FILIT - Premiul liceenilor sau Toamna în care oamenii devin povești

Povestea de dragoste dintre om și literatură

Aș vrea să vă imaginați că vă aflați într-un octombrie veșnic, un octombrie care desprinde filele cărților din coroana cea mai înaltă, ca să plouă cu povești în suflete, să se aștearnă covoare de cerneală peste podele, un octombrie care pârguiește cuvintele să se scurgă nectarul ideilor, suflă pulbere de poezie și poleiește Iașul în lumina crepusculară de toamnă bogată a literaturii.

Vă aflați într-un octombrie care scrie cu penele scriitorilor înmuiate în inima fiecărui cititor povestea de dragoste dintre om și literatură, povestea aceasta fără sfârșit a FILIT-ului, scrie capitol cu capitol și frază cu frază despre cum, de la Turnul Babel încoace, ne-am regăsit limba veche de când a rostit prima dată făptura o vorbă care a umplut tăcerea, limba pe care o înțelege fiecare om în mâinile căruia a poposit, călătoare, o carte, limba din care se nasc, înainte să le scriem, poveștile.

Aș vrea să vă imaginați că sunteți un licean care a ieșit pe porțile școlii cu o geantă ticsită de stilouri, cărți pline de denumiri complicate, manuale cu numere, dar de pe porțile școlii, intrați în acest octombrie veșnic, vă așezați pe covorul arămiu de file de poveste și găsiți cinci cărți, cinci cărți cu parfum intens, proaspăt, deși mai degrabă amărui decât dulce.

Să cauți până la capătul lumii

Și deschideți prima carte. Și nu mai rămâne nimic din lumina crepusculară de octombrie veșnic, pentru că abia mai răsare o sclipire pe Cerul ca oțelul - Cosmin Leucuța, cer care se întinde nesfârșit și rece deasupra graniței dintre uman și supraviețuire, deasupra omului în care cele două de întrepătrund. Este povestea vieții care răsare din ruinele unei lumi post-apocaliptice, povestea unei lumi destrămate, o lume inumană prin care călătorește unui dintre ultimii oameni umani, o femeie, o mamă, o supraviețuitoare. Când cel iubit te părăsește, când copilul tău, viață din viața ta, moare, când omul din stânga ta vânează omul din dreapta ta, nu poți să faci altceva decât să cauți până la capătul lumii ceva care să merite privit așa cum privești singura fotografie a fiicei tale moarte.

Omul uman caută acel ceva printre triburi de canibali, în spitale în care pacienții cu mintea tulbure operează medicii fără anestezic, prin încăperi atât de goale, că au uitat de mult cum arată o familie fericită la masă, găsește o fărâmă de iubire, o pierde în fața fiarei care a devenit omenirea, dar în final, chiar și prin cerul opac și apăsător ca oțelul, trece o rază de soare, iar supraviețuitoarea naște viață în speranța că viața va aparține din nou omului.

Un râu subțire care se varsă în propriul izvor

Iar raza aceea de speranță ne întoarce în veșnicul octombrie. S-a răcit puțin, dar doar puțin. Deschideți următoarea carte, parcă are parfum de povestiri conservate în sirop dens de piersici, piersici care sunt totuși de un soi aparte, un soi vechi, din care se simte încă aroma dulce-amăruie, pentru că au păstrat din piersicul lor niște Gene dominante – Ștefania Mihalache.

Nu există om izolat în timpul și spațiul propriu. Nu există om absolut singur cu sine, pentru că acel sine poartă amprenta unui trecut care va fi și viitor, pentru că există trăiri care persistă de-a lungul timpului, pentru că bunica gătește, mama așează masa, fiica mănâncă, iar apoi totul se desfășoară în sens invers și rolurile se rotesc. Tot copile, adolescente, femei iubite, îndurerate, neliniștite sunt toate personajele feminine din povestiri, chiar dacă nepoata se urcă pe acoperișul casei după piersici și aproape cade, iar mama se apleacă în somn peste balustrada balconului, chiar dacă bunica, la moartea soțului, crestează o cârjă veche în loc să plângă, pentru că în lemn vede ceea ce vede și mama în întunericul grădinii din care o cheamă o ființă a unui alt tărâm. Nu sunt singure, pentru că la mormântul bunicului, nepoata îi șoptește să n-o iei pe mamaia, că nu-i singură, e cu mine. Este cu tine și cu ceea ce au trăit multe alte femei înaintea ei, cu întrebările la care mama mamei sale nu a găsit răspuns și pentru că nici ea, mama mamei tale nu l-a găsit, și fiica fiicei tale o să se întrebe. Pentru că, oricât de mult timp ar măsura, acul ceasornicului tot prin numerele de la unu la doisprezece trece și tot timpul unei vieți îl măsoară, dar poate că timpul nu este infinit, poate că timpul este, de fapt, un râu subțire care se varsă în propriul izvor și străbate alte și alte vieți.

