FILIT 2024 - A trăi pentru a spune povestea mereu vie a literaturii

Foto: https://www.facebook.com/filit.iasi

FILIT ne-a adus iarăși un dinamic Symposium despre viață și cărți, despre oamenii care transformă destinele în povești și ne poartă prin oglinzile lor în istoria personală, pe care o leagă subtil de firul mare al unui timp-fluviu, unde fiecare dintre noi poate participa cu uimire la miracol, la povestea mereu vie a literaturii.

Cărțile în care ne-am rătăcit tocmai pentru a ne regăsi cu noi altfel, serile FILIT care ne-au surprins prin dialoguri incitante cu invitați spectaculoși, întâlnirile clubului ALECART de la Casa Pogor, coordonat de profesorii Nicoleta și Emil Munteanu, care provoacă tinerii să dezbată entuziast cărțile și le oferă oportunitatea de a comunica dincolo de rigori cu scriitorii - toate sunt parte din sărbătoarea frumuseții care aduce împreună oamenii: literatura.

Cum au trăit liceenii zilele FILIT, 23-27 octombrie 2024, în mărturisirile lor:

Alexandra Aramă, 9B

Povestea care vindecă întunericul interior

Cărțile au fost dintotdeauna unul dintre cele mai pure și subtile feluri de a-i apropia pe oameni unii de alții, creând fire invizibile între scriitori și lectori, dar și între cititorii de pretutindeni, care sunt aduși împreună prin dialogul cu personajele și experiențele unei opere literare. Astfel, unirea prin cultură a devenit una dintre cele mai rezistente întruchipări ale echilibrului și păcii în societate.

Semnificația unui text este diferită pentru fiecare dintre noi, deoarece nu putem să interpretăm ceea ce citim decât pe baza propriilor experiențe și orizonturi de cunoaștere. În acest fel, povestea scrisă de autor se metamorfozează constant, distanțându-se de intenția inițială cu care a fost scrisă. De aceea, întâlnirea cu un scriitor ne oferă oportunitatea de a înțelege rădăcinile poveștii, dar și felul cum este percepută de acesta.

În cadrul evenimentului Alecart de la Casa Pogor am avut oportunitatea de a o asculta pe autoarea romanului Hana, Alena Mornštajnová, discutând despre perspectiva ei asupra destinului protagonistei, dar și despre rolul pe care l-a jucat experiența sa de viață în procesul de creație.

„Hana” este o carte despre familie, război, trădare, naivitate, inocență, supraviețuire, dar mai ales, iubire. Firul narativ urmărește mai multe destine, care se împletesc și se suprapun, formând o țesătură a vieții care învinge în fața morții fizice și spirituale. Personajul principal, Hana, fiica cea mare a unei familii evreiești dintr-un orășel din Cehia de astăzi, Meziříčí, își petrece adolescența sub amenințarea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial și expansiunii naziste. Aceasta se îndrăgostește de un tânăr soldat al armatei cehoslovace, Jaroslav Horacek, în care are încredere deplină că o va lua de soție și îi va oferi protecție împotriva antisemitismului german. Însă, acesta este avertizat de conducătorii armatei că asocierea cu o evreică este foarte riscantă pentru cariera sa și că ar trebui să încheie relația imediat. În loc să fie sincer cu Hana, Jaroslav o amăgește și îi face promisiuni deșarte, în speranța că aceasta va înțelege, într-un final, lipsa lui de interes.

Fata crede orbește în povestea lor de iubire și sabotează toate șansele familiei de a pleca din țară, condamnându-se atât pe ea, cât și pe cei dragi, la o moarte tragică în lagărele naziste. Hana își pierde familia, identitatea și spiritul printre gardurile de sârmă ghimpată, iar reîntoarcerea în societate devine o luptă între vocile oamenilor pentru ale căror morți se simte vinovată și glasurile celor vii care depind de ea.

Autoarea a dezvăluit în cadrul întâlnirii că povestea Hanei reprezintă o mărturie a istoriei locale a orașului Meziříčí, despre destinele tragice ale oamenilor de acolo, care au fost sacrificați pentru doctrinele politice ale vremii și a căror suferință nu este recunoscută pe cât ar merita, fiind uitată în imaginea de ansamblu a iadului creat în cel de-al Doilea Război Mondial. Ea a accentuat încercarea continuă a Hanei de a-și învinge întunericul interior și de a se vindeca, dorind să marcheze drept un punct de cotitură momentul în care protagonista face, pentru prima dată de când s-a întors din lagăr, un gest frumos față de sora ei, oferindu-i niște prăjituri ca dar de ziua ei. Acest moment a reprezentat un regres major în evoluția Hanei, care este acaparată de o nouă vină, mai apăsătoare decât cea dinainte, chiar în clipa când a început să vadă lumina de la capătul tunelului. Desertul adus de ea era infectat cu bacteria transmițătoare de tifos, bunătatea ei transformându-se în otrăvirea și uciderea atât a surorii, cât și a familiei ei.

Hana devine mesagerul morții, dar și al vieții, prin povestea pe care o poartă. Ea este o piesă din puzzle-ul istoriei familiei, a orașului, a țării, a lumii, fără a cărei experiență nu poate fi completat și cuprins în totalitate. Scriitoarea prezintă lupta pentru supraviețuire din timpul războiului, dar și de după aceea. Conflictul nu se termină odată cu încetarea focului, ci continuă mulți ani, oamenii fiind nevoiți să învețe să trăiască în ciuda traumelor suferite, a fricii, a nesiguranței și a neliniștii permanente. Astfel, supraviețuirea se transformă din binecuvântare în blestem, în povară, deoarece fiecare secundă devine o reamintire a tot ce s-a pierdut.

Această întâlnire cu Alena Mornštajnová mi-a oferit prilejul de a pătrunde mai profund în gândurile și sentimentele Hanei, am regăsit în autoare multe trăsături ale personajului, precum inocența, speranța și puterea interioară.

Trăind visul american... la Tulcea

Visul american: o lume nouă, de peste oceane, ferită de necazuri și conflicte, un tărâm al distracției, creativității și toleranței, cel puțin așa este perceput de străini. Dar ce se întâmplă odată ce ai ajuns pe acest continent al tuturor posibilităților? Pentru oamenii din clasa de jos, foametea, frigul și pericolul rămân aceleași, doar că în alte împrejurări.

