Să fiu membră a juriului Concursului „Premiului liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte apărută în 2022” din cadrul FILIT mi-a oferit oportunitatea de a fi cititorul ecumenic ale celor cinci cărți în care au fuzionat binele, adevărul și frumosul prin abordări ce au surprins viziuni și teme contrastante, dar în același timp interconectate prin supratema timpului, a destinului care nu se deformează, amprenta tăcută a memoriei străbătând generații.
Serile FILIT de la Teatrul Național din Iași m-au ancorat în formele de confesiune ghidată ale celor mai mari scriitori contemporani la nivel internațional, moderatorii fiind cei ce ne-au deschis către intimitatea operei, respectiv viață, într-o atmosferă ce nu doar a anulat distanțele dintre noi, ci ne-a apropiat într-un spațiu de libertate absolută.
Dacă Eric Emmanuel Schmitt ne-a mărturisit că biserica și teatrul sunt locurile unde, din primul moment în care pășim, ne spunem că totul este posibil, canalizând emoția și sublimând violențele, aș spune că pentru mine cărțile sunt universurile multiplicate în care ne angajăm printr-un pact lectorial, tacit, la o experiență cathartică.
Aventurile memoriei ca arhitectură interioară a ființei
Abraxas de Bogdan Alexandru Stănescu este o construcție complexă și aparte ce inventariază particularități cu o arhitectură fascinantă, nu doar la nivelul construcției, cât și al limbajului, de o anvergură ce m-a cuprins și vrăjit deopotrivă. Am apreciat dintotdeauna cărțile care m-au provocat să descopăr, proiectându-mi întru totul coordonatele lor vitale, astfel că până la final am avut senzația că mnemotehnica pe care profesorul Michi Lucescu a studiat-o îndeaproape s-a scindat în propria-mi memorie. Brusc, copilăria, Casa cu Lei, podul de pe strada Trestiana, holul blocului verzui ca o piscină din stațiunea Herculane, melcii din apartament, universul lui Frederic Barbarrosa din 1190, au edificat portrete și imagini sublime, mituri, idei poetice și adevăruri atemporale în afara Bucureștiului comunist.
Michi Lucescu și-a construit blocul memoriei din bibliografia de la Facultatea de Istorie pe care trebuia să o studieze în decursul celor trei luni pe care le mai avea la dispoziție până în toamnă, cu toate că nu își susținuse licența la Facultatea de Litere. Decizia acestuia s-a produs în urma lecturii volumului lui Cicero, „De oratore”, aflând astfel povestea poetului Simonides și a gemenilor divini Castor și Pollux, Dioscurii, cei care-și pasau alternativ nemurirea. Descoperirea principiilor acestei arte a memoriei a coincis cu găsirea tabloului pictat de mama sa, prințesa Ralu, portretizându-l pe Dionysos ca un dublu al lui Michi, sfâșiat de menade. Elanul dionisiac al sufletului lui Michi se extinde pe măsură ce pătrundem în fiecare apartament dispus alternativ între capitolele care continuă momentele din Casa cu Lei:
„nu mă interesa aspectul utilitar al reamintirii, ci descopeream din ce în ce mai acut nevoia de a o stăpâni pentru o valoare nebănuită, presimțind parcă viitoarea mea viață petrecută în recluziune.”
„Mintea privită ca un construct artificial, supus voinței.”
Un alt aspect pe care l-am remarcat a fost suspensia dintre timpuri mereu realizată într-un firesc ce intermediază concretul și abstractul, destinul fiind împletit într-un sistem în care creația este tocmai valoarea spiritului lui Michi Lucescu care a cuprins lumea întreagă, devenind Abraxas: „mai nedefinit decât Dumnezeu și diavolul”. Mai mult, tehnica detaliului semnificativ și a elementelor-simbol precum șarpele, melcul, păianjenul și imaginea istoriei ca pânza, nucul, au încifrat limbajul și au făcut ca misticismul, experiența și rațiunea să se ancoreze într-o confesiune intimă. Descrierea Casei cu Lei în care se mută alături de mama sa, prințesa Ralu, capătă formele unei cunoașteri pure care accede spre trăire extatică, devenind miracol al resurecției:
„Cupola era așezată pe un postament de piatră ale cărui colțuri se înmuiau și luau forma unui butoi, până când, deasupra ușii mari, duble, ca o poartă de castel, ochii se blocau asupra unei rozete cu diametrul de un metru și jumătate, cu vitralii a căror poveste nu am înțeles-o atunci, dar pe care am visat-o în fiecare noapte din viață pe care am mai trăit-o din acel moment”.
