FILIT - Premiul liceenilor sau Cinci întâlniri cu poveștile care își scriu cititorii

A sosit Filit-ul,

acoperă-mi inima cu ceva,

cu pagini dintr-o poveste

sau mai bine cu povestea ta.

Am mai întors o filă, stând pe o bancă din fața Teatrului Național „Vasile Alecsandri”, sub un arbore cu frunze îngălbenite, liceene și ele, ca și mine, prinse toate între paginile ce-și plângeau, dulceag, povestea. Zile în șir m-am întors, întrebându-mă ce frunze or mai fi renunțat, care dintre ele nu aveau să ajungă, vreodată, la epilog și am continuat de dragul celor rămase. Ne-am pierdut în labirintul acesta împreună – se cade să le ajut și a ieși din el, ținând, măcar, cartea-poartă deschisă pentru ele. Așa s-a desfășurat firul poveștii noastre, fiind cusut pe etamină și în inimă, luând forma unei mari grădini în care își ocupă locul cinci noi „căutători ai adevărului”: Cosmin Leucuța, Mihai Radu, Ștefania Mihalache, Bogdan-Alexandru Stănescu și Lilia Calancea, punând fiecare mâna pe acul de cusut și împodobind întinsa bucată de material. Poate că frunzele s-ar fi vrut și ele prinse cu ață în marele roman, dar nu știu dacă ar mai fi fost loc și pentru ele, după ce s-au brodat acolo atâtea inimi de tineri.

E acel moment din an când Iașiul are parfum de poezie, când se plimbă nopțile pe străzi cititorii beți de vers și de nesomn și când picură din suflete praf de stele și de cretă. Am visat? Dacă mă gândesc acum la desfășurarea întregii experiențe, aș putea spune că da: Premiul liceenilor a fost o iluzie, un vis de o noapte, cinci cărți ce s-au transformat într-un timp atât de scurt în vis și coșmar, în temeri legate de viitor și întrebări despre trecut. Ce caut eu în paginile astea? De unde mă știe domnul/doamna „căutător al adevărului” și cum a îndrăznit să scrie despre mine fără să mă întrebe înainte ce părere am despre asta? Liceana ajunsă personaj într-o poveste dintr-o vreme pe care n-a trăit-o niciodată. Sau poate că a vizitat-o într-un vis de până acum sau într-un vis pe care a visat că-l va avea cândva. Iar acum sunt aici, în ipostaza de judecător ce ține puterea în mână și nu știe cum să o folosească: să mă îndrept către cel ce mi-a surprins portretul cel mai bine sau către cel care s-a îndepărtat cel mai mult de original? Mi-am dat seama că alegerea corectă nu există când vine vorba de artă: alege-l pe cel care te-a lovit cel mai mult, cel pe care l-ai simțit asemenea unui glonț în piept sau unui semn de pauză în simțuri. Și asta am și făcut. Licitez: cine-mi dă mai multe lacrimi? Și s-au prezentat în fața mea...

Cu gândul la poveștile ce nu se vor mai scrie niciodată

O femeie, o mamă, o supraviețuitoare, mergând cu pași lenți pe sub Cerul ca oțelul pe care Cosmin Leucuța nu a mai lăsat, ca infimă speranță, nici măcar lumina stelelor. Tot ce mai poate ghida omul în drumul său către nicăieri rămâne acel „Nu vreau să mor!” pe care și-l repetă la infinit, ca pe o mantra a noului său suflet (sau a noului său gol pe care vrea să creadă că îl mai poate numi astfel), fără a mai ști de ce și-ar dori să trăiască. Instinctul răzbește în fața rațiunii când lumea din jur se cufundă în cenușă, dar nu doar instinctul brutal al supraviețuirii, ci și cel matern. Nu mai poți fi soție într-o lume pierdută, dar nimic nu te poate opri vreodată din a căuta să fii mamă pentru cineva. Poate chiar simți mai intens sunetul ce semnalizează golul din stomac al copilului, loviturile vântului ce îl fac să tremure și răceala aerului care se dovedește a fi insuficient pentru puiul fragil, neplămădit pentru a face față trecutului devenit prezent, nepregătit pentru un joc infinit de-a v-ați ascunselea sau pentru un cer fără de stele. Măcar pe acesta din urmă nu a fost vreodată nevoit să-l vadă.