În cadrul întâlnirii cu autorul romanului Bărbatul care aduce fericirea, Cătălin Dorian Florescu, am avut ocazia de a explora nuanțele acelui „American dream” și de a experimenta prin ochii protagonistului, Chibrit, vitalitatea și bucuria lumii americane, în contrast cu tragica luptă pentru supraviețuire, într-o țară în care sunt mult prea mulți oameni cu speranța că-și vor împlini visurile, dar în care nu există suficiente resurse. Acțiunea se petrece în mare parte în New York, orașul în care orice dorință poate să prindă viață sau să se stingă odată cu greutățile adaptării. East River, râul care este descris în primele pagini ale textului, este singurul loc în care viii și morții se întâlnesc, fără să se vadă unii pe ceilalți, dar și locul unde oamenii nu sunt divizați sau segregați, toate cadavrele ajungând în apă, indiferent de viața pe care au dus-o.

Cartea este împărțită între două lumi complet diferite, care sunt unite doar de imaginea apei: New York, reprezentat de East River și Sulina și Tulcea, reprezentate de Dunăre. La poli opuși, trăiesc generații cu povești și experiențe asemănătoare, care se întâlnesc la finalul cărții prin intermediul Elenei a treia și al nepotului lui Chibrit, Ray. Cei doi poartă numele celor dinaintea lor, ale căror visuri nu s-au materializat din cauza greutăților vremii, și trăiesc pentru a le împlini dorințele rudelor lor trecute în neființă: bărbatul devine artist, având spectacole de comedie pentru a distra publicul, la fel cum a vrut bunicul, iar femeia ajunge la New York pentru a-i împrăștia cenușa mamei sale, care a visat să ajungă în America.

Prima discuție dintre cele două personaje este un moment atent construit de scriitor, care a încercat să evidențieze faptul că niciunul nu vorbește despre propria persoană, ci despre înaintașii lor. Ei realizează că nu au o identitate proprie, o viață proprie, ci și-au dedicat existența trăind pentru scopurile neîmplinite ale celorlalți, neavând oportunitatea de a se gândi la aspirațiile lor. Autorul ne-a mărturisit că i-a plăcut să se joace cu firele narative, dar și cu păstrarea continuității generațiilor din America și din Dunăre, unindu-le la finalul poveștii prin Ray și Elena, care sfârșesc ciclul suferinței și neîmplinirii din familiile lor prin povestea lor de iubire care aduce visul american la Tulcea, pentru toți cei ale căror visuri au fost sfâșiate odată cu intrarea în comunitatea de leproși.

Cartea „Bărbatul care aduce fericirea” de Cătălin Dorian Florescu demontează mitul de vis american garantat și lipsit de greutăți, dar accentuează ideea că acest concept nu ține de o anumită zonă geografică, ci de spiritul și energia oamenilor, care fac eforturi împreună, celebrând egalitatea, toleranța și creativitatea. America a fost mereu, ca orice alt loc, plină de conflicte, probleme și nedreptăți. Însă, felul cum oamenii au renăscut, de fiecare dată, din propria cenușă și au construit prin cultură, prin muzică și dans un popor care pare plin de speranță și idealuri, i-a transformat într-un refugiu, o evadare, un leagăn al visurilor împlinite pentru restul lumii.

Întâlnirea cu scriitorul fost o oportunitate de a mă transpune în lumea occidentală, plină de minunile și dezastrele ei, dar m-a făcut să înțeleg un lucru: așa-zisul „American dream” poate fi regăsit oriunde, dacă oamenii se unesc și încearcă să schimbe lumea prin frumusețea și imaginația lor.

Ștefan Ciobanu, 9E

Povestea reface viața

La întâlnirea Alecart cu Cătălin Dorian Florescu și Alena Mornštajnová, m-a intrigat motivul pentru care Mornštajnová a ales să scrie cartea „Hana”. Ea a dorit să păstreze povestea epidemiei de tifos din orașul său natal și să continue firul narativ al celor afectați de această catastrofă, inclusiv destinul nefericit al bunicii sale, idee regăsită și în roman. Alena a aflat despre epidemie datorită durerilor constante de picioare ale bunicii, care au apărut după un accident, când aceasta a căzut de la balcon, în timp ce avea halucinații din cauza bolii.

O altă descoperire care m-a impresionat a fost că „Choux à la crème” este, de fapt, o prăjitură tradițională cehă, având forma unei coroane, iar acest înțeles s-a pierdut în traducere. În cultura cehă, alimentul simbolizează atât moartea, cât și viața, fiind în strânsă legătură cu personajul Hana. Aceasta a adus desertul familiei Rosei, provocând moartea neintenționat, dar a și dat naștere unei vieți care, din păcate, s-a sfârșit rapid. De asemenea, ea a avut grijă de Mira și i-a spus despre trecutul ei și al părinților, ținând poveștile lor în viață. Astfel, prăjitura este un simbol al Hanei, este atât un aducător de moarte, cât și de viață.

            Conexiunea cu rădăcinile

În cadrul întâlnirii de vineri, am fost intrigat de mai multe dezvăluiri ale scriitoarei Zeruya Shalev. Una dintre acestea este semnificația titlului cărții sale, care în limba ebraică înseamnă „mirare”. Deși inițial voia să o denumească „Destin”, a decis că titlul final reflectă mai bine sentimentele Atarei, care, după evenimentele dureroase prin care a trecut, ajunge să simtă mirare, uimire față de ceea ce poate viața să facă din oameni.

Ea scrie foarte mult despre iubire în romanele sale, explorând mai multe forme ale sale, cum ar fi cea simbiotică, cea romantică, cea matură și cea obsesivă. Discută și scrie atât de mult despre acest subiect pentru a-l înțelege mai bine, știind cât de dificilă este menținerea unei relații sănătoase și fericite pe o perioadă lungă. În romanele ei, marea majoritate personajelor nu știu cum să iubească sau să fie iubite, ele neștiind cum să aibă grijă de sine sau de nevoile partenerilor. În plus, ea subliniază importanța adevărului în relații, spunând că, deși este foarte important, adevărul poate ucide.

În toate scrierile sale, face referiri la Vechiul Testament, la istoria evreilor, considerând că este foarte important ca oamenii să rămână conectați la propriile rădăcini. Crede că, la baza, oamenii sunt la fel și că toți simțim fericire, tristețe și frică, fiecare om fiind un suflet în trup. În cartea „Destin”, ea încearcă să facă legături și cu literatura modernă, fiecare trimitere având un rol important. În dialogul lui Rahel cu moartea, ea nu vorbește cu o halucinație, ci conștientizează apropierea morții și încearcă să negocieze cu acest „înger al morții”, idee regăsită în cultura ebraică.

