Filmul "Dogma" (2024), regizat de Valentin Mocanu - Poezia ca limbaj al libertății și împotrivire a omului în fața uitării

Sofia Crețu, 8C                

Poezia. O tăcere a lumii în timp ce sufletul strigă. Disperare, teamă, melancolie. Gânduri ce se învârt în mintea poetului cu o viteză feroce, amețitoare. Acesta încearcă și eșuează, reușind să creeze arta din spatele acelor versuri. O minte ce îngreunează acei umeri ai artistului neînțeles care se refugiază în lumea dureroasă a conștiinței. Poezia este o dogmă a sufletului ce se reflectă în ea, cuprinzând trăirile profunde ale celui care gândește prea mult, fapt ce poate fi perceput atât ca o binecuvântare, cât și ca un blestem. Afirmația lui F.M. Dostoievski din opera sa Însemnări din subterană „Vă jur, domnilor, că, dacă ești prea conștient, asta-i o boală, o boală adevărată, deplină” dezvăluie adevărul din spatele minții unui artist, atât de pierdut în gândurile ce nu îi dau pace, încât ajunge să înțeleagă prea multe. Iar a înțelege prea multe poate fi doar un chin.

Cred că filmul Dogma (2024), regizat de Valentin Mocanu, este despre această contemplare a poetului ce nu se regăsește în tiparul cotidian, căutând un sens în lucruri stranii, negăsindu-și calea spre libertatea sufletească. Astfel, acesta alege să sufere în tăcere și decide să împărtășească lumii acele trăiri prin versuri, prin poezie. Prin limbajul sufletului. De ce, oare, se condamnă singur poetul? Poate că a uitat cum să vorbească. Poate că singura sa scăpare este prin poezie. Este singurul mod de a fi înțeles. Abstractul prezentat în film nu este nimic altceva decât realitatea minții unui artist, pierdut de mult în tăcerea sa veșnică și neînțeleasă de nimeni. Dar oare își dorește să fie înțeles? Încercând să găsesc răspunsul la această întrebare, am decis să mă raportez la poeziile ce marchează filmpoemul într-un mod aparte.

O mare de gânduri

Deseori, mintea se împotrivește ființei. O distruge, o reconstruiește și o definește. Poezia „mereu împotrivă” de Mariana Codruț oglindește lupta continuă a ființei dintre inimă și conștiință, dintre trăire și fapt, dintre copilărie și maturitate, ilustrând paradoxul minții umane în căutarea unui adevăr pe care nu îl poate găsi. Versurile „mereu împotrivă înot/mereu și împotriva mea” conturează marea de gânduri în care vocea poetică pare a dori să se înece, înotând împotriva malului, împotriva salvării, în dorința de a-și desluși propria minte. Această încercare disperată a ființei se dovedește a fi o ultimă soluție fără de care „nu poate vedea, nu poate auzi și nu poate simți”, proiectând dependența conștiinței umane de întrebarea existențială, dându-i un motiv să trăiască prin dorința de cunoaștere.

Sub straturile de necunoscut, de îndoială și de frică, se află esența sufletului atât de viu și cuprins de disperare, așa cum se reflectă și în versurile „cordonul e viu sub straturi:/drastic și pur”. Și, de fiecare dată când artistul își îndreaptă privirea spre întunericul neimaginabil, vocea unui copil din trecut își face apariția. Câtă emoție și trăire în acea vagă amintire a inocenței ce încă mai trăiește într-un colț al inimii îndurerate a adultului, făcând fiecare pas împotriva visului celui mic și mai apăsător. Iar acel colț de inimă se desprinde, creând o rană ce poate fi vindecată doar prin speranță. Verdele ─ o culoare ce simbolizează armonia și înălțarea sufletească, fiind nuanța caracteristică naturii ─ devine o trăsătură a soarelui individualizat prin căldura interioară pe care o aduce ființei umane. Însă astrul este acoperit de umbra și frigul care captivează eul liric și îl cuprind într-o îmbrățișare rece a tainicului.

Neîncetatele glasuri

Simetricul ce se repetă. Misterul ce induce ezitarea în ființă. O reflexie a siguranței, proiectată într-un peisaj învăluit în frică. Poezia „Camera Ascunsă” de Nichita Danilov simbolizează o continuă întrebare a omului în căutarea unui sprijin care să-i aline suferința. Camera, tratată ca pe un adăpost, are rolul de a proteja. Însă...cine ocrotește acea cameră de propria ei neliniște? În primele versuri ale textului liric, este ilustrată acea cameră care s-a făcut nevăzută. A găsit un refugiu într-o încăpere mai mare, mai răcoroasă. Această personificare are rolul de a contura dorința omului de a căuta un cadru ocrotitor în sufletul altei persoane pentru a îmblânzi fiara ce îi sfâșie gândirea, nereușind a preveni sentimentul de neliniște de unul singur. Și totuși, camera plânge. De ce încă suferă? Oare îi este frică să accepte că se află în siguranță? Oare se teme de soarta care depinde de noua încăpere ce constituie un refugiu?