Romanul m-a lăsat, după fiecare capitol, după fiecare înfiorătoare descoperire, cu o senzație tot mai profundă de amar, de frig și de teamă. O teamă inexplicabilă mie, aflată într-o lume în care pot vedea în persoana de lângă mine un seamăn și în care banii înseamnă stabilitate, în care îmi pot spune în fiecare seară că Dumnezeu există și în care nu simt nevoia de a-i scrie numele cu literă mică.

În lumea în care primează animalicul se găsește, însă, locul atașamentului, care o împinge pe eroină să caute înlocuitori celor din trecutul ei, chiar și atunci când fiecare om salvat înseamnă sacrificarea propriilor zile. Cuplul căruia i-a oferit verigheta sa, în încercarea de a regăsi loc pentru normal în ceea ce a mai rămas din lume și fata căreia îi citea aceeași bandă desenată, cu gândul la poveștile ce nu se vor mai scrie niciodată. Șterși din memorie au fost cu toții, de ultima și cea mai brutală întâlnire: bărbații, spitalul, femeile captive, cu toții având deasupra semnul morții, pe care încearcă să-l ignore, storcând seva vie din cei din jurul lor, curățându-le carnea de pe oase și speranța de pe suflete, dar fiind sortiți aceluiași destin. Nu mai există morală, datorie, vină, dar mereu va dăinui dorința ce îl lovește pe om în toate măruntaiele, amintindu-i mereu că încă se află în interiorul său și are nevoie să fie împlinită.

În atâta singurătate și incertitudine, Cosmin Leucuța alege să își încheie romanul cu o promisiune: „O să mă găsești aici când te trezești.”. Poate că, în momentul când lumea unde te afli se destramă, devine mai important să știi că vei avea lângă tine pe cineva în ziua următoare, poate chiar decât faptul de a te trezi spre a vedea acea zi.

Oamenii sunt mai fericiți când sunt unul fără altul

M-a sunat mai târziu un domn, ale cărui emoții nu am reușit cu niciun chip să le citesc după tonul vocii și m-a întrebat dacă n-aș putea să mă ocup de înmormântarea tatălui său. Și tocmai am început cu sfârșitul romanului lui Mihai Radu, Repetiție pentru o lume mai bună, alături de cea mai înșelătoare copertă pe care am văzut-o vreodată.

Omul și propriul trup, ce pare a-i ține sufletul cusut de căptușeala din interior, spre a-l constrânge a se implica într-o viață mai mult sau mai puțin importantă. Asta până la instalarea bolii: demența, ce taie fir cu fir cusătura și lasă conștiința constrânsă să zboare către orizonturile ce nu putuseră fi atinse până atunci. Dar ce le rămâne de făcut celor rămași în urmă, ce pot doar privi la trupul din fața lor, la ochii pierduți și să se întrebe dacă locatarul mai este acasă? Să-și amintească viața celui dispărut (căci mai pierdut e cel conștient încă de lumea din juru-i) și s-o trăiască pe a sa. Pe măsură ce demența își face de lucru cu foarfeca aceea de temut, memoria fiului devine o ustensilă de care se folosește atât acesta, cât și tatăl. Experiența sa trezește în el amintirea aceleiași etape, trăite cu mulți ani în urmă, pe care nu o mai poate rememora, așa că scriitorul-povestitor trebuie să-l asculte pe cititorul său, spunându-i chiar povestea scrisă de el însuși și pe care a uitat-o: „Te rog frumos, spune-mi, cum am cunoscut-o pe Tatiana?”. Marele povestitor, deși nu mai poate înțelege ceea ce aude, continuă să perceapă emoția, senzația proprie, aferentă momentului descris. Romanul a devenit poezie: „Minunată, minunată femeie maică-ta!”.