            Dragostea este mai puternică decât moartea

În cadrul întâlnirii cu Kapka Kassabova și Tatiana Țîbuleac, au fost prezentate mai multe idei care m-au incitat. Una dintre ele este că durerea profundă și intensă poate fi un catalizator pentru transformare. Oamenii, după evenimente tragice, ajung într-un stadiu diferit, într-unul în care sunt mai înțelepți, dar și traumatizați, ceea ce face suferința unică și semnificativă. De asemenea, a fost prezentată o idee din Biblie care afirmă că dragostea este la fel de puternică precum moartea. Acest concept se concretizează în mai multe moduri în viața unui om. De exemplu, în cartea „Vara în care mama a avut ochii verzi’’, personajul Aleksy realizează adevărata valoare a mamei sale doar atunci când se confruntă cu inevitabilitatea morții ei. Abia atunci începe să o prețuiască cu adevărat și să o iubească. Datorită dragostei, mama lui trăiește în sufletul și în mintea băiatului, chiar și după moartea fizică, sufletele lor fiind unite.

Andrei Obreja-Manolache, 9E

Povestea vindecă împletind moartea și viața cu firul dragostei

În romanul Hana, scris de Alena Mornštajnová, este relatată o poveste marcantă despre traumele Holocaustului și despre epidemia de tifos din Meziříčí, cu acțiunea desfășurată într-un mic oraș din Cehoslovacia, dar și în lagărele naziste de la Terezin și Auschwitz. Cartea urmărește povestea a două femei, Mira, și mătușa ei, Hana, ale căror vieți sunt influențate de tragediile războiului și de epidemie.

Romanul este structurat în trei părți. Relatate din perspectiva Mirei, o tânără care supraviețuiește unei epidemii devastatoare, primele două părți explorează încercările ei de a înțelege trecutul mătușii sale retrase și misterioase. Astfel, sunt dezvăluite treptat suferințele și pierderile Hanei, dar și vina supraviețuirii, care o face să evite interacțiunea umană. Ultima parte, narată chiar de Hana, rezolvă misterul creat în mintea cititorului de primele două părți ale romanului, dezvăluind întreaga poveste a protagonistei și ajutându-l pe lector să înțeleagă mai bine trăirile și suferințele sufletești ale Hanei, dar și felul în care ea interacționează cu cei din jur.

În centrul poveștii se află Hana, pricepută la croșetat, talent ce o definește prin măiestrie practică, dar și în mod metaforic, prin „țeserea destinelor” celor din jur. În această „țesere” apare și visul Mirei, care își dorește să devină scriitoare. Deși nu este la fel de talentată la croșetat, și Mira „împletește” metaforic povestea țesută de Hana. Hana este adesea distantă și retrasă, evitând contactul cu cei din jurul său. Această atitudine este o manifestare a naturii sale solitare și un mecanism de protecție, dezvoltat în urma experiențelor dramatice prin care a trecut. Din cauza suferințelor sufletești trăite, Hana se simte vinovată și se teme de noi legături, preferând să-și petreacă timpul în singurătate, pentru a se proteja pe sine, dar și pe ceilalți. Astfel, distanța pe care o menține față de cei din jur devine un simbol al zidurilor pe care și le-a construit pentru a se proteja de eventualele noi pierderi și de amintirea trecutului dureros.

În timp ce îi povestește Mirei viața, Hana trece printr-un proces de vindecare. Deși nu dispar complet, rănile lăsate de Holocaust și de pierderile celor dragi încep să se estompeze, iar vocile celor morți din mintea ei devin mai puțin asurzitoare. În acest mod, iubirea, împletită cu amintirile și cu povara istoriei, îi oferă Hanei o cale de a-și elibera sufletul de traume și de a găsi un nou sens în viață. Ea este susținută de prezența plină de dragoste a Mirei, care îi dă un nou motiv să trăiască, o însoțește și o ajută să se elibereze de amintirea sfâșietoare a trecutului. La finalul romanului, Hana înțelege că iubirea ei nu a fost distructivă, așa cum se temuse inițial, ci a avut un rol reparator, creator. Familia întemeiată de Mira devine o recompensă pentru suferințele îndurate de Hana, dar și pentru sacrificiul și puterea de a o crește pe fată după moartea părinților ei. În loc să dărâme, iubirea Hanei ajunge să creeze o nouă familie, în care chiar și ea se simte acceptată și iubită.

Contrastul dintre personajele Rosa, sora Hanei, și Hana scoate în evidență două perspective diferite asupra vieții și a suferinței. Rosa, optimistă, reușește să-și mențină speranța, sprijinindu-i mereu pe cei dragi. Ea o ajută și pe Hana să se vindece, „lipind cioburile sufletului surorii sale cu firul de aur al dragostei”. Pe de altă parte, Hana, solitară și lipsită de speranță, trăiește în izolare și pesimism. Ea evită interacțiunea umană de teamă să nu producă din nou moartea, așa cum, din cauza ei, familia sa nu a mai putut fi salvată de la Holocaust. Cele două protagoniste reușesc să se sprijine reciproc. Mira o salvează pe Hana de la singurătate și îi alină suferința prin prezența sa, oferindu-i un nou motiv de a trăi, iar Hana, prin voința de a o crește în locul Familiei Horacek, o protejează pe Mira de ura Idei, dar și de trauma pierderii părinților. Astfel, relația dintre cele două ne arată că iubirea, acceptarea și înțelegerea pot vindeca suferința absenței celor dragi sau chiar povara vinovăției.

De la istoria personală la timpul cel mare

Întâlnirea cu Alena Mornštajnová desfășurată la Alecart în cadrul FILIT a fost o ocazie unică de a descoperi gândurile autoarei care au contribuit la crearea romanului „Hana”. Ea a explicat că, inițial, a dorit să scrie despre amintirile legate de epidemia de tifos din orașul său natal, Meziříčí. Alena Mornštajnová a povestit despre bunica ei, care se plângea adesea de o durere de picioare, o consecință a unei căderi de la etajul spitalului, incident care s-a petrecut în timpul internării acesteia din cauza tifosului. Povestea de familie a inspirat-o să le reamintească localnicilor despre epidemia care a fost uitată în timp. În timp ce se documenta pentru roman, autoarea a descoperit și existența unei comunități evreiești care a dispărut complet. Astfel, Mornštajnová a împletit epidemia de tifos cu Holocaustul, creând o poveste emoționantă, menită să le reamintească locuitorilor din Meziříčí despre istoria propriului oraș.

