FILIT 2025 - Scriitori printre liceeni - Întâlnire cu Alina Purcaru și Oana Paler: Poezia este sufletul intim al omului care stă de vorbă cu Frumusețea

Fotografii: Melania Huzum

Maria Alexa, 9 A

Am avut deosebita ocazie de a participa la o întâlnire cu scriitoarele Alina Purcaru și Oana Paler în cadrul FILIT.

La început am descoperit volumul de poezii al Alinei Purcaru intitulat Tot mai multă splendoare  care are ca temă centrală limitarea oamenilor. Prima temă pe care o observăm în poezii este sportul care, deși ar trebui să fie o activitate care să încurajeze incluziunea și libertatea, este o zonă interzisă pentru personajul feminin. Am aflat din întrebările puse scriitoarei că pentru ea sportul este strâns legat de prietenii ei și momentele frumoase petrecute alături de ei, limitarea acestor activități însemnând și îndepărtarea de cei dragi și izolarea ei. S-a discutat și despre finalul volumului, unde câteva poezii construite sub forma unor scrisori imaginare către Gitte, o vloggeriță din Copenhaga care abordează teme cum ar fi ecologismul pe care vocea poetică vrea să îl îmbrățișeze, dar nu reușește. Ea eșuează, clacând în fața consumerismului care o împiedică să revină la simplitate și la splendoarea pe care o caută.

Apoi am discutat despre romanul Stadii al Oanei Paler care prezintă degradarea și izolarea de lume a protagonistului David. Acesta trece prin mai multe relații care îl schimbă în bine sau în rău. Cel mai mare defect al protagonistului este că se teme de pierdere și se gândește doar la moarte și la faptul că acesta este destinul tuturor ceea ce nu-i permite să se bucure de frumusețea acestei lumi și îl face să nu îl mai preocupe propria viață. Totuși ține la prietenii lui și vrea să-i protejeze așa că atunci când Vera îi povestește despre comportamentul fostului ei iubit Andrei, David vrea să se răzbune pe el. Îl răpește și îl duce într-o hală abandonată pentru a afla mai multe de la el despre relația sa cu Vera. După ce vorbește cu el David îl abandonează în hală cu gândul de a se întoarce a doua zi cu mâncare și apă. Când revine constată șocat că bărbatul a murit din cauza sa. Sentimentele de vinovăție și visele repetate pe care le are provocate de crimă îi accentuează și mai tare decăderea asemănându-se cu Raskolnikov, protagonistul celebrului roman "Crimă și pedeapsă" de Fiodor Dostoievski. Totuși în viața lui David apare o rază de lumină sub forma Laurei o femeie deosebită, de profesie medic legist. Deși aceasta lucrează doar cu moartea văzând zilnic cazuri terifiante ea aduce viață în ele vorbind despre cine au fost acele persoane, familiile și realizările lor, nu despre modul în care au murit. De acest lucru are nevoie și David al cărui suflet este mort. Observăm o schimbare în bine a protagonistului care renunță la viciile sale și simte că are un scop în viață. Fericirea sa este de scurtă durată deoarece în seara de Anul Nou David se plimbă alături de Laura când vecinul său, mânat de dorința de a se răzbuna pe David aruncă o piatră înspe capul lui,dar o nimerește pe Laura pe care o omoară.

Dragoș Apopei, 10 B

Pe data de 24 octombrie 2025, am avut oportunitatea de a participa la o întâlnire cu autoarele Alina Purcaru și Oana Paler, în cadrul evenimentelor FILIT, în care am aflat informații prețioase despre procesul de creație al poeziei contemporane. Am apreciat că discuția a fost una sinceră și necenzurată, fiind aduse la suprafață adevăratele sentimente ale scriitoarelor. Ambele poete au un mod aparte de a scrie; însă, ceea ce m-a impresionat a fost faptul că majoritatea scrierilor aveau ca element central obiecte simple, din viața de zi cu zi, care, prin versuri, câștigă semnificații profunde. De exemplu, în poezia „Traista” din volumul Alinei Purcaru, „Rezistența”, traista pe care ființa poetică o cară cu ea peste tot poate face trimitere la masca socială pe care toți o purtăm pentru a ne integra în lumea înconjurătoare. În cazul Oanei Paler, o poezie care abordează aceeași tehnică este „Supa de găină” din volumul „Sufletul te face om”, în care ființa poetică își aduce aminte de o persoană iubită prin intermediul unui lucru simplu, în cazul acesta fiind supa de găină. În plus, modul în care cele două invitate au vorbit despre poezii m-a făcut să îmi dau seama cât de multe sentimente și trăiri stau în spatele cuvintelor, versurilor și strofelor, fiecare scriere fiind un fragment din ființa creatoarei ei. Această întâlnire mi-a oferit o experiență inedită și mă bucur că am reușit să iau parte la ea.

Daria Bortică, 10 E

Întâlnirea din cadrul FILIT cu scriitoarele Oana Paler și Alina Purcaru a fost una dintre acele experiențe rare care te fac să simți că literatura nu este doar o artă a cuvintelor, ci o formă de viață. Am avut senzația că am fost invitată într-un spațiu de sinceritate și reflecție, unde scrisul nu era doar poveste, ci și o formă de supraviețuire emoțională. Cele două autoare, deși diferite prin stil și ton, par să fie unite de o aceeași credință: că poezia și literatura se nasc din oameni, din viața reală și din curajul de a privi adevărul în față.

Explorând volumele de poezii: ,,Rezistență”, ,,Indigo” și ,,Tot mai multă splendoare”, Alina Purcaru a demonstrat că poezia este un spațiu al anatomiei sinelui contemporan. O idee esențială reținută din discuție este aceea că poezia se poate naște din oricine, putând izvorî ca o forță a autenticității chiar și din cele mai neașteptate locuri sau persoane. Volumul Indigo, în special, a dezvăluit teme precum lupta cu dualitatea sinelui, suferința ca marcaj identitar (un tatuaj tabu) și efortul constant de a ne regăsi autenticitatea sub presiunea istoriei sau a normelor sociale.

Dintre poeziile Alinei Purcaru, o impresie puternică mi-a lăsat poemul: ,,Mărimea corectă” din ,,Indigo”. Piesa centrală, „Jurnalul paralel”, este concepută ca un „dulap” care devine o metaforă a memoriei și a identității. Acest spațiu al unei realități false funcționează ca un vis lucid, locul în care realul și imaginarul se contopesc. Aici, „tot ce intră se potrivește perfect”, un ideal al armoniei care corectează dezordinea și nepotrivirile din viața de zi cu zi. Tensiunea identitară se manifestă prin episodul rochiei de mireasă a mamei, un simbol al feminității și al moștenirii materne. Faptul că rochia este „strâmtă și secretă” și că „burtica mea de copil era mai mare decât burtica ei de mireasă” , nu se referă la un sens fizic, ci ilustrează dificultatea de a se identifica cu modelul feminin al mamei. Copilul este perceput ca fiind prea plin de viață, de puritate și inocență pentru a se încadra în „măsura” idealizată a figurii materne. Deși realitatea a impus o nepotrivire, vocea poetică  recurge la desen ca act de reformare: mama este desenată purtând „cele mai fine falduri albastre, din pastă de pix”, iar astfel, prin imaginație, imposibilul devine posibil, corectând ceea ce realitatea a limitat. Prin urmare, poezia transmite nevoia tandră de apartenență și protecție la o realitate creată iluzorie, dar eternă imprimată.

În contrast, dar și în completare, Oana Paler aduce o voce diferită, una care se mișcă între introspecție și joc. Romanul ei „Stadii” a fost fascinant mai ales prin conceptul de joc, care devine o metaforă a vieții. Timpul se transformă într-un personaj real(poate chiar moartea) care îl forțează să parcurgă etapele unei existențe marcate de absurd. Discuția din cadrul FILIT a subliniat ideea profundă că, deși ne place să credem că suntem liberi să ne alegem orientările, fiecare alegere pare să ne apropie de un final inevitabil. Mi s-a părut deosebit de interesantă ideea că „toți vom ajunge la același ending al jocului”, adică la moarte sau la o formă de resemnare.

La finalul întâlnirii, am plecat cu impresia că aceste două voci feminine nu doar scriu despre viață, ci o transformă în artă. În felul lor, atât Alina Purcaru, cât și Oana Paler, ne arată că poezia nu este un lux, ci o formă de a trăi. Iar poate cea mai importantă lecție a fost aceea că din fiecare dintre noi se poate naște o poezie, uneori din durere, alteori din frumusețe, dar mereu dintr-un loc sincer al sufletului.

Sofia Butnariu, 10 E

În data de 24 octombrie 2025, la Colegiul Național, în cadrul festivalului FILIT de la Iași, am avut ocazia să trăiesc o experiență literară de neuitat: întâlnirea cu scriitoarele Alina Purcaru și Oana Paler. Două prezențe foarte diferite, dar care, puse împreună, au creat o armonie aparte, ca două voci din același cor al sensibilității.

Pentru această întâlnire, noi, elevii, am pătruns în volumele de poezii ,,Rezistență”, ,,Tot mai multă splendoare” și ,,Indigo” ale Alinei Purcaru și în cărțile ,,Sufletul te face om” și ,,Stadii” ale Oanei Paler. Am intrat în sala de festivități cu emoții și curiozitate, iar ceea ce s-a întâmplat acolo a fost mult mai mult decât o simplă prezentare literară.

Alina Purcaru este o poetă care scrie cu o sinceritate tandră, dar plină de forță. În poemele ei se simt teme actuale: despre rezistență, fragilitate, despre corp, despre felul în care trăim și ne regăsim în lume. Stilul ei e fluid, luminos, aproape muzical. Când a început să vorbească, părea că zâmbește chiar și atunci când răspundea la întrebări serioase. Radia căldură și emoție, avea o bucurie de a fi acolo care ne-a cucerit pe toți. Mi s-a părut genul de om care vede frumusețea în tot, chiar și în durere.

Oana Paler, în schimb, are o prezență calmă și echilibrată. Dincolo de zâmbetul ei liniștit se simte o profunzime aparte. Romanul ei Stadii vorbește despre evoluția omului prin experiență și despre felul în care trecem prin etape care ne formează. Iar volumul de poeme Sufletul te face om e plin de reflecții despre iubire, pierdere, destin, dar mai ales despre omenie. În poeziile sale te simți ca și cum ai fi pe apel cu cea mai bună prietenă care îți povestește întâmplări după întâmplări, iar tu nu te poți sătura să o asculți. Spre deosebire de tonul luminos al Alinei Purcaru, scrisul Oanei Paler e mai direct, mai realist, dar cu aceeași căldură umană în spate.

Ceea ce m-a impresionat a fost cum, deși sunt atât de diferite, se completează perfect. Alina Purcaru transmite emoția prin dulceață, printr-o poezie care te mângâie, în timp ce Oana Paler o face prin claritate, printr-un fel de adevăr spus fără ocolișuri. Una scrie ca un cântec, cealaltă ca o confesiune. Dar amândouă te ating în același loc, în suflet.

În timpul discuției, am observat cum ne ascultau cu atenție, cum se bucurau când colegii prezentau idei despre cărțile lor. Au fost deschise, calde, naturale. Am avut sentimentul că literatura prinde viață în fața noastră, că nu e ceva îndepărtat, ci ceva viu, care se naște din oameni reali, din emoții și iubire.

La finalul întâlnirii, am plecat cu o senzație de recunoștință și inspirație. Am înțeles că literatura nu e doar despre cuvinte, ci despre impactul pe care acestea îl au odată ce dispar.

Sofia Călugăru, 10 B

Întâlnirea aceasta a reprezentat mai mult decât o întâlnire culturală, a fost o experiență care ne-a făcut să privim poeziile și romanul autoarelor cu alți ochi. Căutând mai mult sens în cuvintele scriitoarelor sau citind o singură dată de la început la sfârșit, fără a reveni asupra scrierii, semnificațiile se conturează în fiecare dintre noi.

            În volumul “Tot mai multă splendoare” de Alina Purcaru, în poezia “Priorități”, vocea poetică exprimă importanța exagerată pe care o oferă oamenii aspectului fizic, modului în care sunt percepuți. Ființa lirică se simte de parcă plutește în noile ei haine frumoase, însă ieftine, ceea ce arată atât calitatea scăzută a hainelor, cât și o lipsă a esenței, a profunzimii, în lumea din prezent, însă atunci când ploaia le distruge, vocea poetică se ocupă de repararea hainelor, deși nu au costat atât de mult și probabil puteau fi înlocuite, în loc să se spele pe ea însăși. Asemănarea întâmplării cu amintirile, arată faptul că, oamenii trăiesc în amintiri, depind de existența lor, aproape refuzând să treacă peste, în loc să aibă parte de experiențe și amintiri noi, se adăpostesc în aceleași amintiri, care le oferă un sentiment de siguranță, plăcere, însă care oprește dezvoltarea omului drept ființă.

            În volumul “Sufletul te face om” al Oanei Paler, în poezia “***(niște scenarii triste pe la mall)”, vocea poetică trece prin momente semnificative ale vieții ei, într-o jumătate de oră, ea revine la trecutul său, la clipe care au un înțeles pentru ea și care ajută la construirea ei drept om. Se dă cu parfumul care îi amintește de o persoană din viața ei cu care poate a avut o poveste frumoasă, însă mireasma o readuce la certurile lor, la cum se răstea la celălalt, aglomerația o face să se simtă de parcă scapă o sticlă de vin care era pentru o prietenă venită în vizită, iar plecând de acolo, vede o persoană care a respins-o. Toate aceste amintiri au dus la construirea ființei lirice, îmbinându-se și alcătuind semnificații care vor rămâne în sufletul ei. Ridurile, acum linii fine, păstrează adânc în ea toate aceste amintiri și experiențe, care stau alături de ea.