„Pentru a duce la capăt desprinderea de lume însă trebuie să fiu singur, pentru că nici o coborâre în infern nu are loc alături de cei dragi: deocamdată, zilele mele s-au transformat în reflecții asupra infernului ca exercițiu spiritual.”
Memoria repetă scenariul destrămării
Repetiție pentru o lume mai bună, de Mihai Radu, este o carte ce concentrează viața lui Paul Negrescu, suspendată între prezent și trecut, ale cărui urme dureroase diluează fiecare gest, vorbă, act de repulsie, în otrava destinului. Umorul tragic se manifestă acut încă de la început, când Paul primește un telefon de la azilul în care tatăl său era îngrijit, Conacul Speranței, umor prelungit simetric în scena finală cu aceeași notă discordantă, când pomana porcului devine imaginea morbidă a pomenirii tatălui. Evenimentele se desfășoară cronologic conform regulilor timpului prezent, dar intercalarea confesiunilor suprapune fundalul unei copilării marcate de traume și perioada comunismului, precum și relația cu fosta soție, Mădălina. Memoria, destinul creează repetiții ale unei lumi ce la suprafață pare a fi schimbată, o piesă de teatru cu un scenariu pe alocuri modificat, dar cu aceiași protagoniști.
Primul impact este cel al conflictului constant, al unei tensiuni mistuite impregnate în identitatea lui Paul, ce îl arde pe dinăuntru. Cu greu îl descoperim, cu greu îl putem înțelege, cu viziunea sa de torționar asupra lumii, fiind neînduplecat și spintecând orice fărâmă de frumusețe, de bunătate. Boala tatălui nu doar declanșează tulburările trecutului, dar descompune umanul în cea mai primitivă formă la care el însuși s-a coborât: „Fiecare e împins tot mai departe în el însuși, rătăcește spre liniștea unui punct ideal și indiferent”. Ceea ce surprinde este fragilitatea intrinsecă a lui Paul care se conturează în rarele momente de confesiune:
„Copil fiind, am crezut în oamenii mari. În magia, eroismul și lumea oamenilor maturi. Cred că viața are cea mai mare substanță atunci când ești mic și te gândești la ce vorbesc și la ce gândesc oamenii maturi. Apoi totul se destramă. Dacă un copil ar percepe direct, abrupt, lipsa de sens a vieții adulților, probabil că ar plânge la infinit și ar muri sufocat de amărăciune. Doamne, cât admiram acea libertate plină, înfloritoare, cu gânduri multe, ca niște trenuri strălucitoare, pe care-o atribuiam oamenilor mari. Tata plutea ca un zepelin îngândurat deasupra copilăriei mele, iar mama cunoștea articulațiile lumii așa cum un doctor cunoaște încheieturile corpului uman. Când mama dormea, lumea cu totul dormea.”
De asemenea, ridicolul lumii moderne și evoluate este descompus și contrapunctat, prefăcătoria, artificialitatea fiind semnalate de către Paul. Campania de reciclare „Copiii de plastic”, finanțată de Carrefour, pe care Paul și prietenul său Anton Slavic urmau să o realizeze într-o localitate mică din Giurgiu, Gostinu, devine imaginea nepoților primarului, Carmenuța și Bogdănel, protagoniștii jocurilor de interese politice ce trebuie să aibă eroi.
Ceea ce în schimb m-a frapat a fost momentul de emoție pietrificată a singurei amintiri pe care Paul o avea din copilărie alături de tatăl său, emoție născută din bucuria privirii și atenției primite într-o iarnă a anilor 80 în care, stând pe o jumătate de porc înghețat între mașini așteptând să treacă viscolul pentru a merge spre casă, acesta i-a încălzit mâinile lui Paul pe gâtul său cald:
„Ochii mei, ochii lui tata, ochii Laviniei, poate că doar despre asta e vorba în final: ochi care privesc în alți ochi și în alți ochi. Am simțit o imensă greață față de pornirea asta a mea de-a concluziona.”
Eric Emmanuel Schmitt ne-a prilejuit în decursul serii întâlnirea cu lumea copilăriei, ale cărei calități ni le-a detaliat, dându-le parcă formă artistică vie. Virtuțile perioadei de inocență sunt: smerenia în fața cunoașterii, respectiv apropierea de mister, pe care Emmanuel Schmitt în opera sa încearcă să-l facă palpabil. Acesta ne-a vorbit despre raportul dintre creatori și copilărie, conturându-se astfel două categorii: cei care își continuă copilăria scriind, o prelungesc, și cei care s-au construit deja, îndepărtându-se de ea.