Alena Mornštajnová ne-a dezvăluit că în prezent, se lucrează la ecranizarea romanului „Hana”. În cadrul întâlnirii, ea a menționat că una dintre diferențele dintre film și carte vizează relația dintre Rosa și Karel. În ecranizare, Rosa este îndrăgostită de Karel „din totdeauna”, în timp ce, în roman, dragostea dintre cei doi se naște abia în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în timp ce Rosa se adăpostește de naziști în casa lui Karel. Aceste ajustări reprezintă o viziune nouă, ce îl încurajează pe spectator să reflecteze asupra relației dintre cei doi și chiar să creeze în propria minte noi scenarii și posibilități.

Alena Mornštajnová, prin volumul său și prezența la Filit, ne-a oferit șansa de a înțelege mai bine trăirile umane și de a ne sensibiliza în fața suferințelor sufletești, încurajându-ne să observăm cu atenție fiecare om, în încercarea de a-l înțelege pe deplin, pornind de la comportament și până la cele mai profunde emoții. Nu voi uita aceste experiențe, care vor rămâne în sufletul meu mult timp.

Ana Luiza Cojocariu, 9B

            Dragoste față de fiecare frântură de viață

Otravă dulce, cu parfum de flori și sclipire de rază de soare, este iubirea sortită pieirii, care amăgește cu efemeritatea sa, distruge, însă și salvează de la agonie chiar și pentru câteva clipe, suficiente însă pentru o viață de om frânt, defect. Cel care nu a simțit niciodată pe sufletul său dezgolit atingerea tandră a luminii se agață dezolant de obscuritate, ca un copil de protecția caldă, prietenoasă a unei pături, împotriva monștrilor de sub pat. Dar ce se întâmplă când pătura dispare, lăsându-l temător și vulnerabil pe cel care nu a fost învățat niciodată să iubească, iar monștrii hidoși încep să danseze, să culeagă flori și să îl mângâie, asemenea unei mame? El urăște monștrii, vrea să îi omoare, să îi dea la fiare vechi, însă în ochii lor verzi o vede pe mama cea mereu absentă, însă nespus de frumoasă, atât de frumoasă că nu poate să-i facă așa ceva tocmai ei și tocmai acum, când viața le-a mai dăruit o ultimă vară, o primă și singură vară împreună.

„Ochii mamei mele urâte erau resturile unei mame străine foarte frumoase.”

Vara în care mama a avut ochii verzi a Tatianei Țîbuleac este un roman-pentagon din care cititorii gustă parcă schimbați, mai inocenți cu fiecare pagină, asemenea lui Aleksy, căci li se oferă o lume a fericirii apăsătoare și a durerilor senine în schimbul propriilor suferințe, pierdute, undeva, prin lanul de floarea soarelui într-o dimineață de iunie. Astfel, firul eteric de mătase din rochia cea albă a mamei care ne desparte de clătinarea lină a hamacului-crisalidă, de nemurire, se rupe violent într-o răbufnire mută de cuvinte vitriolante ale unei uri care se stinge treptat, sub lacrimile ochilor care plâng „înăuntru”. Fiecare dintre noi renaște în iertarea lui Aleksy, o iertare pur spirituală care nu ajunge niciodată a fi confesată, iar mama nu mai moare, ci continuă să zboare cu aripi de fluture prin ființele noastre bolnave, eliberându-ne de o altfel de ură față de o altfel de mamă, căci, înăuntrul sufletului, cu toții, chiar și autoarea, suntem niște copii a căror iubire a fost respinsă și înghițită de vid.

  Ireconciliabilul își găsește alinarea într-o confluență de evocări parcă lirice a unor imagini sumbre de neputință și disperare copleșitoare, dar purtătoare de frumos, fiind presărate cu fărâme de liniște și lumină și iubire și tot ceea ce a lipsit cu desăvârșire timp de o eternitate care devine limitată, muribundă precum o clipă, abia după ce a cunoscut atingerea maternă. Trăirea este bucurie dionisiacă, dragoste față de fiecare frântură de viață, față de melc, față de fluture, față de mamă, față de propriul sine, iar omul frustrat de toate acestea este un om mort. El doar așteaptă o vară, acea vară, în care lumea se va dizolva odată cu ura sub picăturile de ploaie, roșul sângelui va păta albul unei rochii, iar rana se va închide printre lacrimi, mângâieri și cuvinte nerostite. Atunci fiul și cea care l-a iubit așa cum a putut ea, însă nu suficient, vor forma în sfârșit o familie și, chiar și după moarte, se vor regăsi la infinit în visul unei veri care nu s-a terminat niciodată.

Daria Bortică, 9E

            Complexitatea identității feminine

La începutul cărții Destin de Zeruya Shalev, personajul principal, Atara, o femeie aflată la jumătatea vieții, poartă povara unor răni emoționale profunde. Aceste traume provin de la mai mulți factori, precum de la fosta ei relație complicată cu tatăl ei și a misterului primei căsătorii a lui cu Rahel, din care aceasta nu știa nimic, deoarece acest aspect rămăsese mereu învăluit într-o tăcere profundă și nu se vorbise niciodată deschis, fapt care a făcut-o pe Atara să simtă nevoia de a explora acest capitol necunoscut din istoria familială pentru a înțelege cauza tuturor conflictelor, ce s-a întâmplat în trecut și cum a influențat acest lucru viața ei.

Pe parcursul poveștii, moartea tatălui Atarei schimbă complet dinamica cercetărilor ei, lăsând-o fără principala sursă de informații directe despre trecut. Acum, singura persoană care ar putea umple golurile și oferi răspunsuri este Rahel, fosta soție a tatălui său. În mod neașteptat, legătura dintre Atara și Rahel începe să se aprofundeze și să capete sensuri noi, iar cele două femei, care odinioară se vedeau poate ca niște străine, ajung să se completeze reciproc în încercarea de a înțelege adevărurile ascunse ale trecutului. Dovada acestei completări vine de la faptul ca Rahel a fost mereu înconjurată de bărbați, de unde faptul că aceasta nu a avut niciodată șansa să fie femeia care și-ar fi dorit să fie. În schimb, Atara era mult mai feminină și își dorea să fie mai „dură”. Astfel, ambele aveau trăsături pe care și le-ar fi dorit una de la cealaltă. Acest aspect, din perspectiva lui Rahel, este evidențiat în momentele în care se afla după gratii în Betleem, mai exact în închisoarea de femei, unde, paradoxal, se simțea liberă sufletește, deoarece găsise în sfârșit pe cineva care o înțelegea.