            Aceste poezii au în vedere trecerea omului prin viață, omul preocupat de exteriorul său, de cum este perceput și cum se prezintă, și omul care călătorește prin lumea sa interioară, trecând prin amintirile sale, într-o după-amiază la mall, regăsind momente semnificative și, astfel, regăsindu-se pe el.

Ștefan Ciobanu, 10 E

În cadrul FILIT, am avut ocazia de a le întâlni pe scriitoarele Oana Paler și Alina Purcaru, două voci sincere care transmit un mesaj despre modul în care literatura poate deveni o formă de salvare sau cel puțin un analgezic al morții și despre curajul de a te privi fără mască. Volumele Alinei Purcaru „Rezistență” , „Indigo” , „Tot mai multă splendoare” , cât și cele ale Oanei Paler „Sufletul te face om” și romanul „Stadii” prezintă fragmente de suflet care nu încearcă să fie elegante, ci doar autentice.

Poezia Alinei Purcaru nu caută spectaculosul, ci autenticitatea, explorând modul în care trecutul omului îl formează și îl transformă și modul în care prezentul și relațiile îi conturează identitatea. Cred că versurile sunt o invitație la reflecție asupra propriei vieți și la echilibrul aproape imposibil dintre rațiune și emoție. Poemul „Foaie de observație IV” din volumul „Indigo” încearcă să explice ființa umană prin metafora jocului de șah. Pe de o parte, există un joc exterior, caracterizat de haos, care reflectă lupta pentru supraviețuire și lipsa înțelegerii complete față de orânduirea universului. Pe de altă parte, există un joc interior, în care omul încearcă să își înțeleagă emoțiile, memoria și gândurile, să își cunoască sinele. Cred că, în această poezie, se contopesc instinctul și rațiunea, iar rezultatul este o imagine în care forțele primare și cele superioare coexistă, numindu-se om. Poezia „Umbre” din volumul Rezistență prezintă două măști ale omului, sinele autentic și cel construit pentru societate. Această dualitate este prezentă în viața fiecăruia dintre noi, iar identitatea dublă se formează din experiența relației dintre om și lumea exterioară. Geanta în care sunt adunate obiectele trecutului simbolizează modul în care aceste experiențe ne modelează continuu, uneori greu de purtat, dar necesar pentru a înțelege cine suntem cu adevărat, fiind rădăcinile ființei.

Am apreciat la poezia Oanei Paler perspectiva marcată de sinceritate asupra vieții, morții și iubirii, dar și critica absurdității lumii moderne. Volumul„ Sufletul te face om” nu vorbește despre mari întâmplări, ci despre felul în care trăim și simțim evenimentele de zi cu zi, aceste evenimente colective care ne leagă pe toți și în care se găsește fragilitatea și frumusețea experienței umane temporare. Poeziile ei se apropie de cititor pentru că se nasc din această realitate cotidiană, dar nu rămân la banalitate. Limbajul simplu, aproape de conversație, și lipsa punctuației dau fluiditate textelor și libertatea cititorului de a le pune acolo unde simte că sunt adecvate.

Primele poezii transformă obiecte obișnuite, precum telefonul sau coșul de cumpărături, în purtătoare de amintiri și emoții, combinând umorul cu melancolia. Alte texte, precum „O conversație cu mama” sau „Timp”, arată valoarea gesturilor simple și conflictul cu pierderea, cu timpul și cu singurătatea, în care omul nu are decât să lupte în gol sau să accepte acest popas temporar pe pământ. Poezia „Mai multe întrebări despre moarte” combină ironia și luciditatea, discutând despre cum reacționăm în fața morții și despre intimitate și expunere. În texte ca „Freeze-frame mood” sau „Fata fără noroc” apar prietenia, fragilitatea și suferința, toate privite cu sinceritate și empatie.

Romanul Stadii surprinde cum omul se poate pierde în viața cotidiană și cum realitatea din jur îl poate răni fără să-și da seama. David, născut sub semnul morții, prins între rutină, iubire și suferință, simte că viața nu-i oferă nicio șansă și că fiecare zi este doar o continuare a golului interior. Relațiile lui cu Vera și Liza, deși ar trebui să aducă afecțiune, devin adesea surse de durere și confuzie. Experiența morții, pierderea fratelui și alegerile greșite îl transformă într-un observator al propriei vieți, într-un univers absurd, unde nimic nu e sigur și libertatea este o iluzie, el fiind doar o floare cadavru care își observă victimele cu neputință. El încearcă să înțeleagă sensul suferinței, să găsească echilibrul între responsabilitate, iubire și propria realitate, dar fiecare decizie îl apropie de disperare. În final, relația cu Laura cred că îi oferă o fărâmă de paradis, un ciob sau o miniatură a Edenului, care, chiar dacă nu îi anulează moartea, o îndulcește.

Maria Cot, 10 E

Toate drumurile duc la Roma sau, mai bine zis, duc la moarte. E un adevăr pe care zilnic alegem să îl ignorăm, însă este mereu acolo, în umbra noastră, și poate căpăta o voce proprie chiar în poeziile și romanul Oanei Paler. Toată splendoarea se poate risipi într-o milisecundă, dar după aceea o sunăm pe mama și vorbim despre probleme cotidiene minuscule, ca în poezia “Mai multe întrebări despre moarte”. Așa trăim, între tragedie și banalitate, între sens și neputința de a-l duce până la capăt.

„Iubirea este o minune”, spune Oana Paler. Este acel sentiment care te înalță și te arde deopotrivă, o febră a trupului și a conștiinței. În universul ei literar, iubirea aduce tulburare, care destramă semnificația cuvântului “feminitate”- poezia “ plasa de țânțari”. E o boală frumoasă care consumă totul: rațiunea, liniștea, până și nevoia de siguranță. Femeia, în acest context, nu e un ideal sau o victimă, ci un teritoriu viu, care simte, luptă, greșește și caută sensul dincolo de marginea iubirii.

Oana Paler scrie despre oameni care ard, nu care supraviețuiesc. Personajele ei trăiesc intens, se pierd, se regăsesc și rareori simt pacea. Dar tocmai în această neliniște se află frumusețea operei sale. E o literatură a lucidității dureroase, a confruntării cu moartea și cu propriile limite, o formă de rezistență prin sensibilitate.

În cadrul întâlnirii, Alina Purcaru a adus o imagine puternică: aceea a poetei care recită poezie într-un tramvai public și întâlnește un soldat care îi mărturisește că și el scrie. Două destine aparent opuse, războiul și poezia, se întâlnesc pentru o clipă în același spațiu. Poate că acolo, între vibrațiile metalice ale tramvaiului și foșnetul unei foi de hârtie, se ascunde esența literaturii: nevoia de a rămâne umani, de a împărtăși durerea, de a salva ceva din noi înainte ca lumea să se stingă- precum un meci de fotbal, care unifică mii de fani printr-un gol marcat de Rapid, și chiar în ciuda unei înfrângeri, fanii rămân împreună- poezia “Transfer”.

De asemenea, poeta Alina Purcaru a venit cu un sfat pentru liceeni, în urma unei întrebări bazate pe cartea pentru copii. Având în vedere standardele cu care ne confruntăm, presiunea de a ne conforma și nevoia constantă de integrare, ea a vorbit despre sentimentul impostorului, acel gând care ne face uneori să credem că nu suntem suficient de buni. Însă, spunea poeta, nu trebuie să ne lăsăm definiți de fricile noastre, nici să ne comparăm mereu cu ceilalți. Fiecare are propriul ritm de creștere, propriul drum, iar autenticitatea, chiar dacă uneori doare, este singura formă de adevăr care ne poate salva. Ea a încurajat elevii să aibă curajul de a greși, să își asculte vocea interioară și să își dea voie să fie vulnerabili, pentru că din vulnerabilitate se nasc cele mai sincere forme de artă și de înțelegere umană.

În această întâlnire în care s-a trăit prin poezie, Oana Paler și Alina Purcaru au reușit să transforme dialogul într-o experiență sinceră despre viață, iubire, moarte și sens. Într-o lume grăbită, dominată de imagini și zgomote, această întâlnire a adus o liniște rară.

Maria Dănilă, 10 E

În cadrul întâlnirii cu poetele și scriitoarele Alina Purcaru și Oana Paler am avut ocazia de a pătrunde în universul intim al ființei umane și de a-l înțelege într-un mod mai profund, evidențiindu-se idei precum moralitatea, sensibilitatea, ironia și suferința.

Poeta Alina Purcaru a atins publicul prin răspunsurile ei emoționante și, totodată, intensitatea înduioșătoare cu care a simțit și a înțeles problemele cu care se confruntă oamenii. Unul dintre răspunsurile mele preferate a fost când aceasta a menționat că nu trebuie să ne lăsăm influențați de standardele irealiste pe care ni le impune societatea și că nu trebuie să trecem prin această formă indirectă de tortură pentru a încerca să mulțumim ceva sau pe cineva care nu coincide cu valorile, ideile și principiile noastre morale. Un alt aspect pe care l-am apreciat a fost implicarea activă a acesteia în viața cotidiană a oamenilor și modul în care încearcă să aducă poezia mai aproape de inimile oamenilor pentru a-i ajuta să formeze legături mai strânse cu această modalitate de expresivitate artistică.

Scriitoarea și poeta Oana Paler a surprins publicul prin felul ei perspicace, natural dar și cu o notă de amuzament prin care a răspuns la întrebările tinerilor. Un aspect pe care l-am remarcat la aceasta a fost sinceritatea și deschiderea cu care vorbea despre universul misterios și profund al literaturii, al poeziei. Acest ton puțin mai detașat, mai destins se observă și în poeziile ei. Totuși, în ciuda încercărilor ei de a ironiza situațiile neplăcute, dificile cu care se confruntă oamenii zilnic, tot condiția existenței umane care este suferința și inevitabilul reprezentat de moarte au predominat. Motivul pentru care aceasta a ales această instabilitate mentală și emoțională a personajului-narator David, din romanul ,,Stadii" este pentru că devine mai plăcut cititorilor, în sensul în care aceștia pot rezona mai mult cu cineva care nu este nici pe departe perfect, decât cu idealul uman.

Din perspectiva mea, amândouă poetele au lăsat o amprentă semnificativă asupra  gândirii și moralității celor din sală fie prin  efortul, implicarea intelectuală și emoțională, fie prin amuzament și modul direct de exprimare.

Casiana David, 10 E

În cadrul festivalului FILIT, am cunoscut două scriitoare care au darul de a se adresa și de a emoționa un public extrem de divers. Operele Alinei Purcaru și ale Oanei Paler explorează natura esențială a vieții aflată sub semnul inevitabil al timpului și al morții, atingând teme profunde precum suferința, iubirea și curajul. În textele lor, regăsim cu surprindere elemente ale cotidianului despre care nu ne-am fi gândit că ar putea deveni literatură și cu atât mai puțin poezie. Însă tocmai acest lucru face ca operele lor să fie cu adevărat speciale: ele ne arată că fiecare aspect al vieții de zi cu zi poate ascunde un miez al propriei noastre identități. Universul literar este unul cunoscut nouă, iar acest lucru ne face conștienți că de fapt, povestea este despre chiar despre noi.

Romanul psihologic ,,Stadii'' al Oanei Purcaru lasă un gust dulce amar deoarece începe sub semnul morții și se încheie tot sub aceasta. Frica lui David de  realitatea ce nu poate fi programată ocupă un rol central al romanului împreună cu sfârșitul inevitabil care ne preocupă pe toți. Jocul prezentat de David adaugă un strat de neliniște, forțându-ne să ne întrebăm dacă nu cumva suntem și noi, în viața reală, personaje captive, controlate de un narator invizibil și căutând neîncetat o cale de scăpare din propria noastră ființă, societate, realitate etc. David este în continuu conflict cu el însuși, apărând de-a lungul povestii diferite ipostaze ale sale ce par să încerce să se opună unei presiuni venite din interior. El caută să se refugieze de aceste gânduri și temeri în dragoste, însă nimic nu poate înflori și rezista atunci când nu ai cu întreține. Moartea absurdă a Laurei este în noaptea de Anul Nou, reprezintă însăși înfiorătoarea repetare a jocului, neputința de a învinge.

Din fericire, deși poeziile celor două scriitoare cuprind părți mai puțin luminoase ale prezentului sunt considerabil optimiste, deoarece, în pofida eternelor nesiguranțe, prezența iubirii și bucuriei de a trăi se face încă simțită. Această abordare le conferă textelor o notă de speranță și reziliență. Acest lucru îl putem observa în poezia emoționantă a Oanei Paler ,, (*o conversație cu mama)'' unde surprinde dialogul dintre fiică și mamă: în timp ce fiica abordează detalii nesemnificative ale vieții de zi cu zi, mama pune accentul pe bucuria simplă de a trăi. În poezia Alinei Purcaru ,,Zeița. zeițele'' din volumul ,,Indigo'' este un elogiu adus tuturor femeilor și care nu renunță, continuă să lupte și găsesc curajul de a merge mai departe indiferent cât de greu le este. Textul celebrează rezistența noastră interioară de a înfrunta și de a depăși presiunile, așteptările și, adesea, suferințele impuse de viața cotidiană și de societate. Prin apelul la "zeițe", Alina Purcaru sugerează că această forță nu este dobândită, ci este inerentă și sacră în fiecare femeie, indiferent de rolul sau statutul ei.