Glasurile, neîncetatele glasuri, asemănate cu „niște grăunțe în întuneric” aparent inofensive, însă cu cât se adună mai multe, cu atât devin mai apăsătoare pentru ființă. În egală măsură, sunetul acestora este asociat cu ploaia care se scurge prin burlane, neputând fi ținută sub control. Iar ușa, pierdută, însoțește camera, fiind singura deschidere spre sufletul acesteia. Însă cui să-i permită accesul? Este confuză, printre atâtea alte uși, fără vreun răspuns la întrebarea care nu îi dă pace: „de ce?”. Cât de profundă este căutarea artistului ce se rătăcește „în întunericul care se lasă în jur”. Cum și-ar putea explica piedicile interioare, nepermițându-i să descopere partea din sinele pe care îl caută cu atâta disperare? Ochiul ─ oglinda sufletului uman, singurul drum spre regăsire ─ privește în întuneric, spre o altă fereastră a unei alte conștiințe. Și strigă, vocea interioară dezvăluind confuzia și frica față de neînțeles.

Împotrivirea omului în fața uitării

Iubirea sfidează principiul uitării, devenind starea ființei ce se imprimă în fiecare fărâmă a sa, modelând perspectiva asupra lumii a omului și alinându-i singurătatea printr-o rană ce sângerează, până când...până când găsește acea persoană dragă, unică. Poezia „wedon’tobeytheforgetfulness” de Sorina Rîndașu realizează un portret al sufletului uman îndrăgostit ce suferă, se bucură și descoperă tainica iubire prin gesturi pure și simbolice care înalță ființa pe culmile emoției sincere. Vocea poetică surprinde cu o precizie neașteptată tulburările unei minți fragile gândindu-se fără încetare la persoana pe care o iubește, chiar și atunci când vine vorba de cele mai mici aspecte ale vieții cotidiene. Versurile „plânsul din milă, iubirea asociativă, însingurarea, fericirea/devin de nerecuperat” sugerează disperarea ființei în vârtejul de gânduri ce îi extenuează fiecare parte a sa, lăsând-o să sufere într-o furtună care poate fi oprită numai prin împlinirea iubirii. De asemenea, eul liric este învăluit în regretul lașității proprii, oglindit în secvența „întrebările nerostite când stăteam în spatele tău” ce sugerează neîmplinirea conștiinței care dorește să evite, cu orice preț, o durere mai mare, cum ar fi refuzul mult prea sfâșietor pentru ființă ce se reflectă și în titlul a cărui însemnătate este împotrivirea omului în fața uitării.

Cuvintele încărcate cu vinovăție

O legătură tainică între tată și fiu, însă atât de fragilă încât o simplă suflare amplifică sentimentul de vinovăție al eului liric. O figură de o sinceritate tăcută care reflectă o fire atât de îngăduitoare și calmă...așa este tatăl ce aduce copilului sentimentul de siguranță învăluit într-o haină de stoicism neasemuită altei ființe de pe această lume. Poezia „unui tată” de Șerban Axinte oglindește căutarea nesfârșită a iertării de către vocea poetică alienată de orice altă emoție, privindu-și tatăl cu o neputință sfâșietoare. În acele momente, scrisul devine o scăpare din realitatea pe care eul liric refuză să o înfrunte, îndulcind suferința prin cuvintele încărcate cu vinovăție înscrise pe hârtia răbdătoare, primind confesiunea ființei cu o deschidere necuvântătoare a iertării. Versul „să-mi privesc tatăl cu ochii celui ce n-are încă amintiri” sugerează uitarea vocii poetice ca urmare a neîmplinirii sufletești cu privire la viața petrecută alături de tatăl său care pare a se fi scurs fără vreun sens sau scop ce ar fi bucurat ființa.

De asemenea, poezia cuprinde tristețea frustrantă cauzată de așteptarea unui sfârșit, precum cel al unei persoane dragi. Moartea tatălui aduce distrugerea eului poetic, nereușind să regăsească pacea nici măcar prin cuvinte, ceea ce se evidențiază în versurile „uite, până acum nu am putut, nu am putut să scriu/despre morții mei înfricoșători de buni.”. Un alt lucru pe care nu l-am trecut cu vederea este prezența singurelor trei puncte, unul după altul, în ultimele versuri din prima strofă. Câtă emoție neclintită și câtă neputință în a exprima în cuvinte sentimente atât de profunde, inexplicabile...iar, totuși, acele trei simboluri au reușit să portretizeze nespusul.

Revenind la întrebarea de la început: oare își dorește artistul să fie înțeles? Aș spune că, mai presus de toate, acesta își dorește să se exprime. Știe prea bine că este înconjurat de neîncetatul dezacord, așa că decide să caute îngăduința în propriul suflet prin arta care îi oglindește însăși esența. Iar filmul Dogma este o reflexie a artistului care, la finalul călătoriei sale, devine și mai neliniștit, dar împăcat prin propria confesiune interioară.