Anul acesta, ca la fiecare ediție, acest festival se încăpățânează să demonstreze, contrar opiniei populare și general acceptate, că tinerii citesc. Și nu doar atât, au transformat literatura într-o pasiune, un mod de a privi lumea, de a trăi, a înțelege și de a nu fi de acord, atunci când este nevoie.
Ce e oare mai frumos decât 200 de tineri care se înghesuie într-o sală din Casa Pogor, mai ceva decât preșcolarii la tonetele cu înghețată? Înghețata lor este, acum, literatura. Iar anul acesta, mai mult decât oricând, în sală a plutit o mireasmă de cărți noi și speranță. Întâlnirile Alecart au întregit această baladă a frumosului care a umplut Iașiul pentru câteva (prea puține) zile. În fiecare dintre acestea, literele îngroșate de pe coperțile cărților au prins viață, devenind oameni cu povești, nu doar nume și biografii.
„Literatura nu oferă răspunsuri, ci doar întrebări.”- Samar Yazbek
Așa a început prima zi de întâlniri Alecart, întrebând și întrebându-ne. Cărțile prezentate pe parcursul întâlnirilor vorbesc despre durere, suferință, lumi uitate de timp și lumină, război, moarte (oare se putea altfel?), dar nu fac greșeala de a îngropa frumosul. Ele ne arată, fără rețineri, lumea din jurul nostru, spre care mult prea des închidem ochii, din frică sau comoditate, dar nu uită că și din pământul ars pot răsări flori.
În cadrul cărții Iugoslavia, lumea mea de Goran Vojnović, a apărut subiectul identității, multitudinea acestor identități și cine este o persoană în afara buletinului său. Vladan, un băiat cu un tată plecat la război, despre care mama sa îl minte, informal și fără aparente remușcări, că a murit. Tatăl, criminal de război, se ascunde de tribunalul de la Haga. Vladan pornește în căutarea tatălui său, pe care îl găsește (rămâne de judecat pentru cititor dacă în acea persoană se mai afla măcar puțin din tatăl, Nedeljko Borojevic, sau era doar criminalul de război, Tomislav Zravkovic), însă în această căutare se pierde, parcă, prea mult, pe sine. Cartea, care exprimă un adevăr îngrozitor de familiar în prezent, ne reamintește de responsabilitatea pe care o avem față de trecutul nostru, nevoia de a-l cunoaște pentru a nu îl repeta.
În fiecare zi, autorii erau „scoși la tablă” de tinerii prinși în acest joc al relatării adevărului prin „minciuni”, cum au definit Goran Vojnović și Samar Yazbek literatura, mult mai frumos decât în dicționar.
„Vineri, imediat după amiază, când soarele, trecând de zenit, se rostogolea ceremonios spre marginea de apus a văii, Sevoianț Anatolia s-a întins să moară.” Așa începe cartea Din cer au căzut trei mere de Narine Abgarian. Poate un început surprinzător pentru o carte care vorbește despre speranță, despre bine și bunătate. Sau, poate cititorul va descoperi mai târziu, deșirând acest gherghef bătrânesc al cărții, că doar din suferință se naște speranța unei salvări și că viața nu vrea să ne părăsească, poate doar o alungăm noi mult prea des.
„ne-a luat prea mult să creștem
ne-a luat prea mult să alegem grâul de neghină
cel mai tare doare că nu poți să-i îmbrățișezi pe cei care n-au mai putut să te aștepte”
În Maran, sătenii au reușit să crească, să se trezească, dar târziu, aproape prea târziu. De aceea, cartea e un sfat părintesc, o mustrare spusă cu gura blândă și caldă a bunicii, dar hotărâtă în același timp, care ne spune că e timpul să ne trezim. Anatolia s-a ridicat din pat și, odată cu ea, a renăscut un sat întreg, mai multe vieți chinuite au văzut o sclipire de speranță. Nu e povestea unei bătrâne dintr-un sat din Armenia, e povestea unei lumi întregi. Cartea reflectă o realitate usturătoare a societății, care începe să semene din ce în ce mai mult cu Anatolia, așezându-se resemnată în pat, acceptându-și neputincioasă durerea, suferința și, în final, moartea. Pentru ea, moartea nu a mai venit. Poate îi era până și ei greu să ajungă în acel sat uitat de lume... Sau poate că Anatolia, luându-se cu treaba prin casă ca orice gospodină... a uitat să moară. Ce noroc!
Un suflet nou, o viață nouă, un copil scoate satul din acea buclă ruginită a timpului. Pentru noi, poate încă mai e timp, poate că ne-a luat prea mult să creștem, dar viața trage încă de noi.
Trei mere – pentru cel ce a văzut, pentru cel ce a povestit și pentru cel care a ascultat și a crezut în bine. Acesta este darul Anatoliei pentru noi. Dacă mai putem sau nu să îl primim, rămâne de văzut.