În timpul întâlnirii, am rămas surprinsă să constat faptul că atmosfera a fost una caldă și deschisă. M-am bucurat să constat că între ele și creațiile lor literare nu există nici o prăpastie. Am reușit să observ chiar că textele reflectau în mare măsură modul în care a vorbeau, și se comportau. Acest lucru mi-a sporit interesul față de vocea folosită în texte și recitindu-le, literatura se dovedește a fi mai vie și mai grăitoare decât înainte. Datorită acestui fapt, am plăcuta senzație că cele două autoare sunt în fața mea și își dezvăluie intimitatea gândurilor cu aceeași sinceritate ca în sala de festivități.

Astfel, prin explorarea lucidă a fragilității umane, Alina Purcaru și Oana Paler reușesc să transforme cotidianul în poezie, oferindu-ne o formă de confort și speranță. Forța acestor opere nu se lasă ușor descoperită însă după ce reușim să o ,,îmblânzim", povestea pe care o citim devine de fapt povestea noastră, a tuturor, văzută prin lentila curajului și a bucuriei simple de a trăi.

Sebastian Deju, 10 B

Întâlnirea cu Oana Paler și Alina Purcaru a avut ceva din aceeași tensiune pe care am simțit-o citind poeziile recente: între universul larg, plin de posibilități, și micile gesturi care țin de realitatea cotidiană.

În poezia Elementele din volumul ,,Rezistența'' al Alinei Purcaru apare o tensiune frapantă între elementele cosmice: planete, densități, antimoniu și revenirea bruscă la realul domestic, la gesturi aparent banale, precum răspunsul la mailuri. Această oscilație între vast și mic poate fi citită ca o formă de luciditate: autorul nu se pierde doar în imaginație, ci observă cu acuitate și detaliile concrete ale vieții cotidiene.

În același timp, se poate interpreta că poezia arată cum „rezistența” de azi, energia, atenția, capacitatea de a acționa se consumă în gesturi mărunte. Gesturile simple, ordonate și repetitive, precum sortarea unor resturi sau răspunsul la mesaje, devin simboluri ale unui echilibru fragil între idealuri și realitate. Deși universul cosmic evocă posibilități infinite, adevărata provocare este modul în care ne implicăm în prezent, în gesturi tangibile care susțin viața și creativitatea.

Poezia ,,Fata fără noroc'' din volumul ,,Sufletul te face om'' al Oanei Paler surprinde tensiunea subtilă dintre admirația din tinerețe și greutățile maturității. Prietena descrisă părea la început să aibă tot ce îi trebuia, iar naratoarea o privea cu un amestec de admirație și invidie, fascinată de felul în care viața părea să îi surâdă. Anii trec, însă și norocul se dovedește capricios: prietena se confruntă cu pierderi, singurătate și dificultăți, chiar dacă muncește neobosit și continuă să se dezvolte.          

Această realitate neașteptată arată că aparențele înșală, iar ceea ce pare privilegiu la început nu garantează fericirea sau împlinirea. În acest context, luciditatea se transformă: invidia și comparația se amestecă cu compasiunea și înțelegerea fragilității umane.

Poezia vorbește despre rezistență, dar nu cea spectaculoasă, ci despre acea tăcută și constantă, care se ascunde în modul în care facem față pierderilor, în felul în care continuăm să trăim și să ne implicăm, chiar atunci când totul pare împotriva noastră. Norocul și succesul nu mai sunt măsura valorii unei vieți. Adevărata forță stă în curajul de a rămâne prezent, în demnitatea de a înfrunta realitatea și în delicatețea cu care ne raportăm la ceilalți.

Întâlnirea cu Oana Paler și Alina Purcaru a adus în prim plan o liniște grea, aceea care se așază între dorință și neputință. Viața pare uneori un șir de încercări care nu duc nicăieri, o luptă continuă cu timpul și cu propriile așteptări. Totuși, din această nesfârșită nemulțumire se ivește o tăcută recunoaștere: frumusețea vieții nu stă în ceea ce obții, ci în răbdarea cu care înduri și în modul în care continui să exiști, chiar când totul pare împotriva ta.

Casandra Deliu, 10 B

În “Tot mai multă splendoare”, apare personajul Gitte, al cărei nume înseamnă a ajuta sau a sprijini, dar în poezia Alinei Purcaru, eul liric se plânge din cauza faptului că Gitte nu o poate ajuta deloc, în ciuda faptului că acesta îi este scopul.

Titlul cărții “Tot mai multe splendoare”, Sugerează o multitudine de frumusețe, dar în versurile poeziilor sunt abordate foarte multe subiecte pe care unii l-ar considera opusul frumuseții. Consider că titlul cărții și faptul că nu toate poeziile au ca subiect ceva obișnuit sau frumos ne arată că splendoarea ne este adusă și de lucrurile frumoase și de lucrurile urate din viața noastră pentru că nu putem trăi doar cu lucruri frumoase sau cu lucruri urate, sunt complementare nu pot trăi unul fără celălalt.

Oana Paler, aduce în discuție probleme moderne, legându-se e și de problemele tinerilor precum această dependență de a ne consulta permanent cu mijloace de inteligență artificială. În poezia “(*salut-telefonul)”, un telefon își exprimă dezamăgirea față de proprietarul său pentru că ajuns să nu mai funcționeze cum trebuie, iar proprietarul crede că nu este important. Un alt poem pe care îl consider relevant este intitulat Conversație cu mama și surprinde frica omului de a muri precum și cea de abandon. Este vorba de o fată, care vorbește cu mama ei la telefon, iar mama își exprimă toate problemele, acestea rezultând într-o rutină din care nu va mai scăpa până va muri, motiv din care trebuie să ne bucurăm de fiecare moment fie bun fie rău, să ne bucurăm că este duminică și că încă suntem vii, deoarece viața trece mult mai repede decât credem.

În versurile poeziilor se mai regăsesc lucruri care sunt considerate lipsite de valoare sau pur și simplu neînsemnate la prima vedere, dar fără aceste lucruri noi nu am putea trăi, pentru că nu doar întâmplările mari și importante din viață noastră contează, ci și micile etape prin care am ajuns acolo. Ambele autoare oferă o perspectivă originală asupra problemelor lumii mai ales la tineretului și ale femeilor, care mi-a adus o stare de confort, și cu care am rezonat.

Bianca Diaconu, 10 B

Dintre poeziile Alinei Purcaru, cel mai mult mi-a plăcut „Recapitulare”, din volumul „Indigo”. Versurile surprind încercarea ființei poetice de a trăi o viață „normală”, de a se supune regulilor și a se încadra într-un curs firesc, urmând niște „instrucțiuni”. Versul „pentru îngăduința ta” reflectă modul în care persoana respectivă îi influențează fiecare decizie, făcând-o să uite de propriile dorințe și idei. Totodată, metroul este o metaforă a vieții, a drumului pe care îl parcurge de-a lungul timpului, încercând mereu să ajungă doar în locuri luminate ca „un studio indie” și să evite vagonul „încărcat cu cei mai negri cărbuni,/ feroce și lent,/ până la refuz.„

În ceea ce privește volumul Oanei Paler, „Sufletul te face om”, cel mai mult m-a impresionat poezia „timp” care pare a fi o conversație dintre ființa poetică și copilul din interiorul acesteia.  „nu știu de ce mă tot uit la tine/ de parcă ai fi murit/ ești cât se poate de viu te miști/ ocupi spațiu în urma ta se văd scântei/ de viață” este dovada faptului că cele două coexistă, copilul fiind mereu prezent în interiorul ființei poetice și, deși a depășit vârsta respectivă, îl consideră viu în continuare, simțind scânteile amintirilor pe care și le amintește. Ultima strofă propune o inversare a rolurilor celor doi, astfel încât vocea poetică să mai poată simți încă o dată cum este să fii copil, lipsit de griji și plin de speranță.

Daria Dobre, 10 E

Întâlnirea cu Oana Paler și Alina Purcaru a fost una dintre acele experiențe care rămân mult timp în inimă, nu doar prin cuvintele rostite, ci prin felul în care emoția s-a construit, treptat, din priviri, zâmbete și tăceri. La început, se simțea în aer o ușoară tensiune - o emoție firească, a celor care știu că urmează un moment important. Atât ele, cât și noi, cei din public, ne aflam într-un soi de așteptare caldă, o vibrație comună care îmbina timiditatea cu entuziasmul. Dar, pe măsură ce discuția a început să curgă, s-a creat un mediu de confort, un spațiu sigur în care întrebările nu mai păreau banale, iar răspunsurile deveneau tot mai sincere.

Am simțit că Oana Paler și Alina Purcaru nu doar au venit să vorbească despre poezie, ci să o trăiască acolo, împreună cu noi. Au fost deschise, vulnerabile, autentice - trăsături rare, mai ales când vorbim despre oameni care scriu despre lumea interioară cu atâta intensitate. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost naturalețea cu care au răspuns fiecărei întrebări, indiferent cât de personale sau neașteptate au fost acestea.

M-am bucurat enorm că am reușit să adresez întrebarea Alinei Purcaru: cum a reușit să transforme fotbalul în poezie și dacă Rapid este, într-adevăr, echipa ei favorită. Răspunsul ei a fost atât de frumos, atât de firesc - mi-a spus că poți face poezie din orice îți oferă emoție, din orice parte a vieții tale care te atinge cu adevărat. Iar Rapidul, a spus ea, este echipa ei preferată pentru că, prin ea, a legat prietenii, a trăit momente de intensitate și apartenență. M-a emoționat această idee: că poezia nu vine doar din suferință sau din reflecție, ci și din bucuria simplă a lucrurilor care ne definesc, a pasiunilor care ne adună.

Când am citit poeziile lor, am simțit cum vocea fiecărei autoare devenea o fereastră către un alt mod de a înțelege iubirea, tandrețea, fragilitatea. Poemul „Băiatul bun” al Oanei Paler mi s-a părut o confesiune despre intimitate și echilibru, despre acea iubire tăcută care se construiește nu din gesturi mari, ci din detalii mărunte, aproape banale. În el, am regăsit o dragoste imperfectă, dar profund umană - una care nu idealizează, ci acceptă: bărbatul care mai spune prostii, care nu are bani, dar care știe să aducă o ciocolată de casă sau să asculte în tăcere, când celălalt are nevoie să vorbească. E un poem despre complicitatea celor care trăiesc în același ritm, despre felul în care iubirea se naște din cotidian, din imperfecțiune, din răbdare.

În schimb, poezia „Încredere” de Alina Purcaru mi s-a părut o explorare a vulnerabilității - o luptă între rațiune și sentiment, între dorința de a te proteja și nevoia de a simți totul. Imaginea inimii „ca o minge după o bară superbă” e una care mi-a rămas în minte - atât de puternică și tandră în același timp. E o metaforă a unei iubiri obosite, dar care încă mai bate, care cere o „pauză de hidratare”, dar care nu renunță. Aici, poezia devine un meci între inimă și realitate, între speranță și luciditate.

Iar poemul „Întâlnirea”, tot al Alinei Purcaru, aduce o altă dimensiune - aceea a momentelor în care dragostea se amestecă cu viața, cu fotbalul, cu transpirația, cu râsetele, cu ploaia, cu vinul băut sub copaci. Mi s-a părut o poezie despre corpuri care se mișcă împreună, despre conexiune, despre emoția aceea caldă și imperfectă a existenței în doi. În fond, totul devine un fel de ritual al prezenței: a fi acolo, împreună, chiar și când nu mai spui mare lucru.

După această întâlnire, am rămas cu sentimentul că poezia e mai mult decât un text pe o pagină - e o formă de a trăi, de a te uita la lume cu tandrețe și luciditate. Oana Paler și Alina Purcaru au reușit să creeze un spațiu în care vulnerabilitatea nu era un risc, ci o formă de frumusețe. Au vorbit despre dragoste, despre corp, despre meciuri, despre prietenii și frici, iar din toate acestea s-a născut o conversație care a avut puterea unei poezii vii.

A fost o întâlnire care m-a făcut să înțeleg că poezia nu se termină niciodată acolo unde se termină lectura - ea continuă în felul în care începem să vedem oamenii de lângă noi, în micile gesturi care, fără să ne dăm seama, devin literatură.

Filip Farcaș, 9 A

Evenimentul de la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași – FILIT a adus două perspective a autoarelor Alina Purcaru si Oana Paler asupra literaturii și modului de a exprima emoțiile într-o carte.

Pentru Alina Purcaru, scrisul îi este foarte aproape. Încă din copilărie, ea obișnuia să trimită scrisori părinților, bunicilor și prietenilor, chiar și într-o epocă în care rețelele sociale deveniseră deja o modalitate rapidă de comunicare. Prin acest gest aparent simplu, autoarea a descoperit pasiunea pentru scrisul de mână și pentru transmiterea sentimentelor autentice pe hârtie.

În volumul "Rezistență", poezia „Fetițele” surprinde obiceiuri feminine, prezentate cu o notă de ironie fină. Alina Purcaru afirmă că aceste obiceiuri sunt reale, dar totodată profund criticate. Ea atrage atenția asupra nevoii de a avea modele pozitive, care să ajute, nu să încurce, evitând, de exemplu, modele toxice precum înfometarea sau auto-supravegherea obsesivă.

Autoarea găsește inspirație și în viața de zi cu zi, iar experiențele trăite alături de prieteni i-au oferit o oportunitate mare de a scrie chiar și o poezie dedicată echipei Rapid, subliniind puterea prieteniei și a bucuriei comune. Pentru Alina Purcaru, fericirea înseamnă deschiderea către lume și capacitatea de a observa frumusețea din jur, în loc să aștepți să ți se întâmple.