Nicio hartă n-a fost trasată între oameni

Dar nu măsoară la fel de grăbit veșnicul octombrie în care o să vă rog să vă întoarceți. Imaginați-vă că ridicați de pe covorul de file următoarea carte, dar imaginați-vă cu adevărat, s-ar putea să nu mai putem repeta gestul, nu știm cu certitudine dacă totul este o Repetiție pentru o lume mai bună – Mihai Radu.

Dacă ar fi, atunci poate că tatăl cu Alzheimer și-ar aminti în viața viitoare să fie tatăl la mormântul căruia vor plânge copiii, poate că fosta soție va ști ce are voie să dezvăluie și ce ar trebui să rămână secret, poate că Paul va intui scenariul mai bine. Pentru că nu este ușor să improvizezi pe scenă, să joci spectacolul unei vieți mărunte fără să te împiedici de scândurile unei podele care parcă anume a fost construită să-ți fie ție greu să fii bun. Paul nu a jucat perfect din prima încercare nici rolul de soț, nici rolul de tată, nici rolul de fiu și nici ceilalți actori n-au ridicat publicul în picioare prin desăvârșirea prestației lor. Fie didascaliile au fost prea sumare, aproape inexistente, și nicio hartă n-a fost trasată din punctul copilului care credea în oamenii mari și frumoși, în eroii liberi care aveau lumea la picioare, până în punctul bătrânului care să-și amintească împlinit toată viața, fie didascaliile au fost prea rigide, până s-au contrazis unele pe altele în principii, iar actorul n-a putut să le respecte simultan și s-a împiedicat. Undeva între cele două puncte se află, la o răscruce de alegeri, adultul din Paul, dezorientat și grăbit, fără să știe cum să nu devină bătrânul amnezic, fără să mai zărească încrederea copilului, sperând (sau convingându-se) că tot haosul scenei acesteia fără sens nu este decât o încercare, o reprezentație provizorie, o repetiție pentru a fi mai buni.

În apartamentele timpului din sticlă și oglinzi

Vă rog să vă întoarceți în veșnicul octombrie acum, să lăsați puțin poveștile să se decanteze în adâncul inimii, să vă clătiți privirea în lumina caldă, pentru că următoarea carte este atât de coaptă și de grea de seva poveștii care se scurge și împânzește totul cu izul prăfuit al amintirilor. Vă rog să rostiți strămoșul cuvântului atât de iubit de copii, numele care se află la originea formulei vrăjite abracadabra, să invocați zeul celor 365 de zile, Abraxas – Bogdan-Alexandru Stănescu.

Deschideți prima pagină într-o mansardă slab luminată, unde, la o masă, Mihai Lucescu întoarce pe toate părțile macheta unui bloc construit din sticlă și oglinzi. Pe alocuri, privirea poate pătrunde în intimitatea fiecăruia dintre cele unsprezece apartamente, dar alteori ochii își întâlnesc reflexia deformată de argintul vechi. În fiecare apartament filele calendarului indică un alt timp, sau chiar mai multe timpuri, dacă pe masă este deschisă vreo carte de istorie sau vreun jurnal cu însemnări. Foarte complicat și nestatornic este timpul pe care-l urmărește Mihai alergând pe holurile blocului, pline de tablouri cu actrițe seducătoare care l-au inițiat în arta pasiunii, de postere cu trupe rock din secolul trecut și rafturi cu manuale de istorie destrămate, pe care în zadar studentul la istorie a încercat să le salveze. În unele apartamente, copilul Michi privește fascinat picturile încă umede ale mamei sale care-l iubește cu autoritate, în alte apartamente, studentul la istorie adoarme cu capul pe masa bibliotecii, iar uneori, din cămara vreunui apartament, de aud strigătele de luptă ale împăratului Frederic Barbarossa sau șoaptele tandre dintre poetul american Delmore și iubita lui din țara dintre Dunăre și Carpați. Într-un apartament comunist se aude bâzâitul unui radio care anunță ilegal începutul revoluției, perete în perete cu o sufragerie în care o familie destrămată încercă să mimeze sentimentul de apartenență pe care Mihai nu l-a avut niciodată cu adevărat. Ca într-un șir de viniete uzate, amintirile se desfășoară sacadat, în valuri, măturând prezentul cu forța unui suflet care se caută în trecut, iar în urma lor, mansarda prăfuită se umple de emoții, de suferința și dragostea care doar împreună pot construi o lume.

Cu ochii larg deschiși printre fantomele celor arși de vii

Vă rog să închideți ușa mansardei și să vă întoarceți în veșnicul octombrie, cu grijă, verificați dacă v-a rămas cheia vreunui apartament în buzunare. Și vă mai rog să respirați câteva secunde aerul tomnatic, să vă plimbați mâinile prin firele de iarbă încă verzi care răsar răzlețe printre frunze și file de poveste. Vreau să vă asigur că mereu au răsărit povești din pământul acesta rodnic în darnicul octombrie literar. Dar știm noi sigur ce s-a înălțat din fiecare petic de pământ acoperit de flori? Stați pe file de toamnă și savurați mere și povești parfumate și faceți toate acestea în pace. Pentru că este pace.