Între adevăr și mister, în labirintul temporal al generațiilor
Pornind de la aceste repere fixate de FILIT, voi trece la volumul de povestiri al Ștefaniei Mihalache – Gene dominante, care invadează culoarele dimensiunilor temporale ale generațiilor familiei Craiu, accentul fiind pus asupra parcursului Ilenei, al Lidiei și al doamnei Craiu, dar fără să eludeze paradoxurile lumilor. Conjugarea între adevăr și mister este realizată într-un interval al moderației și al decenței păstrate parcă pentru a proteja acea inocență desăvârșită:
„Când era mică, Ileana se întreba de ce Fecioara și micul Isus nu arătau că femeile și copiii din jur, dar acum știe: pentru că sunt sfinți, iar sfinții nu au chipurile din carne-carne, ci din carne-desen. Și e așa ca să te poți apropia. Nimeni nu se sperie de carnea sfântă desenată.”
Pe măsură ce parcurgem cartea, se conturează subtil, implicit, răspunsurile la întrebările altui personaj, prelungindu-se temeri, senzații, situații care se extind dincolo de generații și preiau o parte dintre atribute formând o rețea. Firul epic este consistent, pendulând între perspectiva Ilenei ca adult către cea a copilei din curtea de la țară a bunicii, iar apoi a mamei sale, Lidia.
,,-Ai văzut?
Mar ridică ochii din meniu.
-Ce?
-E identică maică-mea. Și m-a întrebat "Ce mănânci, Illy?" Așa-mi zicea maică-mea când eram mică.
Mă rog, câteodată."
Totodată, un lirism subtil se prefigurează datorită muzicalității accentului care cade pe comparațiile sau metaforele construite, acestea fiind semnificative tocmai prin faptul că pot fi replici-simbol ale personajelor, momente mici, esențializate, precum spălatul de rufe, concertul, un vers dintr-o melodie. Simțurile sunt amplificate, receptorul fiind cuprins într-o proiecție fluidă, firească a dimensiunii intrinseci a Ilenei copil, în care sunt descoperite tainele lumii.
„Când mami și tati se ceartă, Ileana are impresia că îi dispare o parte din corp, iar când ei se împacă, își primește partea înapoi și se bucură.”
De asemenea, planurile narative s-au construit în diferite timpuri și spații, astfel că primul capitol ni se deschide cu lumea modernă a Ilenei și a iubitului ei Mar, aflați la restaurantul Downtown View, stând pe rețelele de socializare, capitolul următor fiind un concert în care se întrepătrund momentele din copilăria Ilenei, imaginea prietenei Tania pe care a însoțit-o la avort, a zilei Marinei la malul Dunării cu unchiul Titi. Amintirile afective sunt cele adevărate, iar cele olfactive s-au intersectat într-o atmosferă fermecătoare, în care caisele lui nenea Mecu și chipul bunicii animă fundalurile.
„Explozia de parfum și gust are loc direct în creier, papilele gustative par să se fi desprins de pe limbă și să se miște încoace și încolo ca niște mingi aromate”.
Descoperim în același timp relația dintre Ileana și bunica sa Craiu, a cărei grijă maternă și caracter aprig sensibilizează receptorul ce se identifică cu propriile-i fragmente ale copilăriei la țară.
„Ileana se ridică și se duce spre bucătăria de vară. Îi tremură puțin picioarele. Doamna Craiu caută cu polonicul ceva în oala de ciorbă. Scoate polonicul fierbinte și-l apropie de Ileana, care știe ce va găsi acolo. Își întinde puțin gâtul și, într-adevăr, o vede. Este o bucată de cartof fiert, cel mai bun din lume.”
Universul Lidiei, al mamei Ilenei, are o dimensiune mai complexă, în care putem vedea amănuntele relației cu tatăl, Cristian Scarlat, din anii comunismului, când ambii lucrau într-o fabrică. Răceala și blazarea figurii paterne sunt în opoziție cu imaginea pe care Ileana i-o atribuie, de tată grijuliu care o însoțește pe plajă. Visele Lidiei, anxietatea, tărâmul lui nenea Costică de la țară pe care seara îl simte cu toată ființa, sunt copleșitoare și deschid o perspectivă de o solemnitate gravă:
„Aici, chiar aici. Simte cum lumina o străbate din creștet, prin stomac, prin sex și se scurge în pământul care se încălzește tot mai tare.(...)Acum trebuie doar să vadă ochii cu lumina verde. Trebuie să aștepte până se văd. Pământul aproape îi fierbe sub tălpi și simte că tălpile i se afundă încet, încet, în el.”