  Ea consideră că sinceritatea este esențială, deoarece nu doar oamenii sunt fragili, ci și lumea însăși. În scrisul ei apar frecvent imagini ale calmului și ale liniștii, inspirate de natura locurilor montane în care a trăit. În procesul de creație, Alina preferă răbdarea, deoarece nu publică imediat o carte, ci o recitește ca să revină asupra ei cu gândul de a o îmbunătăți.

În opoziție cu sensibilitatea Alinei Purcaru, Oana Paler abordează literatura dintr-o perspectivă mai analitică si mai clară. Ea nu scrie despre sine, despre iubitul sau familia sa, ci alege să construiască personaje complexe, prin care explorează decăderea umană și fragilitatea oamenilor. Pentru Oana Paler, literatura este o formă de a pune întrebări despre natura umană, nu neapărat de a oferi răspunsuri. Ea afirmă că literatura are puterea de a schimba, dar nu chestii fundamentale, numind-o o iluzie amuzantă.

În romanele sale, povestea unui personaj nu trebuie să fie neapărat relevantă, fiindcă important este discernământul, adică momentele importante care merită puse într-o carte. Oana Paler explorează în scrisul ei ideea că toți trăim aceleași experiențe biografice, dar în moduri diferite. În viziunea ei, fericirea nu înseamnă absența morții, ci capacitatea de a trăi fără gândul că toate lucrurile vor avea un sfârșit, inclusiv viața. Personajele precum David, Liza și Andrei ilustrează relații toxice și slăbiciuni umane, iar David este văzut de autoare ca fiind cel mai toxic și mai negativ personaj. Pentru Oana Paler, cititorul este mai important decât autorul, deoarece el dă sens final textului. Procesul ei de creație este complet diferit de cel al Alinei Purcaru, pentru că atunci când simte un moment de inspirație și încântare, nu amână publicarea, ci o face rapid, urmând scânteia emoțională a momentului.

În final, prin întâlnirea cu cele două autoare am putut să văd mai bine semnificațiile operelor create de acestea și am realizat că literatura semnifică altceva pentru toată lumea, fiecare persoană având o altă perspectivă asupra acesteia.

Emilia Florea, 10 B

Întâlnirea din cadrul festivalului FILIT cu poetele Oana Paler și Alina Purcaru mi-a oferit ocazia să privesc poezia contemporană dintr-o altă perspectivă și să mă gândesc mai profund la micile lucruri care fac parte din viața noastră și, în același timp, să văd în alt fel scrierile acestor două autoare.

O poezie a Oanei Paler intitulată “***(muncitorii nu mai fluieră)’’ mi-a atras atenția în special prin emoția transmisă și prin faptul că are un subiect poate neînsemnat, dar care arată o mare schimbare în viața eului liric. Putem sesiza durerea trecerii timpului, dar ceva și mai important se conturează: sentimentul că viața ta s-a dus, că unele momente frumoase sau stupide de care ai avut parte nu se vor mai repeta niciodată, că, de fapt, viața ta de acum este doar o umbră a trecutului tău, că tu trăiești doar pentru rememorarea amintirilor și că în viața ta de acum – ce este ștearsă și monotonă – ești ca un spectator pentru trecutul propriu. Practic, noi vedem fragilitatea existenței oamenilor, în special a anilor tinereții ce sunt uneori singurii care se simt cu adevărat trăiți.

      De asemenea, o scriere de-a Alinei Purcaru din volumul “Rezistență’’ intitulat ‘’Indicii” mi-a rămas în minte prin modul unic de a prezenta rezultatele unei acțiuni prin lipsa ei. Observăm cum în poezie ni se prezintă durerea ce rămâne în diverse locuri cu o semnificație aparte pentru poetă, iar astfel noi putem să ne imaginăm momentele rememorate de aceasta chiar și în absența acțiunii propriu-zise. Astfel, vedem cum lăsăm urme ale existenței noastre, ale trecutului peste tot, prin memoria noastră care le menține vii alături de locurile și obiectele ce capătă în timp o încărcătură emoțională. Cumva și în golul acelei camere descrise rămâne câte o parte din viața ei, din viața celor care au fost acolo ce parcă umple golul, deși în poezie nu este un efect dorit. Versurile prezintă un fel de luptă pentru a scăpa de durere, de amintirile triste prezente și în liniștea aparentă a camerei, iar, în acest mod, putem sesiza cum funcționează mintea noastră ce totuși ne aduce în memorie și momentele ce nu ni le-am dori să le retrăim, dar care arată că existăm, că am existat, arată viul din noi.

   În aceste opere literare menționate de mine și în celelalte prezente în volumele autoarelor se pot vedea multe aspecte fascinante ale modului oamenilor de a fi și putem observa elemente din lumea contemporană ce ne-au afectat mai mult sau mai puțin, dar care au schimbat ceva în viețile noastre. Astfel, și anul acesta, în cadrul FILIT-ului am avut parte de niște momente deosebite alături de autorii cărților citite și am putut medita asupra vieții oglindite în artă.

Bianca Hrib, 10 E

Cinci cărți, patru prezentări, trei interpretări muzicale, două autoare, o întâlnire „Scriitori printre liceeni”. Aceasta a fost ziua de 24 Octombrie în cadrul FILIT, o zi în care poezia a pătruns în suflet și proza a bucurat sau a îngândurat.

A fost un prilej, cu privire la mai multe lucruri decât doar a primi autografe. Am putut descifra împreună mesajele sau gândurile ascunse printre paginile volumelor de poezie și al romanului. Pornind de la respectivele cărți, am pornit pe drumuri în căutarea răspunsurilor la întrebările noastre, ale elevilor.

În viziunea Alinei Purcaru, omul contemporan are nevoie de tot mai multă splendoare în viața sa, pentru a se distrage de la suferința cotidiană. Totuși, această splendoare are puterea de a duce individul într-o iluzie a stării de beatitudine constantă, o iluzie care maschează haosul și degradarea lumii. Totuși, poezia ei ne oferă speranță, tot așa cum ne oferă splendoare, o splendoare simplă, care nu distrage de la urâtul obișnuit, ci se împletește cu acesta. În ciuda temelor abordate în volumele sale, printre care se numără feminismul sau ecologia, nu există niciodată un ton violent. Poezia e calmă, invită la meditație și învăluie cititorul cu o liniște profundă, din care poate privi lumea cu alți ochi, mai blânzi, mai curați, mai deschiși spre frumos.

Însă, pe când poezia Alinei Purcaru ni se așază ca o năframă de splendoare, poezia și proza Oanei Paler vine ca o găleată de apă rece, deși nu la fel de neplăcută. Romanul „Stadii” ne invită în mintea unui programator de jocuri video, pe parcursul cărții el trecând prin stadiile unei crize existențiale de lungă durată. Deși în unele momente am simpatizat cu David, protagonistul acestui roman captivant, îmi era, și încă este, clar că nu avea cea mai are luciditate. Mi-a plăcut referința despre jocul „Stanley’s Parable”, atunci când David îi povestea înflăcărat despre acest joc surorii mai mici a lui Teo, o tânără cu care programatorul a încercat să reintre în societate și într-o iluzie a revenirii la normalitate, în urma plecării Lizei și a morților din jurul lui.

Pe cât de sumbru, gânditor, nebun sau bizar a fost acest roman, mie mi-a plăcut.

Poeziile Oanei Paler, asemenea. Cu subiecte din sfera vieții obișnuite, cum au fost și poeziile Alinei Purcaru, Oana Paler le dezvoltă într-o altă direcție decât cea a splendorii calme. Poemele Oanei Paler din volumul „Sufletul te face om” stau ca un fel de dovadă, ca o listă a tot ce înseamnă să fii om în prezent. Abordează conversații cu mama la telefon, dorința de a avea mereu mai mult timp, de a învinge moartea, gânduri despre moartea inevitabilă a părinților combinate cu cultura social media, relația elevilor cu inteligența artificială, toate acestea sunt prezentate într-un mod ironic, care mi-a adus în minte imaginea unui bufon de curte care spune ceea ce nimeni altcineva nu are curaj să spună, sau imaginea unui jurnal intim, în care scriitorul poate să-și verse amarul așa cum dorește.

Alina Purcaru ne-a spus că nu putem fugi la nesfârșit de durere, nu o putem înlătura complet, și nici nu o putem folosi ca analgezic. Ne-a mai spus că durerea are și ea rostul ei, acela de a ne aminti într-un moment dificil că ne putem ridica. Mi se pare interesant cum durerea, faptul că ne dăm seama că simțim durere, este un rezultat al faptului că ne-a fost și bine la un moment dat. Poate, în acest sens, durerea devine și un mic îndemn cum că „Uite, da, ți-e rău acum, dar ți-a fost bine în trecut, așa că îți va fi bine și în viitor”. Durerea atinge astfel o conexiune cu speranța, ceea ce mă miră puțin.

Oana Paler a spus că literatura nu e neapărat o formă de a atinge eternitatea, ci mai degrabă o formă de a conștientiza efemeritatea și de a o accepta ca parte a vieții, a firii lumii. Din prisma acestui fapt, literatura nu devine un glob de sticlă care cuprinde tot ce vrem să rămână în istorie, ci o formă de a evidenția efemeritatea și de a învăța să ne bucurăm de ea.

Am întrebat-o pe Alina Purcaru în ce constă splendoarea. Este bucuria de a merge la un meci de fotbal sau simplitatea unui răsărit liniștit? Mi-a spus că splendoarea se poate găsi oriunde, în orice, și că trebuie doar să o caut cu inima deschisă. Splendoarea, din perspectiva dumneaei, poate să fie alături de persoanele dragi sau în singurătate, în funcție de nevoile sufletului, ceea ce mie mi se pare a fi un adevăr.

Pe Oana Paler am întrebat-o dacă există vreo dovadă cum că noi nu suntem jucați de altcineva. Cred că știam în sinea mea răspunsul ce avea să mi-l dea, acela cum că nu există nicio dovadă, dar am vrut să știu și părerea altui om, unul care a petrecut mai mult timp pe această lume și care a avut mai mult timp la dispoziție spre a culege informații în legătură cu această întrebare.

În final, această întâlnire care a durat două ore și s-a simțit abia ca douăzeci de minute a fost o bucurie. Mi-a deschis ochii cu privire la unele lucruri, mi-a atras atenția asupra unor idei, și am găsit răspunsuri în locuri neașteptate, dar binevenite, și cred că așa e literatura în general, oferă răspunsuri la întrebări care nici nu au fost rostite cu voce tare, ci doar gândite. Așa cum spunea și Holden în romanul lui Salinger „De veghe în lanul de secară”, aș vrea să pot să dau un telefon unor scriitori, așa, ca-ntre prieteni.

Maya Huțanu, 10 B

În cadrul “Festivalului Internațional de Literatură și Traducere (FILIT)”, a avut loc o întâlnire cu scriitoarele Alina Purcaru și Oana Paler, care au vorbit despre poezie și diferite teme precum: fragilitatea umană, trecerea timpului, singurătatea și nevoia de echilibru.”

Oana Paler abordează în poezia sa „*(timp)”, subiecte legate de paradoxul existenței sau imposibilitatea de a stăpâni timpul: “ai timp și totuși nu ai niciodată timp.” În versurile ei se regăsește dualitatea dintre viață și moarte, dintre prezență și absență, dar și ideea că toate experiențele lasă urme și scântei în viețile celor din jur: „ocupi spațiu în urma ta se văd scântei/ de viață atâta sentiment dar și umbre”. Aceste versuri m-au făcut să realizez că, în mod inevitabil, lăsăm întotdeauna o amprentă asupra fiecărei persoane pe care o întâlnim. Scânteile, sentimente pe moment, cu toate că sunt efemere sunt ținute în viață de umbrele persoanelor, amintirile, cele care rămân, ne însoțesc și ne fac să resimțim din nou și din nou. O altă temă a acestei poezii este negarea sentimentelor , propriilor stări și încercarea de a le ascunde, regăsită în versul:

„ai inventat cuvinte care descriu stări de bine„.

Poezia „*** (o dublă amintire)” mi s-a părut special prin modul în care evidențiază dorința de a fi iubit fără teamă. Versurile „și te-am privit cu drag/ da neîncrezător ca atunci” evidențiază faptul că iubirea este dorită, dar însoțită de teamă pentru că îi aduce aminte de momentele din copilărie. Reacția de neîncredere a adultului este răspunsul întâmplărilor pe care le trăiește copilul care nu știe dacă promisiunile mamei se vor îndeplini: „da-mi iei da-mi iei” (nevoia de certitudine, de siguranță), „sau zici numa așa” (spui asta din inimă sau doar ca să liniștești persoana de lângă tine). Astfel, adultul devine din nou copil, purtând în suflet aceeași nesiguranță.

Un alt aspect care m-a impresionat este felul în care Oana Paler a arătat diferența dintre om și tehnologie prin poezia „*** (chat gpt-școală)”. Chiar dacă tehnologia pare tot mai „umană”, ea nu va putea înlocui niciodată empatia unei persoane printr-un simplu răspuns robotizat care nu poate iubi, suferi sau înțelege cu adevărat stările unei persoane.

În poezia „Priorități”, scriitoarea Alina Purcaru explorează modul în care oamenii reacționează în fața schimbărilor și a durerii. Simbolurile folosite: hainele (fericirea efemeră), ploaia (ruperea echilibrului) și pielea iritată (vulnerabilitatea, rănile externe care rămân în urma durerii interioare) devin semne ale trecerii timpului, metafore ale memoriei și ale felului în care emoțiile lasă urme atât psihice cât și fizice. Versurile sugerează că uneori suntem prea preocupați de aparențe, așa că alegem să salvăm hainele, nu propria piele, având tendința să facem același lucru și cu amintirile care ne rănesc, dar tot le păstrăm, în loc să avem grijă de prezentul și viitorul nostru, rămânând blocați în trecut. Momentul în care fericirea se transformă în suferință se regăsește în versurile: „acasă, căpătasem culoarea vopselei din haine/ o negreală întinsă/ peste iritații care mă ardeau”. „în loc să am grijă de asta, m-am apucat să spăl hainele, poate le salvez”, altă imagine care arată cum se prioritizează aparențele în loc de propria vindecare.

