceafărului ce devine, treptat, Hyperion, pot fi interpretate în două moduri. Primul este că Luceafărul parcurge o distanță, pe care un om ar putea-o străbate în mii de ani, într-un timp foarte scurt. A doua interpretare este că Hyperion călătorește cu o viteză apropiată de cea a luminii, fapt evidențiat și de versul: ,,Părea un fulger nentrerupt”, imagine ce sugerează o rază de lumină. O astfel de viteză este numită viteză relativistă, deoarece evidențiază efectele relativității. Teoria relativității este bazată pe două postulate: legile fizicii sunt aceleași pentru toți observatorii din același cadru de referință și viteza luminii este aceeași pentru toți observatorii, indiferent de mișcarea lor față de sursa de lumină. Efectul descris în versuri este cel al dilatării timpului: când viteza unui observator tinde la viteza luminii, intervalul de timp între două evenimente tinde la infinit. Când cineva călătorește cu o viteză apropiată de cea a luminii, pentru acel observator trecerea timpului este încetinită. Astfel, Hyperion ar călători cu o viteză relativistă o distanță de mii de ani lumină, călătorie percepută de pământeni ca având o durată de mii de ani, dar pentru Hyperion ar trece în câteva secunde. Pentru el ,,clipele” sunt dilatate, ajungând să fie echivalente cu mii de ani pământeni. Dacă Hyperion resimte într-adevăr efectele dilatării timpului, atunci, la întoarcere, nu i-ar mai găsi pe Cătălin și Cătălina, aceștia îmbătrânind mii de ani. Ideea este susținută de faptul că în ultimul tablou nu se menționează numele tinerilor. Fata din final aspiră la Luceafăr precum fiica de împărat din primul tablou, la o distanță de mii de ani, ceea ce înseamnă că ar putea fi o altă ființă umană îndrăgostită de același absolut, adică retrăim de fapt experiența întâlnirii cu mitul. Hyperion este o ființă ce transcende timpul, fiind venerat de generații întregi de oameni.


Urmează o serie de versuri referitoare la cosmogonie, de exemplu: ,,Vedea, ca-n ziua cea dentâi, / Cum izvorau lumine;”. Sunt multe versuri în care se face referire la haos și la vid, de exemplu: ,,Și din a chaosului văi, ” și ,, Și vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naște.”. Acestea par să corespundă teoriei câmpurilor cuantice. Universul este format din mai multe câmpuri suprapuse, fiecare particulă elementară fiind o excitare, o perturbație a câmpului corespunzător. Partea relevantă interpretării a acestei teorii este reprezentată de fluctuațiile cuantice. În vid, ca urmare a fluctuațiilor constante ale câmpurilor cuantice, apar perechi de particule și antiparticule care se anihilează reciproc la scurt timp după apariție, cu eliberare de energie, astfel energia unui punct oarecare din spațiu variază aleatoriu. În mod paradoxal, vidul, considerat un spațiu gol, inactiv, este caracterizat de un freamăt continuu. După moartea universului, tot ceea ce rămâne este vidul, iar în lipsa influențelor exterioare puternice reprezentate de materie, gravitație și alte forțe specifice universului așa cum îl știm, forțele și energia eliberată de fluctuații vor ajunge să fie de magnitudini universale, vor deveni forțele dominante ale universului. După un timp îndelungat, deși în acest univers timpul nu are semnificație, fiind un vid infinit, tocmai din aceste fluctuații, din această ,,spumă cuantică” se crede că ar putea izvorî un nou univers. Dacă timpul este infinit, orice se poate întâmpla se va întâmpla. O asimetrie, o polarizare ce se intensifică pe parcursul unor perioade de timp incomprehensibile pentru mintea umană ar reprezenta sursa unui univers. Această idee este susținută de mai multe versuri: ,, Și vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naște.”; ,, Din chaos, Doamne,-am apărut”; ,, – „Hyperion, ce din genuni / Răsai c-o-ntreagă lume,”. Este imposibil de ignorat această asociere repetată a haosului cu vidul. Vremea încearcă în zadar să se nască, deoarece există deja un univers. Vidul fluctuează, dar nu va crea nimic, cât timp este influențat de universul deja existent. Freamătul său, cu puterea de a da naștere la nenumărate universuri, nu este fructificat. ,,Vremea”, un cuvânt ce se referă la timp, este folosit pentru a descrie un univers, deoarece timpul nu are sens fără materie, activitate și energie. Demiurgul, la care Hyperion se roagă pentru a deveni uman, este asemănător cu fluctuația și cu vidul, un creator neconstrâns de timp, de moarte sau de spațiu. Vidul infinit nu are timp sau spațiu, acestea fiind concepte relative: ,, Noi nu avem nici timp, nici loc, / Și nu cunoaștem moarte”.


Este abordată direct până și efemeritatea universului în sine: ,, Un soare de s-ar stinge-n cer / S-aprinde iarăși soare; / Părând pe veci a răsări, / Din urmă moartea-l paște,”. Până și corpurile cerești, elemente naturale ce în mod clasic erau considerate eterne, au moarte. Se subliniază și o ciclicitate a existenței: viață-moarte, creație-distrugere. Din materia lăsată în urma unei stele moarte se pot forma alte stele, planete, oameni. Elemente necesare vieții precum: carbonul, oxigenul, azotul, fosforul etc. sunt formate doar prin fuziune în interiorul stelelor, aceste elemente fiind eliberate în urma morții unei stele. Astfel putem spune că moartea este necesară pentru viață: ,,Căci toți se nasc spre a muri / Și mor spre a se naște.”.


Pentru a concluziona, atrag atenția asupra faptului că, deși Eminescu a studiat fizică la Viena și Berlin, conceptele și teoriile discutate erau necunoscute pe vremea sa, acestea fiind descoperite cu decenii în urma lui. Luceafărul ilustrează intuiția poetică. În timp ce fizicianul cunoaște lumea cu mintea, cu formulele și cu matematica, poetul cunoaște lumea intuitiv-contemplativ, cu sufletul și cu spiritul său, construind imagini fabuloase și plămădind versurile neconstrâns de regulile stricte ale științei. El simte. Speculează despre ce ar fi înainte de existența universului, depășind hotarele fizicii. Trebuie incluse aici influențele din lecturile și traducerile lui Eminescu din textele sacre ale vechii Indii, anume Imnul Creațiunii din Rig-Veda, prelucrat în viziunea cosmogoniei din poemul Scrisoarea I. Poate că sunt slabe șanse ca Eminescu să fi descoperit teoria relativității, dar, referitor la cosmogonie, asemănările cu teoriile moderne sunt izbitoare, astfel încât ceea ce primează este forța imaginativă care închipuie sugestiv marile mișcări ale universului. Indubitabil, în spatele unor astfel de idei poetice atât de complexe se află sclipirea unui geniu.


Iustin Tiron, clasa a XI-a C




Surse imagini:



Comments

bottom of page