Mihai Radu a reușit să mă determine să pătrund în cartea sa, înrolându-mă în „armata inimoasă” a celor care îl acuză pe fiul care încearcă să se țină departe de responsabilitatea tatălui, pe soțul indiferent față de soția sa și pe amantul care nu își ia niciodată „rămas-bun”. L-am judecat chiar și în momentele sale de reflectare asupra scopului legăturilor dintre oameni, care oricum sunt mai fericiți atunci când sunt despărțiți și doar tânjesc unul la compania celuilalt. L-am învinuit chiar și atunci când l-am văzut în ipostaza de judecător aspru al propriului său scop, constatând că toți ne naștem doar spre a ajunge, într-un moment oarecare, să murim. Am continuat până la lovitura finală – adevărul ce rămăsese ascuns în umbra bătrânului neajutorat. Dar pot spune, oare, că mi-am schimbat opinia despre protagonist? Nu știu; ceea ce mi-a rămas în urma lecturării cărții este un gol cam la fel de mare ca noaptea petrecută de cei doi în viscol, așezați pe jumătatea de porc.

Când ceasul generațiilor merge invers

O săptămână mai târziu, Ștefania Mihalache mi-a făcut cunoștință cu trei femei, legate una de cealaltă prin Gene dominante de natură biologică, dar și socială. Fiica, mama și bunica, trei generații ce s-au înălțat în perioade diferite, având în comun acea boală ereditare transmisă din generație în generație, o hemofilie emoțională ce se manifestă doar la urmașii de sex feminin: o lipsă ce își adâncește ghearele în sufletul celei părăsite, uitate în fața propriei vieți, neînțelese nici măcar de suratele sale. Ceasul cărții merge invers, fiecare traumă își găsește originile, până când trecerea în neființă a cuiva devine noul punct de start, de la care timpul își reia curgerea obișnuită.

„Masa durează prea mult!” și „Eu când mă pot bucura?” capătă sens atunci când descoperim relația defectuoasă a părinților și asprimea cu care bunica întâmpina orice idee a copilei legată de lumea din jur. Singurătatea ca destin pe care femeia nu îl poate rescrie nici măcar prin întâlnirea alesului său i se revelează în cimitirul cunoscut încă din primii ani de viață, când o însoțea pe doamna Craiu cea bătrână când mergea „în vizită” la soțul ei, declarând cu voce tare că unicul lucru pe care îl mai așteaptă este moartea ce îi va reuni.

„Cearșaful nu este suficient de curat!” și „De ce nu faci nimic?”, „Porque te vas”, toate își au originile în acel suflet care a visat să primească luna și care s-a ales în final cu un partener care, deși îi poate oferi orice bucurie materială, nu o poate face fericită. Ai totul, ce îți lipsește, de ce încerci să mori? De ce îi tai aripile fiicei tale care crede că poate vedea marea de la o oră distanță de aceasta? Lovită în piept de cuvintele surorii și mamei, care nu văd dincolo de băiatul care i-ar oferi orice, dar fără de ambiție, de înțelegere sau de deschidere către problemele de natură spirituală ale soției sale, aceasta devine exact opusul femeii de care ea din tinerețe ar fi avut nevoie. Poate că dacă ar fi avut pe cineva care să-i spună ce este în regulă să nu poată iubi un om care și-ar da sufletul pentru ea, pentru simplul fapt că sufletul său pălește în comparație cu astrele, lucrurile ar fi stat altfel. Dacă nu ar fi fost forțată să aducă pe lume un copil, când ea însăși se simțea un copil în propriul trup, ar fi putut opri transmiterea genei distructive.

Încheiem totul cu moartea bunicii, stâlp al tuturor poveștilor de viață, dar al cărei trecut rămâne învăluit în mister. Am putea să o numim pe ea sursă a tuturor conflictelor? Poate că nu. Originile genelor dominante, transmise din generație în generație, se află de mult pierdute prin arborele genealogic al familiei. Doamna Craiu cea bătrână va rămâne un mister de nepătruns: nu origine, ci doar verigă a unui lanț, a cărei conexiune la cea precedentă va rămâne ascunsă.

Printre exponatele vieții devenite muzeu

O casă, unsprezece apartamente și o poveste în fiecare dintre ele. Așa mi s-a prezentat Abraxas, romanul lui Bogdan-Alexandru Stănescu, al cărui personaj, Mihai „Michi” Lucescu, profesor de istorie, se descoase pe sine și trecutul său spre a descoperi momentele-cheie ale propriei vieți, care l-au condus spre apartamentul cu vedere către casa lui Ilarie Voronca, poetul sinucigaș, la care a ajuns după o studenție în timpul căreia a navigat prin ultimele zile ale lui Eminescu.