Melania Huzum, 10 E

Literatura nu se citește, ci se trăiește

FILIT este ca o stare  de spirit, veselă și molipsitoare, care se împrăștie peste tot, inclusiv prin licee. Astfel, anul acesta am fost înconjurată de splendoarea regăsită în cuvintele doamnei Alina Purcaru și am descoperit stadiile sufletului uman cu ajutorul cuvintelor doamnei Oana Paler, cele două scriitoare invitate la Colegiul Național.

Am realizat cât de tânăr și de inocent poate fi un om, indiferent de vârsta sa. Mulți avem iluzia că vom fi bucuroși veșnic, că frumusețea va veni în brațele noastre oricând. Însă nu este atât de simplu totul; noi ar trebui să fim atenți, să deschidem ochii, căci nu vom afla răspunsuri decât dacă le căutăm. Nu e greu, totuși: putem găsi frumusețea și fericirea chiar și în cele mai mici lucruri, precum conversațiile zilnice cu familia, meciurile de fotbal sau poemele.

Ceea ce m-a marcat cu adevărat a fost sinceritatea cu care s-a vorbit despre suferință și moarte. Sunt omniprezente,  "E o luptă a omului cu sfârșitul; faptul că el nu poate fi nemuritor și că asta îl chinuie foarte mult.", a mărturisit Oana Paler. De multe ori uităm că murim, dar teama că într-o zi timpul  fiecăruia se va termina nu trebuie să ne însoțească în fiecare clipă, altfel vom uita să trăim, precum protagonistul din romanul "Stadii", David.

Vorbele "Învingem suferința prin cuvânt." au fost ca o strigare de trezire, o constatare a faptului că literatura nu se citește, ci se trăiește. Ea ne ține în viață mai mult și mai frumos. Presară lumină chiar și în cele mai întunecate nopți și colțuri ale minții. Așa cum în volumul de poezii "Indigo", al Alinei Purcaru, există câte un fapt sau lucru bun în fiecare pagină. Fie că este vorba despre un cântec de leagăn, o zeiță întruchipată sau ideea de a avea pe cineva căruia să îi încredințăm gândurile noastre, orice ne oferă puțină lumină. Iar lumina asta ar trebui să o împărtășim și celor din jur, ca să fie și ei fericiți. "Noi suntem într-un țesut. E incredibil câte lucruri pot uni oamenii între ei și câte legături frumoase se pot crea", spune autoarea.

Astfel, în urma întâlnirii, mi-a rămas gravat în suflet faptul că timpul trece plăcut cu literatura, care ar trebui să se afle în inima fiecărui om.

            "Cred că, dacă am citi și am scrie toți mai mult, lumea ar fi un loc mai bun"- Oana Paler

Ana Ifrim, 9 A

Întâlnirea cu scriitoarele Oana Paler și Alina Purcaru în cadrul festivalului FILIT ținut în școală a fost una foarte interesantă, în care am avut oportunitatea de a afla ideile și gândurile unor artiste contemporane și a inspirației din spatele creațiilor lor. Cel mai mult mi-a plăcut discursul asupra romanului “Stadii”, al Oanei Paler, în care este vorba despre viața unui programator IT, David, care cunoaște mai multe experiențe, adesea acționând impulsiv, luând decizii periculoase, pe care mai târziu le regretă sau care îi pot distruge reputația.

   O idee pe care o consider ca fiind definitorie mesajului acestui roman este că toate personajele căutau dragoste în locuri în care nu ar fi putut găsi-o cu adevărat. De pildă, versurile din Corinteni, capitolul 13, spun că iubirea este răbdătoare, bună și eternă. David se mută de la o relație la alta, toate pline de superficialitate. Nu cunoaște acele partenere cu adevărat, nu se interesează despre ce gândesc sau ce simt, ci doar de a găsi o satisfacție temporară. De asemenea, bărbatul încerca să-și găsească refugiul într-un grup de prieteni lipsiți de profunzime, pentru care simțea că trebuie să se schimbe. Moartea fratelui său l-a afectat enorm. Nu își mai cunoștea rădăcinile, se simțea complet pierdut într-o lume imensă, plină de necunoscuți. Este nemulțumit de cercul lui de prieteni și îi critică. Căuta peste tot în lumea materială și din jur un refugiu, absolut peste tot numai nu acasă. Nu a stat niciodată cu propria persoană pentru a se cunoaște, pentru a cultiva experiențe și calități. În loc să privească spre interior, își căuta identitatea în părerile altor oameni. În viața lui era haos. Se simțea neputincios în fața responsabilităților și nu putea să facă ordine în lumea sa interioară, deși o parte din el nici nu dorea pentru că se simțea confortabil în lucrurile familiare, deși unele erau nocive.

        O scânteie de lumină și speranță se aprinde domol în sufletul protagonistul când o întâlnește pe Laura, singura fată pe care chiar a iubit-o. Deși până în acel moment el se distanța de oameni și de parteneri din frica de a nu-i pierde fiindcă știa că moartea s-ar putea năpusti oricând asupra lor, el vrea să mai ofere iubirii o șansă. Vrea să iubească din nou, până la urmă dragostea este cea care ne face în esență oameni. Prin Laura cunoaște dragostea adevărată deși ea nu l-a mai cunoscut până acum. Din păcate finalul este unul tulbure, fiindcă ființa cea mai de preț, care i-a dat speranță după ce a trăit într-un întuneric deplin, moare.  Romanul prezintă  felul în care omul vrea să controleze absolut totul, deși nu ne decidem propria soartă sau pe cea a oamenilor dragi. De foarte multe ori viața ne va aduce suferință și cu greu vom lupta cu sentimentele nimicitoare care ne vor marca existența. Cu toții suntem niște ființe chinuite dar și care vrem să ieșim din acest chin. Ne este frică de haos, de necunoscut, de imprevizibilitate. David în întregimea existenței lui s-a ascuns în spatele unui scut opac pentru a se feri de posibilitatea trăirii unor sentimente fragile, care în orice moment s-ar fi putut întoarce împotriva lui, doborând-l la pământ, într-o gaură din care nu ar mai fi putut ieși niciodată.

            Am apreciat naturalețea romanului, cât de personal și direct era. Este o oglindă a vieții multor oameni din această lume. Simbolizează vulnerabilitatea sufletului uman și cât de ușor poate cădea în vicii. Este o atenționare că trebuie să ne construim o viață de care să ne bucurăm cu adevărat, să nu rămânem cu regrete, să ne trăim viața din plin și să avem parte de cât mai multe întâmplări frumoase, căci, deși timpul nostru pe pământ este limitat, modul în care este petrecut este singurul care oferă satisfacție, valoare și adevărata poftă de a trăi.

Anastasia Nechifor, 10 B

Întâlnirea FILIT care a avut loc pe 24 octombrie nu a fost doar o întâlnire între autori și cititori, ci una cu poezia, arta și frumosul. Am apreciat atât blândețea cu care ne răspundea Alina Purcaru, cât și sinceritatea Oanei Paler, iar disponibilitatea celor două de a ne răspunde la întrebări a creat o atmosferă caldă, antrenantă, menită să ne scoată din zona de confort pentru a învăța să gândim și, nu numai, să iubim.

Prin volumele de poezie ale Alinei Purcaru am învățat cum să ne iubim pe noi înșine și să nu ne raportăm la standardele nerealiste ale societății. Prin romanul Oanei Paler am aflat că, în mijlocul haosului și al sentimentului de a fi prins în propria minte, fără nicio scăpare, fără nicio pauză, dragostea te poate salva. A iubi înseamnă a crede, a avea speranță, iar această credință îl face pe protagonistul romanului Stadii, David, să devină obsedat de iubirea pe care o primește, considerând-o singura lui salvare din abisul gândurilor sale.

Când am ajuns la finalul celor două ore ale întâlnirii, m-am simțit ca și cum aș fi terminat o carte bună și trebuia să revin la realitate. A fost o experiență de neuitat, care mi-a oferit o nouă perspectivă asupra lumii în care trăim, asupra jocului societății sau, așa cum spunea Oana Paler, „jocul naratorului”.

Laura Nechifor, 10 B

Evenimentul a început, ca orice întâlnire în care ne propunem să aducem la lumină idei despre viață, timp și oameni, cu o pătrundere în lumea viselor și a emoției, prin câteva momente muzicale, căci așa cum a spus Oana Paler: ,,Arta aduce pace”. Scriitoarele ne-au arătat recunoștință pentru întâmpinare, pentru efortul depus și pentru faptul că ne-am luat din timpul nostru pentru a le citi creația, asta însemnând cel mai valoros lucru. Atunci mi-am dat seama că discuția va fi sinceră, deschisă și că voi pleca mai împăcată de acolo.

     Când am citit poeziile Alinei Purcaru am trecut de la agonie la extaz. Am simțit cum versurile mă îndreaptă către adevăruri profunde ale ființei greu de acceptat, apoi cum mă ajută să le văd obiectiv, să le iau ca fiind parte din mine, indiferent de cum sunt ele, bune sau rele, și să le fac să trăiască pe toate în simbioză în suflet: defecte și calități, tristeți și bucurii, dorințe și frici, fără a le segrega unele de altele. Asta face poezia Alinei Purcaru, tulbură până în rădăcini ființa umană pentru ca apoi să o limpezească ușor prin încurajarea exprimării fragilității. Aceasta din urmă joacă un rol crucial în procesul de împăcare și vindecare a sufletului, fiind punctul de pornire în călătoria lungă spre rădăcinile noastre, deoarece așa cum a spus poeta, reprezintă sinceritatea față de noi înșine și asumarea a ceea ce simțim. Cât despre poeziile Alinei Purcaru care m-au impresionat, ,,tabu”, ,,La răsărit” și ,,corecție”, le pot asocia cu ideea spusă de poetă și anume că războiul odată intrat în noi, vom simți că nu ne va părăsi niciodată ființa, însă chiar și dacă vom reuși să scăpăm de el, acesta va lăsa urme ireversibile, deoarece contradicțiile, apăsările și dilemele care se luptă în sufletul nostru vor fi veșnic o parte din noi chiar și după vindecarea lor, vor rămâne ca o cicatrice.

            Din vorbele Oanei Paler am rămas cu gândul la complexitatea ființei umane, la multiplele fațete ale acesteia, care precum în ideile Alinei Purcaru, ne alcătuiesc perfect într-un întreg. Un lucru pe care deja îl credeam și am fost bucuroasă să aflu că îl împărtășeam cu scriitoarea este acela că există o forță mai mare decât noi care potrivește faptele și mersul lumii astfel încât nimic nu este întâmplător. Credința într-o putere mai mare decât noi și decât forțele noastre, care controlează timpul, ne apropie de ideea că tot ceea ce trăim și ceea ce se petrece în lume este închegat, că aparține unei axe și are un rost, altfel am fi doar niște lucruri pierdute și am trăi momente dispersate în spațiu. Aceasta a spus ceva foarte valoros despre romanul său ,,Stadii” care consider că se aplică și poeziilor sale din volumul ,,Sufletul te face om” și anume că prin creația ei și-a dorit ca personajul principal să poată trăi un infinit de realități, iar cumva cred că asta putem și noi să facem chiar prin motivele cotidiene incluse de autoare în ceea ce a scris. Apoi a declarat că: ,,Arta aduce pace”, în contextul în care a fost întrebată de beneficiile literaturii și despre puterea acesteia de a salva lumea în prezent, iar eu consider că este adevărată această afirmație deoarece literatura îmblânzește omul până la a-l aduce la cea mai bună versiune a sa.

            Cred că întâlnirea a stat sub semnul speranței, al păcii și al vindecării și ne-a ajutat pe toți să înțelegem ceva nou despre noi și despre lumea care ne înconjoară.

Andrei Obreja, 10 E

Pe 24 octombrie 2025, Colegiul Național din Iași a găzduit o întâlnire în cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere (FILIT). Poetele invitate, Alina Purcaru și Oana Paler, au vorbit despre poezie și despre modul în care literatura se împletește cu experiențele cotidiene. Discuția a pornit de la volumele „Rezistență”, „Indigo” și „Tot mai multă splendoare” ale Alinei Purcaru și de la „Sufletul te face om” al Oanei Paler, dar și de la romanul său, „Stadii”.

În vorbele Alinei Purcaru se simțea o atenție constantă pentru detalii și o delicatețe ce nu ascunde forța interioară. Poezia ei pare construită din observații fine asupra lumii, din detaliile care capătă sensuri adânci. Volumul „Rezistență” arată cum oamenii pot găsi putere în lucrurile simple: în gesturile zilnice, în conversațiile cu ceilalți, în a observa lumea din jur și a rămâne puternici chiar și atunci când viața devine apăsătoare. În „Tot mai multă splendoare”, tonul devine mai luminos, dar la fel de sincer; este o căutare a frumuseții care nu exclude durerea.

În viziunea Oanei Paler, poezia pornește din viața de zi cu zi și rămâne aproape de oameni. În „Sufletul te face om” se simte dorința de a descrie și de a observa atent realitatea așa cum este ea, fără a o înfrumuseța, fără a o rafina. Oana Paler scrie despre oameni, despre relații interumane, despre fragilitate și despre curajul de a fi autentic.