Totodată, în carte se află și povestea ,,inimii și izvorului” care poate fi interpretată ca o alegorie pentru complexitatea emoțională a relațiilor dintre personaje, în special în cazul Atarei şi al lui Rahel. Aceasta temă reflectă atât sursele de durere, cât și de vindecare în relaţiile lor. Izvorul poate dezvălui sursa vieții, a renașterii şi a emoțiilor profunde, pe când inima este nucleul sensibil şi vulnerabil al fiecărui personaj sau dorința de a căuta sensul vieții. În relația dintre Atara şi Rahel, izvorul ar putea să fie legătura profundă şi inconștientă dintre ele, una care reușește să supraviețuiască în ciuda rănilor din trecut. Motivul pentru care inima nu atinge izvorul este că, dacă ar reuși, ar muri. Aceasta poate defini relația dintre cele două, în care reunirea lor de la finalul cărții lasă cititorul într-o stare de incertitudine, neștiind ce va urma. Astfel, moartea poate marca sfârșitul unui capitol, și mai exact cel al trecutului, iar de aceea, poate, cartea se termină așa, fără a continua ceea ce se va întâmpla după reîntâlnirea lor, deoarece acel capitol s a încheiat.

Ultimele cuvinte ale lui Manu, „Iartă-mă Rahel, tot ceea ce am îți aparține și tot ceea ce nu am îți aparține,” dezvăluie complexitatea relațiilor dintre personaje și devotamentul său față de Rahel. Ceea ce are Manu, reprezentat prin Atara, este oferit lui Rahel, evidențiind sacrificiul emoțional, iar afirmația că „tot ceea ce nu am îți aparține” este despre timpul și iubirea pe care nu le-a putut oferi lui Rahel, reflectând regretul și vulnerabilitatea sa. Aceste cuvinte duc, de asemenea, la faptul că Manu a iubit-o cel mai mult pe Rahel. Astfel, relația dintre Rahel și Atara devine o reprezentare a legăturilor profunde și a complexității identității feminine.

Emilia Florea, 9B

Zilele din săptămâna în care am participat la evenimentele din cadrul FILIT-ului ne-au oferit prilejul să exploram în detaliu lumile romanelor citite și poveștile din spatele acestora: cum au fost scrise, ce anume din viața autorilor i-a determinat să scrie despre acele fapte și să-i cunoaștem pe oamenii care ne-au oferit povești despre noi. Astfel, ne-am format o idee cât mai complexă despre cărți și despre viață în general, cum s-a și spus în ultima seară din cadrul FILIT-ului că literatura e discretă, nu face dreptate lumii, doar o redă așa cum este.

            Scrisul ca act de noblețe morală

Hana de Alena Mornštajnová mi s-a părut un roman unic prin felul de a povesti al autoarei, prin modul acesteia de a îmbina evenimentele istorice cu viața personajelor și de a face o legătură între ele. În mare, romanul ne spune povestea Hanei și a Mirei – nepoata ei – și cum una pe alta se vindecă și se ajută în împrejurările de atunci. Faptul că moartea era mult mai întâlnită decât viața și chiar și speranța ne arată deja cât de sumbre erau perspectivele pe care le aveau ambele personaje feminine. Lucrurile rele au venit întotdeauna ca o promisiune a ceva mai bun care, de fapt, s-a transformat într-un coșmar, iar felul cum Hana, apoi Mira, sperau și se luptau pentru viața lor, pentru schimbarea în bine mult așteptată – deși Hana părea că a renunțat într-un anumit punct – m-a bucurat, m-a făcut să fiu convinsă că – la fel cum cele două credeau – există într-un final o scăpare, o împlinire pe care o vom avea la un anumit punct în viața noastră, la care Hana și Mira ajung, împreună, la sfârșitul romanului.

În același timp, întâlnirea cu autoarea mi-a plăcut la fel de mult, în special atunci când doamna Alena Mornštajnová a vorbit despre motivul pe care l-a avut când a început să scrie aceasta carte: “Majoritatea oamenilor din orașul meu aproape că uitaseră de acea epidemie, de parcă nici nu s-ar fi întâmplat, când, de fapt, unii dintre ei chiar muriseră atunci și anumite lucruri se schimbaseră. La fel și cu comunitatea evreiască; odată ce au fost toți deportați (și nimeni nu s-a mai întors acolo) oamenii au uitat și de ei. Chiar și eu aflasem despre aceste evenimente destul de târziu, pentru că nu mulți vorbeau despre ele și nici măcar la mult timp după război, n-a fost construit un monument în onoarea victimelor Holocaustului”. De asemenea, afirmația acesteia că nu ar fi vrut să scrie despre genocidul din timpul celui De-al Doilea Război Mondial inițial, dar, mai apoi, aflând toate legăturile dintre întâmplările ce au avut loc, a decis să facă legătura între epidemie și acesta, m-a surprins (plăcut) observând că autoarea a modelat povestea mai mult după realitate, decât după prima idee pe care a avut-o. Faptul că scriitoarea a dorit ca amintirea acestor oameni să nu fie neglijată și să rămână bine întipărit[ în memoria tuturor ca niște evenimente importante din istorie, mi s-a părut un gest nobil și m-a făcut să o îndrăgesc și mai mult.

Forme de vindecare

Cartea Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac cred că m-a uimit cel mai mult prin modul de abordare a problemelor oamenilor și prin perspectiva pe care o aducea, povestitorul fiind Aleksy. Mi-a fost greu să mă gândesc cumva la un apogeu al romanului. Începutul era clar, dar sfârșitul vag, iar conținutul era un fel de jurnal. Relația fiului cu mama lui este cât se poate de problematică, iar modul cum se rezolvă legătura lor e cumva tainic, neînțeles și greu de exprimat prin cuvinte, Aleksy însuși fiind uluit de cât de repede și de cât de ușor începea să-și schimbe modul de gândire față de mama lui, pe care ajunge să o iubească precum în copilărie. Vindecarea, în această scriere, nu apare decât într-un anumit punct de pe axa timpului și dispare la fel de repede cum a și apărut, iar apoi este doar încercarea lui Aleksy de a se reîntoarce la un echilibru prin artă după ce a pierdut-o pe mama sa. Modul cum vede lucrurile (în picturile lui mai ales) după pierderile suferite mă intrigă într-un fel: în primul rând titlurile (deși orice pictor se gândește la un nume cât mai sugestiv și interesant pentru tablourile lui) te frapează inițial prin felul în care cuvintele parcă nu au o legătură unele cu altele, iar apoi (dacă vorbește despre ele) îți dai seama că totul se exprimă prin simboluri ce sunt preluate din propria lui viață, el oferindu-le un nou înțeles (de cele mai multe ori). Autoarea spune că este romanul cel mai uman al ei, fiind, într-adevăr, astfel, poate și pentru că a afirmat că ea însăși nu a avut o relație bună tată-fiică, în această carte, poate, proiectându-și neînțelegerile cu propriul părinte și căutând o reconciliere.