Cronologia evenimentelor nu este foarte bine delimitată, totul părând a pluti într-o ceață densă, în care unica certitudine este existența celor unsprezece camere, dar momentul și felul în care vom ajunge să trecem prin ele va rămâne nedezvăluit până când ne vom trezi așezați față în față cu faptul în sine. Viața lui Michi, devenită muzeu, are drept „exponate” niște figuri ce sunt, la rândul lor, la fel de intens creionate în paginile cărții; atât de bine și de intens, încât devine uneori incert dacă noi explorăm arhitectura lui Michi însuși sau doar pe ale celor ce l-au format, dar așezate la un loc, formând întregul bloc al lui Abraxas. Mama care nu se dădea înapoi de la a evidenția drama propriei vieți, tatăl ce l-a respins cât timp a avut succes, tatăl vitreg cu viața sa dublă, bunicul ce fusese, la rându-i, umanist, dar care a renunțat la vis de dragul certitudinii, alegând, însă, să strângă melci alături de micul său nepot. Timp și oameni – rezumatul unei persoane, ce poate deveni un Eminescu ce se agață de zilele rămase și de comoara din cap, în care îmi place să o văd pe Meri, bunica, după ce a suferit un atac cerebral, sau un Voronca, suflând el însuși propria lumânare.

Călăul se întreabă despre propria umanitate

Mi-ar fi plăcut să spun că cea din urmă întâlnire precedentă FILIT-ului a fost una plină de fericire: contactul emoționant stabilit de o fiică cu trecutul părinților ei, impactul descoperirii și viața din urma acesteia. Până aici, nu am mințit cu nimic – chiar cu asta m-am întâlnit în paginile romanului Sunt oare un călău? al Liliei Calancea – un jurnal, istoria unei familii, o fiică ce și-a schimbat cu totul percepția despre propriii părinți. Ceea ce am trecut cu vederea a fost faptul că aceasta a fost a doua astfel de schimbare, prima având loc la descoperirea fostei ocupații a tatălui, aceea de gardian în lagărul Treblinka, desemnat să pună punct destinului oricui ar fi încercat să evadeze.

Am avut în față o mulțime de povești despre Holocaust, despre tragedia pe care acesta a reprezentat-o, dar mereu am găsit în prim-plan o victimă sau un supraviețuitor, niciodată un călău care își pune întrebări legate de propria vinovăție sau chiar de propria umanitate. Din Treblinka nu puteai ieși viu, fie că erai adus într-un tren de vite sau într-unul pentru oameni.

Oberwachmann-ul Moroz va rămâne pentru mult timp de acum încolo pe lista acelor oameni memorabili pe care i-am întâlnit prin intermediul unei cărți. Frate cu diavolul însuși, cum l-a numit și Alioșka Kostenko, tatăl Margaritei, pare mai întâi a găsi plăcere în a-i condamna pe cei din jurul său la suferință, ca și cum ar desfășura adevărate experimente asupra generalilor cărora le era superior, spre a vedea care dintre ei înnebunește mai întâi și cum afectează experiența lagărului caracterul fiecăruia. Dar tot el este cel în care ia naștere revolta împotriva Führer-ului, întrebările legate de sensul a tot ceea ce se întâmplă și constatarea că Dumnezeu mai închide și El, din când în când, ochii și atunci se întâmplă dezastre de tipul Treblinkăi. Atunci când omul începe să ia vieți conform propriilor capricii, crezându-se Dumnezeu, atunci își permite și acesta să se bucure de o evadare și să joace rolul de om, rămânând inocent și neștiutor în fața mersului lumii.

Și, până la urmă, care era diferența dintre cele două cranii?

Cinci cărți, cinci noi camere secrete de mobilat în mintea mea. Cred că am să încep prin a așterne pe jos un covor de frunze; galbene, de preferat. Lacrimi, mister, amar, confuzie, dulce, frig, culori. Am pregătit vernisajul acestei ediții a festivalului, apoi am închis și cea din urmă carte.

Tocmai am prins o frunză între coperți.

Diana Andrieș, clasa a XII-a C