Aceleași preocupări pentru trăirea emoțiilor și a relațiilor interumane se regăsesc și în romanul Stadii. Prin povestea dintre David și Laura, Oana Paler arată că dragostea poate aduce alinare și momente de vindecare unui suflet rănit, precum cel al lui David. Prin această poveste înțelegem că dragostea nu șterge durerea și nu rezolvă totul, dar creează clipe în care omul simte că poate respira mai ușor, că poate găsi echilibru și înțelegere.

Întâlnirea a fost plină de momente care au făcut conversația cu autoarele deosebit de captivantă. La un moment dat, după ce una dintre colegele noastre a prezentat volumul de poezii „Sufletul te face om”, explorând mai multe direcții de interpretare, Oana Paler a mărturisit că nu s-a gândit nicio secundă la toate acele semnificații. Replica ei a făcut să mă întreb: oare alți autori se gândesc mereu la metafore și simboluri? Sau pur și simplu scriu exact ce simt, lăsând sensurile să se nască mai târziu, în ochii cititorului?

Când a fost întrebată cum alege ce publică, Alina Purcaru a mărturisit că e foarte atentă: „Elimin tot ce mi se pare în plus sau nereușit.” În contrast, Oana Paler a răspuns simplu: „Public orice.” Cele două atitudini, deși diferite, se completau firesc. O scriitoare avea o viziune a rigorii, cealaltă a sincerității. Iar la întrebarea „Despre ce nu ați scrie niciodată?”, Oana Paler a răspuns fără ezitare: „Despre ceva care i-ar înjosi pe cei apropiați.” A fost un moment care a arătat câtă grijă și respect față de cei din jur pot exista în spatele actului de creație.

Dincolo de întrebări și răspunsuri, întâlnirea a fost o reflecție despre ce poate fi poezia astăzi. Am înțeles că poezia nu trebuie neapărat să ne ridice deasupra vieții cotidiene, ci poate să ne ajute să o privim mai limpede, să fim mai conștienți de ceea ce trăim. Uneori, tocmai în lucrurile simple: o voce caldă, un gând spus sincer, o privire care se luminează când vorbești despre ceea ce iubești, se ascunde frumusețea.

Dimitrie Panțiru, 10 B

Întâlnirea cu poetele Oana Paler si Alina Purcaru a fost o experiență specială. Aceasta m-a făcut să mă simt mult mai aproape de textele celor două și m-am putut conecta direct cu autoarele. Totodată, această întâlnire m-a ajutat să privesc poemele altfel, ca pe un spațiu viu în care îi putem regăsi pe autori, și nu doar ca niște pagini simple. Am fost impresionat de sinceritatea scriitoarelor și de faptul că au vorbit deschis despre procesul de scriere a propriilor poezii.

Mi s-a părut interesant si faptul că ele au avut păreri diferite despre modul de scriere. Astfel, Oana Paler a spus că publică aproape tot ceea ce gândește, în timp ce Alina Purcaru a zis reflectă și lucrează mai multe timp la texte. Această diferență arată faptul că, nu există o singură formă, o „rețetă” , pentru a crea poezie, ci fiecare autor are o voce proprie.

De asemenea, mi-am dat seama că, dincolo de talentul lor, sunt doar oameni firești, ca noi, cu emoții și gânduri ca ale noastre, iar această simplitate și deschidere m-au apropiat  de textele lor, pentru că am simțit ca poezia nu este ceva complicat sau de neatins, ci o formă de comunicare sinceră. Mi-a plăcut și faptul că , după prezentările și întrebările elevilor, au recunoscut că nu s-au gândit la toate interpretările acestora. Acest lucru arată că poezia este citită mereu diferit în funcție de ceea ce simte fiecare cititor, fiecare poate găsi sensuri noi, ceva personal în versuri. Această întâlnire m-a ajutat să privesc poezia cu mai multă căldură și să înțeleg mai bine legătura dintre autor si cititor.

Eliza Prodan, 10 E

Întâlnirea cu Alina Purcaru și Ioana Paler a fost ca o deschidere spre două feluri diferite de a privii lumea. Una prin delicatețea cuvântului, iar cealaltă prin forța lui.

Întâlnirea cu Alina Purcaru a fost ca o clipă de respirație într-o lume grăbită. Autoarea vorbea cu o voce calmă, dar plină de sensuri, ca și cum fiecare cuvânt ar fi venit dintr-un loc unde liniștea e mai adâncă decât tăcerea. A spus că ,,suntem conectați unii de alții prin moduri pe care nu le știm”  și că ,,scrierea e începutul magiei”. Mi s-a părut că poezia ei trăiește exact în acest spațiu, între nevăzut și simțit, între piele și suflet.

Am citit volumul ,,Tot mai multă splendoare’’ și mi-a plăcut mult poezia ,,priorități”. M-a atins prin simplitatea și prin imaginea unei femei care, crezând că are tot ce-i trebuie, este prinsă de ploaie dar este  arsa pe piele și pe hainele care trebuiau să o protejeze. Hainele ieftine și frumoase par, de fapt, amintirile cu care ne acoperim golurile. Imaginile pe care le purtăm pentru ochii altora. Ploaia ar putea fi sufletul care plânge, partea care vrea să se curețe de tot ce e fals. Dar ea nu spală omul, ci doar hainele, rămân iritațiile, arsurile și urmele. Mi s-a părut o lecție despre cât de ușor confundăm aparențele cu autenticitatea. Când spui, m-am apucat să spăl hainele, poate le salvez, așa și cu amintirile. Poate că vorbesc despre fiecare încercare de a repara trecută, când, de fapt, ar trebui doar să avem grijă de pielea care ne arde, adică de prezent.

Din volumul ,,Indigo”, poezia ,,pastel” mi s-a părut o trecere de la control, la libertate. În prima parte, lumea e bine legată. Femeile vând narcise, bărbații le păzesc, culoarele sunt vii, ordinea pare firească. E viața cotidiană , plină de gesturi concrete, dar poate prea strânse. Apoi vine alergarea, desprinderea, trenul care pleacă pe partea unde nu sunt narcise. Acolo totul se golește. Rămâne doar un speaker portocaliu pentru situații limite, dar şi bătrâna netulburată cu inele mici, care ar putea reprezenta cercuri de timp, semne ale unei liniști greu câștigate. În acest gol e libertate. Nu mai e nevoie să păzești nimic, să demonstrezi nimic. Tot ce era decis, s-a decis deja.

Mi s-a părut că ambele poeme, de fapt, ascund același adevăr. Autenticitatea doare, dar vindecă. E o arsură pe piele și o curățare a sufletului. Poate de aceea, Alina Purcaru spune că ,,scrierea e începutul magiei”, pentru că ,,prin cuvânt ne întoarcem la ceea ce e viu și adevărat în noi”.

Întâlnirea cu Oana Paler a fost ca o trezire dintr-o liniște lungă. Autoarea vorbea simplu, dar fiecare cuvânt părea să atingă un loc ascuns în mine. A spus că ,,literatura poate salva, dar nu poate schimba lucruri fundamentale” şi cred că atunci am înțeles de ce scrisul ei pare o căutare, nu o soluție. Oana Paler scrie ca și cum ar explora o rană cu delicatețe, dar fără teamă. Fără să încerce neapărat să o vindece. În volumul ,,Sufletul te face om”, am simțit că poezia nu este de fapt o formă de sinceritate. Cuvintele ei din poeziile care sunt simple aparent, spun mult. Fără să pară, de fapt, că vorbesc. Mi-a rămas în minte poezia ,,ora de desen-profu nebun” care maschează atât de multe. În ea, profesorul care mâzgălește desenele aparent corecte, nu distruge, ci eliberează. Mă gândeam că atunci când mâzgălim peste linie perfecte, nu stricăm desenul, ci spargem ordinea artificială prin care încercăm să părem perfecți pentru alții. Poate că adevărul nu este, de fapt, un lucru exact, ci chiar urmele aceste imperfecte care spun cine suntem cu adevărat. Mintea și sufletul nu sunt forme geometrice, lucruri exacte, ci haosuri vii, și poate tot că asta e frumusețea lor.

Romanul Stadii m-a impresionat prin modul în care se arată lupta omului cu el însuși. David, personajul principal, mi s-a părut o stea prăbușită care devine o gaură neagră, un om care a avut cândva lumină, dar acum trăiește în întuneric. Chiar spune că este sensibil la lumină, la fel ca o ființă rănită. Trăiește cu sentimentul că totul îl absoarbe și că el absoarbe la rândul lui și că nimic nu mai poate fi controlat. Relația lui cu Vera, care este de prietenie, m-a făcut să mă gândesc la oglinda în care te uiți și nu s-o porți ceea ce vezi. Ei doi se resping pentru că se aseamănă prea mult ca doi magneți cu același pol. El nu o poate iubi pentru că nu se poate iubi pe nici măcar pe sine.

Oana Paler a spus că moartea e singura certitudine pe care o avem. În carte, moartea nu e doar un sfârșit, ci și o confruntare cu adevărul. Ea ne obligă să ne vedem fără mască. Mi s-a părut interesant că romanul vorbește spre obsesia de control a omului, spre felul în care vrem să conducem viața ca pe un joc, fără să înțelegem că, uneori, libertatea totală ne duce într-o buclă din care nu mai putem ieși.

Am plecat de la întâlnire cu un sentiment ciudat, un amestec de liniște și neliniște în aceleași timp. Parcă lumea părea mai clară, dar totodată și mai fragilă. Mi-am amintit de ideea ei despre suflet și despre cât de ușor ne anesteziam atunci când ne prefacem că suntem bine. Poate că poezia este, de fapt, ,,un secret spus cu voce tare”, un mod de a te regenera, dar fără să minți.

Ilinca Radu, 9 A

În cadrul FILIT, vineri, 24 octombrie, am avut șansa de a ne întâlni cu două scriitoare contemporane, ale căror texte le-am descoperit la orele de limba română. Am cunoscut două personalități diferite, unite prin pasiunea pentru scris și pentru artă, prin importanța frumosului pe care ni l-au transmis și nouă, atât prin textele dumnealor, cât și prin discuția din cadrul evenimentului.

Una dintre temele principale ale dialogului cu cele două scriitoare a fost efectul durerii și al obsesiei de control. Oamenii sunt contrastanți, suntem chinuiți și în același timp încercăm să ieșim din chin, suntem haotici și în același timp ne este frică de haos, ne este frică de imprevizibil și totuși în imprevizibil descoperim cine suntem noi cu adevărat. Pregătirea noastră pentru pericol vine din faptul că ne gândim că se vor întâmpla lucruri rele, însă mereu există speranța de salvare, mereu trebuie să avem certitudinea că putem trece peste, că, deși trecem printr-o experiență dureroasă, la final putem rămâne întregi ca ființe. Suferința are multe forme, însă toate au în comun faptul că omul poate să-și continue existența, păstrându-se pe sine la fel, oricum ar apărea în viața sa. Nu putem fugi de durere, pentru că se va întoarce mereu împotriva noastră, însă putem avea speranță că totul va trece, iar pentru a ne ajuta, de multe ori ne spunem lucruri liniștitoare nouă înșine, chiar dacă poate ar trebui să ni le spunem mai des și între noi.

Lumea noastră este foarte fragilă – superbă și înspăimântătoare în același timp, cu foarte multă frumusețe, dar și cu multe momente de declin. O putem privi din perspectiva calmului mării sau a morții, singura certitudine. Am putea observa liniștea dimineții, a regenerării interioare sau decăderea celui care nu știe să iubească. Putem să o înțelegem din perspectiva poeziei despre revenirea la originile din frumusețe ale umanității sau din punctul de vedere al unui roman în care doar iubirea a putut salva. Astfel, am putut vedea dragostea în toate formele ei – un amestec dintre un miracol și un coșmar, o stare firească, dar care ne face nefiresc de sensibili. Iubirea și literatura sunt în acest mod legate fundamental ca salvatoare ale omului: amândouă ne schimbă, amândouă stârnesc sentimente contradictorii care într-un final conduc la înălțarea spirituală a ființei umane, mai aproape de idealul comun, pe care, asemeni scrierilor celor două autoare, îl putem observa doar pe culmi sau în abis.

În concluzie, această întâlnirea ne-a adus noi perspective asupra lumii în care trăim. Ne-au ajutat să înțelegem mai bine natura umană, fragilă, contradictorie, aflată mereu în frumusețe sau în suferință. Așa suntem noi, așa am fost creați, este starea noastră firească și nu putem trăi fără niciuna dintre cele două. De aceea, trebuie să învățăm să iubim și depășim suferința: aceste două experiențe ne pot transforma într-o ființă cu adevărat frumoasă.

Maia Rînzăscu, 10 B

Scriitoarele Oana Paler și Alina Purcaru au vorbit despre teme precum relațiile umane, vulnerabilitatea, intimitatea și felul în care experiențele de zi cu zi se transformă în poezie. Am regăsit în textele lor o sinceritate puternică, dar și o finețe aparte în modul în care reușesc să transforme detalii cotidiene în emoție autentică.

Poezia „(băiatul bun)” de Oana Paler surprinde o relație simplă, dar profundă, între doi oameni obișnuiți. Autoarea explorează tandrețea care se ascunde în rutina de zi cu zi, în gesturile mici și în conversațiile aparent banale. Versuri precum „îmi place cum te-apucă rușinea când zic hai că fac eu cinste” sau „până la urmă mă lași numai pe mine să vorbesc” arată delicatețea unei legături în care iubirea nu are nevoie de gesturi spectaculoase pentru a exista.