În căutarea identității printre oglinzile deformate ale trecutului
În cadrul întâlnirii cu autorul Burhan Sönmez moderate de Radu Vancu la Serile FILIT de la Teatrul Național Iași. dialogul s-a construit în jurul temei identității, dar mai bine spus identitatea s-a construit pe sine cu fiecare răspuns oferit. Făcând trecerea la volumul Liliei Calancea – Sunt oare un călău? am simțit nevoia să menționez și câteva dintre răspunsurile date de celebrul autor turc, absolvent de drept și președinte al PEN Internațional, datorându-se și faptului că acesta a fost torturat de autoritățile din Turcia și a trăit în exil la Londra timp de zece ani. Povestea sa nu doar că a fost emoționantă, dar a constituit un reper în construcția personajelor din romanele lui, alăturându-se rolului mamei în viața sa, precum și culturii kurde. Astfel, mama a devenit un laitmotiv, cuvânt a cărui frumusețe și muzicalitate se manifestă în toată plenitudinea sa în fiecare limbă. Rememorarea afectivă a limbii kurde, precum și a poveștilor mamei, dar și ideea că avem diferite straturi ale identității care rezonează cu cei din jur, persistă într-o oglindire deformată în cartea Sunt oare un călău?.
„Știi care e cel mai bun
Îngrășământ
pentru flori?
Cenușa.
Din ochi arși
albaștri
verzi
roșii
de plâns.
ridicați la cer
pentru o ultimă
rugăciune
mută.”
Romanul Liliei Calancea – Sunt oare un călău? a fost o lectură care m-a cutremurat și emoționat până la lacrimi deopotrivă, printr-o organicitate de o consistență senzitivă făurită în cel mai atent mod. La o lună după moartea tatălui, Margarita Kostenko își îngroapă mama a cărei tăcere din decursul vieții a înglobat frumusețea, viața și moartea, având să descopere în sertarele mobilei din cămăruța de cămin două caiete, unul verde și altul roșu. O fotografie, ce-l înfățișează pe tatăl ei alături de alți ofițeri în vecinătatea unei gropi comune, pline cu cadavre de femei goale, ascundea trecutul celui ce nu a mai putut zâmbi și mirosi sânge de om în decursul vieții petrecute ca grăjdar la circul din Chișinău, cu un volum de-al lui Dostoievski în mână.
„Poza asta, în toate nuanțele ei de cenușiu, mă arse până la măduvă”
Lectura caietului deschide paginile dintr-un jurnal al Infernului în care durerea anihilează viața fiecărei celule, întrerupând cursul firesc al vieții. Având perspectiva ambilor părinți ai Margaritei care s-au cunoscut în lagărul din Treblinka, avem o imagine morbidă desprinsă dintr-un decor apocaliptic al omenirii care și-a inscripționat pentru totdeauna în ADN sângele milioanelor de evrei exterminați și omorâți.
„Nu mai conta că aveam 20 de ani. În prima zi a lagărului am împlinit 120. Știam mai multe despre moarte decât despre femei. Nimerisem într-o capcană dintre cele mai odioase. Nimeni nu mai putea ieși viu din ea.”
Scriitorul Janusz Korczak, autor al cărții Regele Macius își însoțește elevii întru moarte printr-o poveste, dându-le demnitatea ca cel mai de preț din ultimele clipe în viață. Doar cinci minute stau între timpul de gazare al copiilor și cel al adulților. Cinci minute în care însăși inocența se topește, în care moare o lume întreagă.
„Mai groaznic decât iadul din Treblinka e numai gândul că pe locul asta blestemat va crește cândva o poiană cu flori. Vor crește viu și colorat pe cenușa oamenilor. Va apărea prima căsuță. Mai multe. Se vor naște oameni. Vor dormi, vor mânca, vor râde și vor cânta.”