Suferința înseamnă schimbare

O altă carte din cadrul FILIT-ului de care m-am atașat este Destin de Zeruya Shalev, ce abordează, precum și celelalte două romane, tema vindecării, dar în alte circumstanțe. Atara este în căutarea fericirii, împlinirii de care n-a avut parte, iar Rahel, care nu se mai așteaptă la nimic de la viață, se trezește cu această femeie ce vrea să afle cât mai multe despre trecutul pe care bătrâna nu vrea să și-l amintească. Zeruya Shalev spune că este mai atrasă de familiile triste, atipice, decât de cele fericite, acestea fiind toate la fel, în schimb fiecare familie nefericită are ceva unic al ei, toată tragedia promițând parcă o schimbare – se poate vedea această idee fiind subliniată în Destin prin schimbarea pe care Atara o dorește de atâta timp, prin felul femeii de a căuta mereu în trecut. “Nu te elibera de durerea de a întreba, ci de durerea de a renunța la a întreba”, această frază pare că o descrie pe fiica lui Manu, care nu încetează niciodată să caute, să se întrebe, acesta fiind modul ei de a se vindeca, iar, în cele din urmă, aceste lucruri o ajută, ca și faptul că face parte dintr-un lanț istoric care îi dă o apartenență, o justificare a felului cum a fost familia ei și a comportamentului tatălui ei. Scriitoarea mai afirmă că viața i s-a părut întotdeauna mult mai înspăimântătoare decât moartea, viața fiind cea care dă răspunsuri, unele răspunsuri pe care nu le-am dori, dar le căutăm tocmai fiindcă suntem în viață – răspunsuri pe care Atara le caută.

Toate aceste trei cărți m-au atras, fiecare din motive diferite, deși, toate sunt în esență similare: povestesc despre căutarea mulțumirii, a fericirii și a adevărului de către oameni. Vindecarea vine prin împărțirea suferinței, prin transmiterea experienței în artă, în scris sau unei alte persoane de care ne leagă viața și moartea.

Amalia Albianu, 9B

Acasă pentru autorii FILIT

Pentru mine, în fiecare an, FILIT reprezintă ocazia de a participa la discuții cu autori consacrați din literatura contemporană, români sau străini, lecturi publice, prezentări de carte și sesiuni de autografe, care îmi oferă o legătură mai personală cu scriitorii și operele acestora. De asemenea, festivalul reprezintă o sursă de inspirație, prin autori, traducători sau prezentatori, motivându-mă să citesc, să scriu sau să interacționez mai mult. Anul acesta, la mai multe întâlniri, s-a adus în discuție tema ”acasă”, ce reprezintă acasă pentru autori. Am fost fascinată de răspunsuri, ajungând la concluzia că acasă este locul în care se simt în siguranță, confortabil și acceptați. Este locul unde s-au născut, au copilărit și în care au construit cele mai profunde amintiri. Ei se simt ”acasă” sau se gândesc la ”acasă”.

Scriitoarea Tatiana Țîbuleac, născută în Chișinău și stabilită în Paris în urmă cu 15 ani împarte acasă între Paris, Moldova și România. Ne-a mărturisit că a început să descopere Franța atunci când s-au născut copiii ei, văzând țara prin ochii lor. În primii ani nu a reușit să se adapteze atât de bine, căutând ceea ce a lăsat acasă într-un loc complet diferit, dar treptat a reușit să redescopere orașul alături de familia ei. Consideră că este legată de Franța prin viața cotidiană, familie, nu prin literatură. Acolo nu a devenit cunoscută ca scriitoare. Pe când în România sau Moldova, locul unde s-a născut, unde oamenii o apreciază pentru cărțile ei, limba română îi este acasă, prin intermediul ei se poate exprima artistic. Precum ne povestea la întâlnirea de la Serile FILIT, acum, în perioada aceasta tensionată la granița cu Ucraina, ea simte pentru țară, pe lângă dor, și multă grijă.

În cartea Vara în care mama a avut ochii verzi Tatiana Țîbuleac, prin povestea trăită de personaje, ne aduce în atenție o altă perspectivă pentru ”acasă”, ca spațiu de împăcare cu destinul și descoperire a celuilalt. În plin conflict, ca doi străini, mama și Aleksy petrec împreună o ultimă vară într-o casă închiriată într-un sat liniștit din Franța. În această perioadă, sub presiunea cancerului nemilos, amândoi se descoperă, se acceptă, se sprijină și își iartă greșelile făcute de-a lungul anilor. După moartea mamei, Aleksy se întoarce acasă la Londra, găsind doar un loc plin de amintiri neplăcute. Încărcat de regrete, decide să revină în ultimul loc unde s-a simțit ”acasă”, în casa cu obloane verzi din micul sat francez, unde-și construiește o familie și pictează.

Pentru Raluca Nagy, scriitoare născută în Cluj-Napoca, trăind apoi în mai multe țări, Marea-Britanie, Japonia sau Vietnam, acasă este acolo unde se află partenerul ei, omul cu care își împarte viața. Chiar în timpul întâlnirii, ceasul autoarei era setat pentru ora din Coreea, loc pe care îl consideră acasă în acest moment. Raluca Nagy spune că a încercat să scrie în limba engleză, dar simțea că textul era gol, nereușind să transmită emoția dorită cititorului. Scriind în română, limba sa maternă, a reușit să pună pe hârtie gândurile sale fără să se gândească dacă cuvântul folosit este cel mai potrivit sau nu.