Mi s-a părut interesant modul în care poezia vorbește despre echilibrul dintre sinceritate și resemnare, despre felul în care dragostea adevărată se construiește din gesturi simple și răbdare, nu din idealuri romantice. Dincolo de aparența unei povești modeste, se ascunde o reflecție asupra demnității, vulnerabilității și a înțelegerii reciproce — valori tot mai rare într-o lume grăbită.

La întrebarea mea (dacă  „băiatul bun” reprezintă o figură reală, un tip uman, o proiecție sau o metaforă a unei nevoi?), dumneaei mi-a răspuns foarte cald că acest băiat bun este chiar o figură reală întâlnită în viața fiecărei femei, iar acesta este întotdeauna tratat disprețuitor, deoarece este foarte bun și iubitor, dar întotdeauna fata care l-a îndepărtat ajunge să-și regrete decizia.

În poezia „Secrete” de Alina Purcaru, tema principală este solidaritatea feminină și felul în care experiențele comune lasă urme vizibile, dar și invizibile. Autoarea descrie un grup de femei care se recunosc una pe alta după „semnele micilor masochisme”, după gesturi, tonuri și priviri care trădează aceleași răni. Versurile „ne recunoaștem una alteia semnele micilor masochisme” și „știm de mult să ghicim gânduri și cuvintele lor nu ne mai trebuie la nimic” m-au făcut să înțeleg că poezia vorbește despre acea legătură tăcută dintre oameni care au trecut prin durere și au învățat să supraviețuiască împreună.

Mi-a plăcut imaginea de final, în care femeile „fierb ceaiuri” și „umplu caietele cu rețete pentru nemurire”, o metaforă a rezistenței și a căutării echilibrului prin gesturi mărunte. „Secrete” este o poezie despre fragilitate, dar și despre forța care se ascunde în tăcere, despre cum complicitatea și empatia pot deveni forme de vindecare.

Poezia „Tabu”, tot de Alina Purcaru, abordează tema interdicției și a libertății personale. Versurile „pentru aceste forme de vătămare iertarea e exclusă” și „abandonul va fi de data asta direct, desăvârșit” exprimă lupta interioară dintre dorința de a fi autentic și teama de judecată. M-a impresionat intensitatea acestor imagini, care sugerează o eliberare dureroasă, dar necesară. În spatele cuvintelor se simte o renunțare conștientă — nu la sine, ci la masca socială.

Poezia vorbește despre curajul de a rupe tăcerea, de a accepta ceea ce este considerat „interzis” și de a găsi putere în vulnerabilitate. „Tabu” mi-a lăsat impresia unei mărturisiri colective, o voce a celor care nu se mai tem să recunoască adevărul propriu, chiar dacă pentru asta trebuie să piardă totul.

Atât în poezia Oanei Paler, cât și în cea a Alinei Purcaru, am regăsit aceeași preocupare pentru fragilitatea umană, pentru echilibrul dintre durere și iubire, dar și pentru felul în care tăcerea poate spune mai mult decât cuvintele.

Textele lor arată că poezia nu este doar un exercițiu estetic, ci un spațiu al sincerității, al confruntării cu sine și cu ceilalți. Dincolo de temele diferite, ambele autoare reușesc să transmită emoții profunde și să ofere cititorului senzația că este văzut, înțeles și însoțit.

Ilaria Toader, 10 E

"a răspuns îmi pare rău că mă consideri așa / te mai pot ajuta cu ceva"

Oana Paler nu înfrumusețează cotidianul adevărat, astfel încât versurile sale capătă un aspect de statement mai mult decât poezie. Un statement în versuri.

Întâlnirea "Scriitori printre liceeni" în cadrul FILIT ne pune față în față cu o oglindă: prin limbaj colocvial, teme de actualitate și lipsa punctuației care oferă fluiditatea versurilor de a  căpăta orice formă, Oana Paler prezintă prin volumul de poezii "Sufletul te face om" o felie din viața cotidiană contemporană, transpunându-ne în mai multe ipostaze, toate din viața de zi cu zi.

Sunt prezente teme precum moartea și teama de pierdere în poezii precum "o conversație cu mama" și "mai multe întrebări despre moarte", care sunt însă însoțite de aspectele superficiale care ocupă, totuși, o mare parte din viața noastră socială, în poeziile "o admiratoare" și "frumi pe fb". Acestea sunt acompaniate pe tot parcursul volumului de momente de umor în poezii precum "compunerile de crăciun" și "chat gpt - școală" care în contrast cu prezența morții și sentimentul pierderii impregnat încă de la coperta volumului (căci frunza devine un simbol al efemerității - pare prezentă în fața noastră, însă când privim umbra crengii observăm că aceasta nu există), expun cititorului cât de variată este intensitatea unei zile muritoare.

"sunt aici / văd tot ce iese prost / din mâinile mele"

Alina Purcaru devine un curator al cotidianului, descoperind și expunând cu experiență tablouri ale vulnerabilității omului în era conviețuirii digitale. Temeri, ipostaze fragile și sensibilități - toate prezente sub diferite forme în volumul Indigo prin poezii precum "Corecție", "Zeița. Zeițele" , "Judecata". Apoi există teama de a nu lăsa nimic în urmă.

Poemul "după mine" ilustrează presiunea de a lăsa ceva concret după noi, indiferent dacă este sub forma artei sau a vieții, cât timp reușim să ne distingem. Încă de la începutul poemului "sunt aici / văd tot ce iese prost / din mâinile mele" se distinge nu doar frustrarea, cât și disperarea de a crea, care sunt accentuate de versul "partea vătămată își caută strămoșii". Cititorul este transpus în poziția vocii poetice, care privește peste umăr în urma sa la strămoșii, care în corelare cu versul "nu e capabil să scrie decât un preambul" conturează o imagine finală. Vocea poetică, privind peste umăr la strămoși, la presiunea în sine, fie de a continua o tradiție, fie de a impune un reper în istorie într-un continuu de nimic. După privește în față. Nu este în stare să scrie decât un preambul. "acum sunt aici repetă după mine acum sunt aici". Fără a realiza, aceasta lasă în urmă un început - începutul unei povești, care va fi continuată și va înghiți tot ce va urma, pentru că literatura se hrănește din trecut, iar viitorul se va hrăni din literatură.

Riana Țuluca, 10 E

Întâlnirea cu scriitoarele Alina Purcaru și Oana Paler, în cadrul festivalului FILIT, a fost o experiență plăcută și interesantă. Mi-a atras atenția felul lor calm și sincer de a vorbi, dar și modul în care au răspuns la întrebări. Se simțea dorința lor de a ne ajuta să înțelegem mai bine textele și de a ne face curioși în legătură cu sensurile ascunse din cărți.

După această discuție, poeziile Alinei Purcaru mi s-au părut mai profunde. De exemplu, în poezia „contratimp”, din volumul Rezistența, în care autoarea vorbește despre momentele de rătăcire și despre nevoia de a găsi sens într-o lume care pare golită de înțelesuri. Imaginile despre „cimitire în care nu intraserăm niciodată” și „dimineți devastatoare” sugerează o luptă interioară, dar și o încercare de a învăța din haosul vieții. Poezia m-a făcut să simt că uneori liniștea și ordinea vin doar după ce înțelegem propriile pierderi și neliniști.

Și poezia Oanei Paler, „(mai multe întrebări despre moarte)”, din volumul Sufletul te face om, m-a impresionat felul direct și sincer în care vorbește despre frică, durere și felul în care ne raportăm la moarte într-o lume modernă. Versurile despre „facebook” și „profil negru” aduc o notă actuală, arătând cum chiar și moartea ajunge să fie privită prin filtrele vieții online. Mi s-a părut o poezie puternică, pentru că îmbină tristețea cu un ton realist și matur.

Aceste poezii conturează, într-un fel, personalitatea și trăirile fiecărei autoare. Alina Purcaru pare mai introspectivă și preocupată de înțelegerea sinelui, în timp ce Oana Paler abordează teme legate de viață și moarte dintr-o perspectivă directă și lucidă. Ambele arată o sensibilitate autentică și o dorință de a vorbi sincer despre emoții, despre fragilitate și despre felul în care fiecare încearcă să se regăsească în lumea de azi.

Pentru mine, această întâlnire a fost o experiență care m-a făcut să privesc literatura altfel, nu doar ca pe ceva ce se citește, ci ca pe o formă de cunoaștere și de înțelegere a vieții prin ochii celor care o scriu.

Miruna Ursanu, 10 E

Poezia este sufletul intim al omului, un organ vital, ce necesită o îngrijire minuțioasă din partea poeților. Așadar, pentru ca poezia să-și îndeplinească acest rol, este necesară sinceritatea. Oana Paler și Alina Purcaru reușesc să îndeplinească acest criteriu printr-o cantitate abundentă de sinceritate, însăși Oana Paler zicând că, în romanul "Sufletul te face om" se află tot ce este mai important din toată viața ei. În cadrul evenimentului Filit s-au înfiripat două concepte contradictorii, moartea și viața, cu motivul căutării fericirii, înfiripând o plăcută "oră de psihologie".

        Alina Purcaru inserează în volumele sale de poezii, precum "Indigo", o prezență fantomatică, enigmatică, o posibilă "dublură" a sa: "martorii"-"noi nu am ieșit din trup atunci/ nu am avut voie/ am adus greutate trupului/ am rămas în el ca să-i asigurăm/ o bază fermă/ ne-am unit într-o bază compactă/ pe care trupul s-a întins/ nu l-am trădat/ am rămas fidele/ am vegheat trupul", precum și în "Singura alternativă"-"Suntem două statui ușoare,/ evadate din muzeul nostru preferat,/ plutim peste luminițele de pe Chelsea Bridge,/ fentăm axele timpului,/ levităm fără grijă/ și fără direcție".

Poeta spune că suntem conectați unul cu altul prin moduri pe care nici nu le știm, că prin această legătură noi ne salvăm. Această conexiune poate fi și cu noi înșine, regăsirea interioară "eliberându-ne" din lumea dezolantă, purificându-ne. Regăsirea sinelui trebuie însă căutată, întrucât trebuie să cauți fericirea.

Așadar, evenimentele uzuale din volumele de poezii instigă cititorul într-o căutare profundă, din care să identifice propriile "bucăți" din persoană în acțiunile sale, pentru a se completa, așadar inițiind un proces de vindecare. Alina Purcaru susține că dacă noi cu noi nu suntem sinceri că avem o fibră fragilă, nu ne putem vindeca. Acceptând ideea de neputință, ne împletim cu fricile noastre, "bucata cea mai îndepărtată", formând viziunea salvării noastre din neantul uman, înălțându-ne.

Oana Paler își axează intențiile pe natura omului "incomplet", care nu s-a "reîntregit". Acest concept apare inițial în volumul de poezii "Sufletul te face om", iar mai apoi în romanul "Stadii", care, deși nu au legătură între ele, reliefează aceleași puncte de vedere. Moartea este omniprezentă în ambele lucrări, bântuind atât autoarea, cât și extensiile sale, precum protagonistul David din "Stadii". Poezia "mai multe întrebări despre moarte"-"poate o să-mi pese mai mult de lacrimile/ de pe facebook cine știe/ în zilele alea care vor veni/ care pentru toți vin/ poate lacrimile alea mă vor consola/ nu mi se vor mai părea plictisitoare/ banale/ șirul de condoleanțe inimile roșii[...]" accentuează tema controlului virtual din romanul "Stadii", în care David se simțea controlat, precum Stanley din jocul "Westerado". Moartea a fost "adusă" în lumea virtuală, fiind dominată de o "putere necunoscută", a oamenilor, care sunt obsedați de control. Ideea jocului, în care personajul are toate finalurile gândite de către narator, fiindu-i dirijate toate mișcările, atribuie romanului o alură angoasantă, de captivitate, în care protagonistul, precum o stea, cedează presiunii, transformându-se într-o gaură neagră, ce preschimbă fericirea în moarte. Oana Paler spune că fericirea se datorează faptului de a trece peste conștiința morții, fiindcă moartea este singurul moment concret din viața noastră. Așadar, sfârșitul romanului poate reliefa tocmai acest aspect, moartea imprevizibilă, decesul Laurei semnificând "game-over" în viața lui David, provocând un nou început, o renaștere.

Atât Alina Purcaru, cât și Oana Paler au creat o biografie a omului, prin poezie, conturând atât natura omului, anume controlul obsesiv, cât și dependența acestuia, anume fericirea.

Maria Văidean, 9 A

Literatura contemporană poate fi, uneori, tulburătoare, însă ea reprezintă imaginea realității care ne înconjoară zilnic, în care ne desfășurăm activitățile cotidiene, dar și cea în care avem ocazia de a fi noi înșine, de a interacționa, fără a realiza, uneori, ca ne regăsim în aspectele care ne dau fiori din poezii.

Mi-ar plăcea să încep prin a prezenta câteva aspecte care mi-au atras atenția din poezia ,,Fata fără noroc’’ de Oana Paler. Printre elementele care poartă  semnificație aparte se numără și pisoiul alb, pe care tânăra îl găsește mort în apartamentul său. Ea și-a luat acest pisoi pentru a-i alina singurătatea, monotonia vieții din care simțea că nu poate ieși. Cu toate acestea, moartea pisoiului simbolizează fragilitatea frumuseții, căci el nu a putut supraviețui brutalității lumii noastre. Putem privi această singurătate ca fiind o boală autoimună a sufletului, care îl distruge încă de la rădăcină, care ucide până și ultima speranță. Tânăra se simțea goală pe dinăuntru, iar astfel ea devine goală și pentru cei din jurul său, pentru prieteni, chiar apropiați. Ea ajunsese la momentul în care își privea propria viață asemenea unui obiect în vitrina unui magazin, pe care nu îl va putea atinge niciodată cu adevărat, funcționa ca un mecanism învăluit în singurătate, în răul lumii noastre.