Acum o să vă rog să nu vă mai imaginați nimic, mă tem că nu este nevoie de un exercițiu de imaginație foarte complicat ca să deschidem ultima carte, se deschide dureros de aproape de o realitate prezentă. O să o iau eu în mâini și o să vă povestesc totul, să mă asigur că o să găsesc toată lumina din întunericul sufocant.

Țin în mâini o întrebare: Sunt oare un călău? – Lilia Calancea. Mă tem să răspund, nu o să caut răspunsul, nu sunt în măsură. O să caut perechile de ochi prin care privim cea mai mare tragedie a umanității și o să adaug perechea mea de ochi, ochi ce nu au văzut niciodată războiul mai departe de filele cărților.

Țin în mâini descoperirea unei tinere care găsește în tatăl său un supraveghetor al lagărului de exterminare de la Treblinka, din Polonia ocupată de naziști în Al Doilea Război Mondial, o tânără care simte mirosul de sânge străin și nevinovat curgându-i prin propriile vene. Țin în mâini jurnalul unui complice al genocidului care a pătat de sânge tot întinsul Europei, un complice forțat să lepede omul din el la porțile lagărului, un complice care speră că, izolându-se în turnul de veghe, își poate păstra omul dacă se întoarce cu spatele la gura iadului deschisă în pământul Treblinkăi. Țin în mâini însemnările femeii, soției și mamei care găsește salvarea în cel care joacă rolul ucigașului, femeia care-l iubește din Infern și până când speră că se clădește din nou Paradisul, dacă se va mai clădi vreodată, pentru că o maternitate ridicată pe ruinele unui ghetou nu stârpește răul, ci ne face să-l uităm, iar dacă-l uităm, îi dăm timp să prindă din nou rădăcini. Țin în mâini carnetul unui poet rătăcitor printre fantomele celor arși de vii, un poet care moare scormonind în căutarea vieții din cenușă.

Am găsit mulți ochi plini de lacrimi, dar doar unul singur e de negăsit la vremea când s-a născut povestea pe care o țin în mână, singurul ochi a cărui lacrimă ar putea să spele sângele.

Și m-a chemat

DUMNEZEU

și mi-a spus

Tu ești OCHIUL

Privește lumea

din turn

veghează peste ea

să nu-ți scape nimic.

Să-mi spui totul.

Dar vezi...

să nu cauți moartea

cuiva sau

să te ucizi

fără mine.

Nu-ți cer prea mult să veghezi

Doar o clipă,

Bine?

Refuzi? E prea mult pentru un om?

Atunci cui să dau locul?

De ce crezi

că-s obosit?

Și-nchid

Uneori

OCHIUL.

Și în cele din urmă, ce au văzut ochii mei, ochii mei care nu au văzut nici sângele, nici flăcările, nici lacrimile, pentru că s-au deschis în pace?

În primul an de liceu, am văzut memoriile compozitorului polonez evreu Władysław Szpilman, Pianistul, memorii care vorbesc despre lupta lui de a supraviețui în Varșovia invadată de naziști. Povestea lui Wladyslaw se intersectează cu scena unui convoi de copii orfani care se îndreaptă spre trenul care urmează să-i ducă la Treblinka, îmbrăcați de sărbătoare, veseli, cântând la vioară. Învățătorul lor a avut posibilitatea de a se salva, dar a ales să meargă cu ei spre moarte, spunându-le că merg la țară. Ochii mei au vărsat lacrimi la vederea acestui om care își însoțește copiii spre moarte cântând la vioară, dar nu-mi explic de ce nu am căutat numele învățătorului. Trei ani mai târziu, povestea călăului Liliei Calancea se intersectează cu scena unui convoi de copii, îmbrăcați de sărbătoare, cântând, care coboară dintr-un tren și se îndreaptă către camera de gazare alături de învățătorul lor, scriitor de povești pentru copii, căruia i se oferă șansa să se salveze, semnează o carte de povești pentru copilul unuia dintre călăii săi, dar alege să le spună povești celor mici până la moarte. Nici de această dată nu am căutat numele acestui scriitor. Dar l-am căutat în Pianistul. Janusz Korczak urcă în tren în povestea lui Władysław Szpilman și coboară din tren în povestea Liliei Calancea, iar pentru mine, asta înseamnă literatură, forța de a întregi povești, forța de a lumina întunericul, forța de a deschide ochii.

Și cu ochii deschiși ne întoarcem în veșnicul octombrie și parcă ne pare mai blândă lumina crepusculară și mai dulce parfumul de cuvinte pârguite, dar mai plină de lacrimi pacea în care ne bucurăm de toate cărțile pe care le ținem în mână. Eu mi-am răsturnat stilourile și manualele, trebuie să am loc în geantă pentru povești și ochii s-au deschis mai larg, ca să am loc pentru adevăr, și inima e puțin mai încăpătoare, să așez în adâncul ei vioara lui Janus Korkzac.

Veșnicul octombrie literar de la Iași nu se încheie, doar e veșnic, dar probabil îi vom deschide coperțile anul viitor, când vom mai scrie un capitol al poveștii de dragoste dintre noi și literatură.

Maria Elisabeta Baltag, clasa a XII-a C