„Speranța este singura garanție că viața continuă și va continua. De aceea, este obligatoriu să crezi în bine, deoarece numai ființele umane au această capacitate de a avea speranță și de a crede în bine.” – Narine Abgarian
Dacă până acum ne-am convins, cu siguranță, că moartea există în continuare în jurul nostru și că nu putem să ne oprim din a ne face rău singuri, putem măcar să ne facem datoria noastră de ființe umane. Să avem speranță, să credem în bine, pentru că, după titlul cărții lui Manuel Vilas, În toate a fost frumusețe.
Și poate că, dacă ne uităm destul de atent, undeva printre ghivecele din biblioteca Anatoliei, în toate încă mai este frumusețe. Ipotetic, sigur, poate imposibil, dar ce e mai uman decât să visăm la frumos? Așa cum spune Samar Yazbek, literatura naște întrebări. Deci, este oare ceva de pierdut dacă avem speranță și credem în bine? Oricât de visătoare și poetice ar putea fi aceste gânduri și oricât de sceptic ne-ar privi unii realiști, fanatici ai concretului, din craterul format în canapea și cu fundalul știrilor de la ora cinci.
Umplându-ne sufletul de speranță, mireasmă de mutaki și merele Anatoliei, ne îndreptăm către o altă poveste, una despre origini, o istorie dureroasă, care bântuie generații întregi, Toți copiii tăi risipiți de Beata Umubyeyi Mairesse.
„…pentru cine fuge, însăși ideea de refugiu e un pericol, nu vede în ea decât capcana în care își va încheia cursa.” – Satul Neamțului de Boualem Sansal.
Exact acest lucru îl realizează Toți copiii tăi risipiți, plonjând în trecut ca într-un bazin cu o adâncime necunoscută. Rwanda este o țară mică din centrul Africii, unde au murit în jur de un milion de oameni. Un genocid în care vecinii, oameni cu aceeași religie, limbă, oameni care beau apă din aceeași fântână, s-au ucis cu sălbăticie din cauza unor mici diferențe etnice și a unor intervenții (sau lipsa acestora) ale comunității internaționale. Regăsim și aici, din păcate, mult prea multe asemănări față de ceea ce se întâmplă acum în lume. Și ce e poate cel mai trist este că, sincer, fără să citesc această carte, probabil nici nu aș fi știut vreodată numele acestei țări. Căci – nu e așa? – nu ar fi apărut vreodată într-un manual de istorie. A fost oare suferința neînsemnată? Cifrele prea mici? Dar noi putem veni doar cu întrebările.
Cartea prezintă felul cum suferința devine, parcă, ereditară, iar lacrimile mamei apar și pe obrazul fiicei, uneori, poate, și în colțul ochilor nepotului. Blanche se duce în Franța, se refugiază în promisiunile Occidentului. Băiatul ei crește în acest mediu, dar tânjește către originile sale, în timp ce bunica sa, mama lui Blanche, rămâne în Rwanda. O familie legată prin povești, dar nu cele ale pozelor nostalgice de familie la care mai zâmbești din când în când, seara, obosit. Nu, acelea nu au existat în Rwanda. Această familie este legată de poveștile războiului, ale suferinței. O familie în care bărbații aproape că nu există, furați de închisorile politice, de război și, mai târziu, de simpla natură schimbătoare a vieții.
„Uite, am impresia că asta îmi vine să fac de acum înainte: să spun povești, să pun virgule între alte lumi și cea de aici.” Așa încheie Stokely, fiul lui Blanche, scrisoarea sa către bunica, Immaculata. Și reușește să facă ce își propune, să unească lumi, povești. Și de data aceasta, nu prin durere și suferință, ci prin speranță și amintiri.
De asemenea, FILIT-ul a unit, la fel ca Stokely, amintiri, a creat povești și a oferit speranță. Tinerii au vorbit despre cărți, au pus întrebări, muzica a însoțit literatura, iar poezia ne-a hrănit nevoia de frumos. Timp de cinci zile intense, tinerii și-au petrecut timpul în Casa FILIT, au dat banii pe cărți, au împărtășit idei despre ce au citit, despre oamenii pe care i-au cunoscut.
Pentru că anul acesta a fost vorba despre speranță, speranța (și dorința) mea este ca toți cei prezenți, plecând în grabă, poate, la sfârșitul întâlnirilor cu autorii, vor rămâne în minte măcar cu imaginea unor oameni de toate vârstele, etniile, religiile, culorile, naționalitățile, care vorbesc despre cărți și zâmbesc. Nu contează în ce ordine. Pentru că, la FILIT, oricâte limbi s-au vorbit, zâmbetul nu a trebuit niciodată tradus.
Andrei Tătărușanu, clasa a IX-a E
Surse imagini:
imagini 1-4: www. carturesti.ro
Comentários