De asemenea, romanul ,,Stadii’’ al Oanei Paler evidențiază această corelare a singurătății cu o boală care nu lasă ființa umană să trăiască liber, care acaparează întreaga noastră existență. Această idee este susținută prin perspectiva personajului David, un tânăr care nu mai găsea sensul vieții și al frumuseții, astfel trecând prin mai multe etape care îi definesc condiția, precum desfrânarea și pierderea iubirii adevărate. David nu simte că aparține noțiunii de ființă umană, el se înstrăinează de propria sa identitate, nu îi pasă de felul în care umple golul dintre momentul prezent și cel final, fiindcă finalul va fi oricum același.

Dacă ar fi încercat să fie fericit din nou, ar fi însemnat că acceptă să își modifice întreaga perspectivă asupra propriei vieți, ca acceptă să sufere din nou pentru iubire. Ceea ce, el nu era dispus să riște, îi era frică, practic, de a fi om. Adevărul, în viața lui David poate fi asemănat cu un vulcan, căci intensitatea lui maximă este atinsă în momentele foarte tensionate. El privește întreaga viață printr-o lentilă, o lentilă a suferinței, care își are bazele în trecutul său tulburător. Acest roman este dovada că iubirea adevărată este experiența salvatoare, care are puterea să ridice sufletul ființei umane din abisul morții, căci iubirea si grija pentru Laura l-au făcut pe David să nu vadă consecințele, să spere încă puțin că sunt foarte importante amintirile cu care alegem să umplem spațiul până la final, chiar dacă moartea este inevitabilă. Romanul reflectă drama omului care trăiește în secolul XXI, care poate fi salvat de puterea speranței, pe care uneori nu o vede, dar în sinea noastră avem  mereu încrederea că o vom găsi. El prezintă, de asemenea, obsesia omului de a controla tot ce îl înconjoară, dar și greutatea cu care el acceptă imposibilitatea de a face asta.

Poezia Alinei Purcaru reflectă, oarecum mai blând, realitatea noastră, exprimând sugestiv, metaforic, aspectele monotoniei cotidiene. Dintre poeziile care mi-au atras atenția sunt ,,La Răsărit’’ și ,,Nocturnă’’, ambele făcând parte din volumul ,,Rezistența’’. Prima poezie aleasă evidențiază ideea că iubirea transformă omul în ceea ce ar putea inuman, dar adevărul este ca el se detașează de lumea crudă și se înconjoară de sensibilitate. Putem înțelege că frumosul se găsește în lucrurile care nu necesită efort, iar toate suferințele pe care le adunăm în decursul vieții se vor risipi la final, când liniștea va șterge orice durere. Cu toate acestea, în decursul vieții avem și momente de black out. Asta însemnă ca, sufletește, ne hrănim din energia emanată de ceilalți, dar cu siguranță există și momente de echilibru, în care ființa umana se retrage. În această poezie, răsăritul este asociat cu perioada regenerării, în care totul poate fi abordat diferit, iar urâtul poate fi înlocuit cu splendoarea.

De asemenea, poezia ,,Nocturnă’’, aparținând Alinei Purcaru face referire la o introspecție, care are loc atunci când suntem singuri, în subconștient, când înlăturăm scutul și armura de protecție, când rămânem doar noi cu noi înșine. Atunci ies la iveală acele ,,cuțite’’, ca simbol al emoțiilor puternice și al traumelor, al fricilor ascunse. Melancolia este cea care te poartă prin adâncul sufletului, oferindu-ți ocazia de a îți înțelege trăirile mult mai profund. Hărțile, în general, duc semnificațiile și însemnările unui drum, al unui traseu, dar din punct de vedere metaforic, ea poartă experiențele acumulate și are toate urmele acelor cuțite, a unor lupte cu propriii monștri, duse în tăcere. Prin cunoașterea acestei hărți, ne cunoaștem pe sine, îmblânzim tăișurile necunoscutului, a amintirilor dureroase. Harta aceasta dispare, asemenea umbrei lui Peter Pan, precum și tinerețea, copilăria zboară, lăsând în urma amintirea a ceva frumos. Singura credință o putem avea în propria putere de a recupera umbra lui Peter Pan, de a recupera momentele frumoase, având o ultimă speranță că monștrii din sufletul nostru înca nu au pus stăpânire pe întreaga noastră existență.

Adela Vasile, 9 A

Întâlnirea cu cele două doamne poete mi-a extins orizontul, mi-a oferit șansa de a vedea profunzimea în noi feluri, deoarece aproape fiecare prezentator a avut o percepție diferită asupra operelor – unii aducând la cunoștință lucruri la care nici autoarele nu s-au gândit. Cu toate acestea, aveau același nucleu, același mijloc, aceeași idee, în jurul căreia s-au construit toate semnificațiile, purtată din gând în gând și prelucrată de la minte la minte.

Dintre poeziile Alinei Purcaru, cel mai mult m-a impresionat „Priorități”, din volumul „Tot mai multă splendoare”, pentru că reprezintă o situație în care cred că toți ne-am aflat, la un moment dat: cea în care să încercăm să salvăm ceva ce este deja pierdut. Vocea lirică trece dintr-o stare de fericire, entuziasm datorită hainelor sale noi, până când apare ploaia, care i le udă, punându-i propria ființă într-o situație neplăcută, inconfortabilă. Astfel, eul decide să pună hainele, sentimentul inițial plăcut, înaintea propriei-i făpturi, încercând să le „salveze”, însă folosind metoda greșită: le spală. Spală haine deja ude. Poate că, în mintea sa, le curăță de impurități; singura problemă este că acesta este rolul ploii – de a înlătura direct mizeria, nedoritul. Vocea oferea atenție unui lucru (sau persoane) care nu o reciproca. Își ignora propria bunăstare, pentru bunăstarea altora. Iar, la final, precizează că este la fel cu amintirile, inducând un sentiment de profundă nostalgie, dor față de ceva ce putea fi și n-a fost – o toxicitate anume. De aceea, poezia mă duce cu gândul la o relație toxică, nereușită, cu o persoană anume, întrebându-mă dacă chiar așa a fost pentru autoare.

O idee asemănătoare se regăsește în romanul Oanei Paler „Stadii”, ce ne arată cum relațiile sau asocierile toxice pot face ravagii în sufletele noastre, așa cum au făcut în viața autorului, ducându-l de la a nu fi implicat într-un deces, la a avea contribuție directă la altul.

Prin urmare, întâlnirea cu cele două autoare mi-a demonstrat că adevărata forță ce controlează lumea este iubirea și că, fără ea, deși doare mult uneori, ne dă sens.

Matei Vatră, 9 A

Pe 24 octombrie, am avut ocazia de a participa la o întâlnire în cadrul evenimentului cultural FILIT cu două scriitoare și poete contemporane: Oana Paler și Alina Purcaru.

Despre cartea "Stadii" a Oanei Paler, autoarea explică faptul că naratorul David se aseamănă cu personajul principal din jocul The Stanley Parable menționat în cartea, numit Stanley, pentru că ambii simt că trăiesc într-o realitate imprevizibilă pe care nu sunt siguri că o pot controla. De asemenea, le este frică de necunoscut, dorind să nu fie puși în situații dificile, dar și de frumusețe și de iubire, preferând să trăiască o viață plină de monotonie, decât să le piardă. Iar, Oana Paler afirmă că David este un personaj complet negativ și toxic, deși acțiunile lui pot fi într-o părere justificate. În cadrul discuției a fost pusă și întrebarea "Cine este cu adevărat naratorul vieții lui David?" la care au fost exprimate trei răspunsuri: conștiința lui David, o divinitate precum Dumnezeu și Moartea, care pare a fi prezentă și la începutul, dar și la finalul cărții.

Trecând la volumul de poezii al Oanei Paler intitulat "Sufletul te face om", autoarea exprimă faptul că ea scrie despre orice, mai puțin despre familia ei, încercând să ilustreze viața omului obișnuit din zilele noastre în versuri. Poezia ei folosește un limbaj direct, uneori colocvial, presărat cu expresii din vorbirea de zi cu zi, tocmai pentru a reda autenticitatea trăirilor. Prin această sinceritate, autoarea își propune să arate adevărul complet al ființei umane, inclusiv partea sa mai puțin frumoasă.

Alina Purcaru, care a scris volumele de poezii  "Indigo", "Rezistența" și "Tot mai multă splendoare", vorbește despre cum încearcă să includă frumusețe în poeziile sale și să o exprime. Pentru ea, poezia este o modalitate de a aduce splendoarea în cotidian, de a transforma banalul în emoție. Autoarea a povestit cu entuziasm despre participarea la un proiect cultural, în care și-a citit poeziile în tramvai, printre oameni obișnuiți, dovedind că literatura poate coborî în mijlocul vieții de zi cu zi și poate atinge sufletul oricui, indiferent de locul sau momentul în care este ascultată.

Theodor Alexandru Vicol, 9 A

Ce reprezintă frumusețea? Sau pacea interioară? Acestea sunt două din multitudinea întrebărilor la care toată lumea caută răspunsurile. Ele sunt cheile propriilor noastre vieți, iar cine reușește să-și descuie lacătele, cu siguranță va ajunge la starea de bine primordială. Prin întâlnirea cu scriitoarele Oana Paler și Alina Purcaru în cadrul festivalului FILIT ediția 2025, alături de colegi și profesori, am împărtășit noi posibile răspunsuri ale celor două întrebări grație sensibilității și apropierii reciproce, discutând despre volumele de poezii “Sufletul te face om”, de Oana Paler, „Tot mai multă splendoare”, “Indigo” și „Rezistență”, de Alina Purcaru, precum și despre romanul „Stadii” de Oana Paler.

       Ceea ce m-a impresionat deosebit de mult este deschiderea cu care doamnele scriitoare ne-au prezentat detalii și din viața dinafara celei a scrisului. Doamna Alina Purcaru ne-a povestit despre un proiect special realizat în orașele mari ale țării precum București sau Timișoara, în care citea diverse opere literare pentru publicul de toate vârstele în locuri neobișnuite – tramvaiele. De asemenea, am apreciat simplitatea limbajului utilizat, scriitoarele arătându-ne că nu elocvența ci atitudinea noastră în interacțiunile de orice tip este ceea ce ne apropie de oameni. Oana Paler, fiind și profesoară de limba și literatura română, lucrând cu elevi de vârsta mea, a știut cum să mă captiveze prin viziunea proprie în legătură cu cele două întrebări existențialiste citate anterior. Evident, viziunea scriitoarei este diametral opusă cu cea prezentată în romanul „Stadii”, în care David, personajul principal, o figură toxică ce-și distruge atât propria viață, cât și pe cea a celorlalți, ajunge să „caute” iubirea ce tocmai i-a scăpat din mâini, în urma unei despărțiri dure. Lumea conturată în roman devine o adevărată spirală a evoluției, în care David, de la spectatorul morții, văzând cum fratele său îl părăsește fizic, ajunge să invoce moartea altor persoane. Însă cel sau, mai bine zis, cea care îl ridică pe David din adâncul morții este Laura, o doamnă ce lucrează la medicină legală (deci cu moartea), cei doi urmând să se îndrăgostească.

          Universul poetic conturat în cele patru volume pline de lirism contemporan este departe de orice „stadiu al dezumanizării”. Poemele sunt unice prin mesajul transmis, fie despre iubirea necondiționată de timp, sau despre starea interioară de echilibru – toate se aseamănă prin starea introspectivă pe care am trăit-o navigând printre valurile indigo ale splendorii, cărora nu a trebuit să opun rezistență, întrucât ceea ce într-adevăr ne face oameni este invizibil pentru ochi – sufletul. Una dintre poeziile Oanei Paler ce m-a impresionat este  “Fata fără noroc”, din volumul “Sufletul te face om”, aceasta explorând teme precum neputința ființei umane în fața efemerității și ireversibilului, fiind conturată o stare de solitudine ce duce la autodistrugere. Poemul este o elegie despre negativismul într-o viață repetitivă, până la nonsens, ba chiar până la golul interior, în care până și sufletul inocent ajunge să fie strivit de monotonie.

O altă poezie ce m-a cuprins prin latura sa foarte apropiată de contextul realității, în care majoritatea oamenilor nu mai au timp a admira frumusețea, splendoarea ce-i înconjoară, este „La Răsărit” din volumul „Tot mai multă splendoare” al Alinei Purcaru. Acest poem evidențiază ideea că ființa umană are nevoie de echilibrul dintre energia interioară, din propriul suflet și cea provenită din interacțiuni, relații cu alte persoane. Această stare de echilibru ne este indispensabilă nouă, ca indivizi, întrucât în lipsa ambivalenței vom ajunge fie să trăim pentru alții, fie să ne transformăm în niște entități controlate de narcisism. De asemenea, o altă idee poetică este cea a revenirii ființei umane la starea de bine primordială, în ciuda irascibilului neomenesc, prin intermediul inocenței – hrana sufletului și a frumosului.

          Prin întâlnirea cu cele două scriitoare am simțit că îmi iau zborul către o lume a splendorii eterne, nemărginite de timp, în care ceea ce mă apropie de ceilalți este inocența. Am savurat clipele în care am discutat atât despre lirismul zilelor de astăzi, cât și despre mustrarea de conștiință și suferința ce sunt incluse în rezistența sufletului ființei umane, dar și momentele memorabile în care am avut șansa să primesc și dovada fizică a navigării printre valurile indigo ale splendorii, autografele...