Matei Vișniec, poet, dramaturg, prozator născut la Rădăuți, a plecat în timpul regimului comunist la Paris, unde a primit azil politic. Atunci când a părăsit țara, era împăcat cu gândul că nu se va mai putea întoarce, crezând că România, pentru tot restul vieții sale, va fi o țară comunistă, unde nimeni nu-și poate exprima opiniile fără a fi în pericol, precum în Coreea de Nord. În Franța, a găsit o țară liberă care nu era afectată de comunism. Cu ajutorul comunității de scriitori, o parte chiar din România, a reușit să scrie, atât literatură, cât și să se afirme ca jurnalist, fără să fie afectat vreodată de cenzură. După 1989, a început să călătorească între cele două țări, ambele reprezentând acasă pentru el. Se consideră un scriitor profund român, pentru că s-a format în România, declarând că poezia nu o simte decât în limba maternă, ”limba română curge prin venele mele”. Impresionant este faptul că Matei Vișniec este acasă mereu, în jurul Rădăuțiului, printr-un teatru, (Teatrul ”Matei Vișniec” Suceava), un festival (Festivalul Internațional Zilele Teatrului ”Matei Vișniec”) și alte evenimente culturale la care autorul participă activ.

Scriitorul Cătălin Dorian Florescu s-a născut în Timișoara, a părăsit România de copil, împreună cu părinții săi plecând întâi în Italia, apoi în America, stabilindu-se definitiv în Elveția. În cadrul întâlnirii Alecart, acesta ne-a descris neliniștea situației unui emigrant care simte în permanență că este gol de identitate, prins între două culturi în care nu se regăsește total. Pentru a putea trăi în prezent, încearcă să uite țara din care a plecat, dar de obicei îi simte lipsa, așa că se întoarce măcar cu gândul acasă, acolo unde s-a dezvoltat și a devenit persoana care este.

Raportând experiențele emigranților la cartea Bărbatul care aduce fericirea, Cătălin Dorian Florescu creează prin bunic imaginea perfectă a omului fără identitate care nu știe nimic despre originile sale, nici măcar numele său sau vârsta: „Când Betsy l-a tras spre ea și l-a întrebat care îi era numele adevărat, a răspuns fără să șovăie Paddy, iar când o italiancă a vrut să știe același lucru, a fost Pasquale pentru ea, și Berl pentru o evreică. Îi era indiferent dacă fetele își dădeau seama că le mințea, iar fetelor părea să nu le pese de mințitul lui. Minciuna era acolo cel mai mărunt păcat.” Astfel prefera să devină ceea ce i-ar fi adus mai mulți bani sau atenție de la cei din jur, fără să aibă o poveste a lui despre cum a ajuns pe străzi pe care să o poată spune celorlalți băieți. Când cunoaște în timpul unui protest o fată care îl trage prin mulțime îndemnându-l să se revolte, încearcă să își construiască o identitate și după aceea o familie într-un oraș plin de provocări pentru majoritatea locuitorilor. Peste câteva generații, Ray este fascinat de bunicul său, fiind și el gol de identitate. Din această cauză se tot întoarce la viața bunicului său și încearcă să-i trăiască viața, fiind singurul model pe care îl are. Abia atunci când o cunoaște pe Elena începe să trăiască propria viață, devenind ”bărbatul care aduce fericire” nu doar pentru ceilalți oameni, ci și pentru el.

Pentru scriitorii români stabiliți în străinătate, sentimentul de ”acasă” este atașat cu precădere limbii materne, limbă în care scriu și transmit emoții cu ușurință. Fie că este vorba despre locul nașterii sau despre domiciliu, acasă este și spațiul ce oferă stabilitate, iubire și siguranță.

Raluca Bânțu, 9B

Participând la întâlnirile cu scriitorii organizate anul acesta în cadrul festivalului FILIT, am avut ocazia să regăsesc tipare în modul în care își scriu operele. Multe dintre poveștile autorilor reflectă anumite situații din propria lor viață, aspecte despre care scriu pentru a se vindeca sau pentru a se înțelege pe ei înșiși mai bine sau pentru că e singurul lucru la care se pricep, care le aduce plăcere. Scriitorii vorbesc despre ei și totuși încearcă să-și păstreze vocea neutră, să nu judece, să lase spațiu cititorilor să interpreteze situațiile în funcție de experiența lor de viață.

            Moartea ne învață să iubim

Una dintre operele care m-a atras în mod deosebit a fost Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac, o carte care conturează ideea că ajungem să iubim o persoană în momentul în care ne dăm seama că o să o pierdem, ajungem să ne iubim pe noi înșine în momentul în care conștientizăm că vom muri. Povestea lui Aleksy este povestea unui tânăr care dacă ar avea posibilitatea și-ar ucide mama, un tânăr a cărui copilărie s-a oprit brusc în momentul în care sora sa mai mică a murit, lăsându-l singur cu o mamă incapabilă să-i mai arate afecțiune, să-și mai deschidă sufletul, să-l mai iubească, o mamă care îi întoarce spatele de fiecare dată când are nevoie de ea, o mamă care îl ignoră, care-l tratează ca pe un străin, o mama orbită de durere și un tată care și-a găsit pretextul perfect de a pleca. În acest context, Aleksy crește privat de orice formă de iubire, purtând permanent în suflet pierderea surorii sale mai mici și având înrădăcinată ideea că este un nimic, o ființă atât de josnică, de slabă încât nu poate câștiga nici măcar afecțiunea propriei mame.

O lume lipsită de iubire, însă, este o lume ștearsă, fără sens, ostilă, fapt ce este oglindit în faptul ca băiatul vede doar mizeria, urâțenia din locurile prin care trece. Neavând niciun sprijin, pus în ipostaza de a înfrunta de unul singur greutățile maturizării, ale acestei etape esențiale a devenirii, tânărul își găsește unica alinare în ură, în revoltă. Dorința de a-i lovi pe toți cei ce-l deranjează apare, astfel, ca o formă de rezistență, pentru a nu ceda, suferința pe care și-o provoacă atât sieși, cât și celor din jur îi acaparează mintea și îi reprimă orice alte gânduri ca un drog. Un om al cărui suflet este destrămat, rupt în bucăți nu poate suporta multe lovituri, căci fiecare rană amenință să-i fie fatală. Furia e modul în care omul se apără de la a se autodistruge. Și până la urmă, cum ar putea un om care nu a fost iubit să reacționeze cu blândețe, să iubească?