Kostenko este paznicul din turn al lagărului, demiurgul ce privește victimele nimicite cu o cruzime animalică, dar fără să fi ucis, fără să fi violat. El rămâne purtător al durerii din care își leapădă propria-i soartă lângă pompa cu apă din Bug izbăvindu-se de zeama morților. Pătrundem în conștiința călăilor printr-o radiografiere de o acuratețe nemțească, umanul făcându-și loc printre cenușă și oseminte într-o groapă comună ce ține loc inimii din piept. Pentru Oberwachmann-ul Moroz, în schimb, prezența lui Kostenko devine un prilej al consfătuirii, al relevării grotescului din faptele comise, o spovedanie constantă prin care umbra neființei cade asupra tânărului căruia îi atârnă de gât o cruce cioplită. Spectacolul montat de o minte diabolică propulsează protagoniștii în ghearele morții, dezumanizându-i și luându-le treptat identitatea fără excepție:
„Fiecare lucrușor triat după valoarea lui. Doar oamenii nu vor mai avea valoare. Nici cât a celui mai mic obiect adus cu ei. Peste câteva minute vor rămâne numai piele și ochi îngroziți. Ceea ce vor trăi ei nu are precedent. În niciun film, în nicio carte, în niciun coșmar.”
Timpul distopic al unei ierni nesfârșite
Romanul scris de Cosmin Leucuța, Cerul ca oțelul este o călătorie post-apocaliptică a unei femei a cărei forțe colosale s-a născut din iubirea pentru fetița moartă. Foamea omniprezentă, rațiile insuficiente pentru a mai trăi de pe o zi pe altă, un cântec de la mulți ani adresat tuturor viețuitoarelor și nemișcatelor din lume, o lume transformată de pe o zi pe alta într-o arenă a luptei pentru supraviețuire, sunt imagini din scenariul pe care autorul Cosmin Leucuța l-a scris, răvășindu-ne și lăsându-ne pradă unei ierni nesfârșite. Distopia aici este însăși lipsa umanului, a căldurii și a moralității, lumea fiind afundată în greșelile-i deznădăjduite.
„Femeia a întins cealaltă mâna și a mângâiat ușor tălpile copilei, dar degețelele n-au mai tresărit. Și-a întors fruntea spre chipul fetei, părea împăcat, întrerupt cumva în mijlocul unui moment important al odihnei, i l-a privit cu ochii că niște găuri negre izvorând dintr-un cer ca de oțel. S-a aplecat și i-a sărutat fruntea.”
Un alt aspect marcant este modul în care fiecare întâlnire se amestecă cu secvențe din viața femeii, cei doi tineri blajini din pădure în al căror container suspendat s-a adăpostit evocând imaginea mirilor, dându-i contactul uman autentic, într-o împreunare pătrunzătoare, aspră, dar dizgrațioasă. Atacată de un urs și răsturnată într-o groapă al cărei perete se năruia acoperind-o cu pământ, imobilizată într-o amorțeală plăcută. Ea și-a adus aminte de penultima noapte petrecută cu soțul ei. Adăpostiți sub o pătură groasă, feriți de frig într-o tandrețe atotcuprinzătoare, femeia și-a dat viață prin amintire.
„Ținând în mână telefonul muribund, și-a adus aminte de vremurile în care toată lumea era conectată și viețile oamenilor erau un clocot păgân de exhibiționism și voyeurism. Oamenii expunându-și constant cele mai intime gânduri și fapte, iar cineva se găsea mereu să le absoarbă.”
Planetele par că nu mai supraviețuiesc, totul este steril și pe cale să se estompeze, pe măsură ce bateria telefonului se descarcă, rămânând în jur frică, panică, lăcomie, resturi deformate. Secretul pe care-l duce femeia cu sine este chiar un copil, ce o poartă în fugă către supraviețuire, din care au rămas urmele de gloanțe pe spate, arsuri pe brațe, puful roșcat din vârful capului. Tot ce știm este că un eveniment grav s-a abătut asupra lumii, un sfârșit irevocabil ce a lăsat un ecou surd, care a sădit doar disperare:
„un pântec extins la o planetă întreagă, un pântec în care urmă să-i fie frig și foame, un pântec în care durerea era normă”
Îmi doresc să mulțumesc FILIT pentru toată frumusețea din jur, care a fost o pledoarie pentru literatură ca edificiu uman, aducându-mă mai aproape de mine, copleșindu-mă cu senzații prin care mi-am înțeles momente-cheie ale vieții ce m-au adus în acest punct, îmbogățindu-mi, totodată, panteonul interior al scriitorilor și al oamenilor valoroși.
Ilinca Bordea, clasa a XII-a C
Comments