Totuși, în mod paradoxal, moartea pare că îl învață cum să iubească. Moartea îl reîntoarce spre viață. Deși își urăște profund mama și îi dorește moartea mai mult ca orice altceva, în momentul în care dorința sa devine o realitate fizică, relația cu părintele său se schimbă. Pe de o parte, am putea crede că ajunge să aprecieze prezența mamei în fața singurătății, a abandonului absolut. Acest fapt pare că se reflectă și în modul în care evoluează percepția băiatului asupra aspectului fizic al mamei. La început, pare că printre una dintre cauzele pentru care își urăște părintele se numără și urâțenia sa, trăsături șterse, fără personalitate, modul haotic, lipsit de gust în care se îmbracă. Treptat, însă, odată ce băiatul se apropie de ea, ajunge să-i întrevadă mai întâi stinsă, estompată și apoi din ce în ce mai clară frumusețea.

Pe de altă parte, am putea crede că, aflată în pragul morții, mama învață să-și trăiască viața cu adevărat. Sufletul său șters, pustiit, al unei persoane resemnate cu indiferența, cu a trece pe lângă propria existență de parcă ar fi a altcuiva, prinde culoare, frumusețe, în momentul în care i se trezește nevoia de a se bucura de clipele care i-au mai rămas.

”Vara în care mama a avut ochii verzi” ar putea fi și ”Vara în care am început să descopăr frumusețea mamei, să o iubesc” sau ”Vara în care viața mea a prins culoare.” Cartea este scrisă ca un jurnal de terapie de către Aleksy aflat la o vârstă mijlocie, după ce suferă pierderea soției sale și rămâne invalid în urma unui accident de mașină, fapt ce subliniază din nou importanța acestei veri la care revine pentru a învăța cum să-și deschidă sufletul. Astfel, scrisul are rolul de a-l ajuta să o ia de la capăt având ca unică armă ochii verzi ai mamei, amintirea verii în care a învățat să iubească.

Laura Nechifor, 9B

Mama este cea care rămâne

După fiecare dintre întâlnirile din cadrul FILIT, pot spune că m-am îmbogățit și am crescut. Am descoperit viziuni noi şi am putut discuta deschis cu autorii cărților pe care le-am citit, într-un dialog interactiv. Am putut admira arta sub formă de literatură, muzică şi pictură, completându-se armonios.

Cartea Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac ne pune în față un adevăr crunt, o viață de om care pare pierdută și care distruge tot în jurul său, iar în același timp recuperarea aspectelor esențiale, precum capacitatea de a iubi şi de a fi iubit, în pragul sfârșitului ce se apropie cu pași repezi. Două ființe îndurerate, mamă și fiu sunt puse față în față și forțate să conviețuiască în această ultimă vară. Pe de o parte, mama duce un trai monoton, trist și lipsit de sens, după ce trece prin evenimente traumatice. În tinerețe, aceasta își pierde partenerul, prima ei iubire, cu care își dorea să întemeieze o familie. După ce își reface viața cu un bărbat care nu o apreciază, fiica ei moare la vârsta de doar 4 ani, moment în care și soțul o părăsește, lăsând-o singură cu Aleksy, căruia nu mai are de unde să-i ofere dragoste.

Pe de altă parte, Aleksy este fiul ,,rătăcitor”, fiul care nu s-a simțit niciodată iubit de către părinții lui, totul până în vara aceea. După moartea surorii sale, băiatul este respins de mamă, fapt ce are un impact atât de puternic asupra lui, încât ajunge să o urască pe ființa ce i-a dat viață până la a-și dori să o omoare. Totuși, în acea vară, pe care Aleksy acceptă să o petreacă alături de mama sa într-o localitate din Franța, cei doi se alină reciproc, se vindecă și trăiesc de parcă ceea ce a fost înainte nici nu ar fi existat. Băiatul o vede pe mamă frumoasă pentru prima dată și simțind că finalul se apropie, ea a fost diagnosticată cu cancer, cei doi trăiesc tot ce nu au reușit până atunci, cu o intensitate emoțională devastatoare.

Tatiana Țîbuleac, fiind întrebată de ce a ales dintre toate anotimpurile vara, a spus că ea o vede precum un timp al împlinirii dorințelor, dar și precum o iluzie, ceva ce pare prea frumos pentru a fi adevărat și de aceea a considerat că este potrivit pentru relatarea reparării relației dintre mamă și fiu. De asemenea, a scris cartea în timpul verii. Deși protagonistul cărții este Aleksy, iar întâmplările sunt povestite din perspectiva acestuia, Tatiana Țîbuleac a spus că ea crede că acea vară a reprezentat și momentul când mama a descoperit că băiatul o iubește, și-a amintit că are un copil în viața căruia nu a fost implicată afectiv, iar vara aceea a reprezentat conexiunea profundă dintre cei doi. De asemenea, mama este cea care rămâne, fiind transpusă într-o dimensiune infinită, iar amintirea ei și a acelor clipe minunate petrecute împreună este cea care îl însoțește pe Aleksy pe tot parcursul vieții lui.

Un adevăr esențial și tainic

Consider că nu întâmplător autoarea a ales ca ochii să fie ceea ce băiatul nu a putut vedea niciodată urât la mama lui, deoarece ochii dezvăluie un adevăr esențial și tainic, iar în adâncul celor mai secrete sentimente ale mamei nu există răutate, ci intenții bune, dar pe care rănile provocate de suferință o împiedică să le exprime:  ,,Te-am iubit Aleksy, te-am iubit cum am putut.” Ochii mamei adună tot ce este mai frumos, inedit și autentic, sunt legătura dintre viață și moarte. Cartea este și despre puterea renașterii, căci fiecare final ne îndreaptă către o nouă cale, o nouă perspectivă. Decesul mamei, deși o experiență cruntă, este ceea ce i-a apropiat pe ea și pe fiul ei și ceea ce i-a arătat lui Aleksy că este demn de a fi iubit, lucru pe care îl descoperă în aceeași vară și cu ajutorul Moirei, a doua cea mai importantă femeie din viața sa.

Tatiana Țîbuleac, fiind întrebată dacă trebuie ca un autor să își dezvăluie vulnerabilitatea pentru a scrie literatură autentică, a spus că ea nu poate să scrie fără a fi subiectivă și fără a face legătura câtuși de puțin cu viața sa personală, ceea ce este valabil și în cazul cărții ,,Vara în care mama a avut ochii verzi”, pe care autoarea a asemănat-o din punct de vedere emoțional cu relația dintre ea și tatăl ei. Sunt convinsă că cele mai frumoase cărți sunt scrise atunci când autorul simte ceea ce așterne pe hârtie, când crede cu tărie în ceea ce transmite și îl reprezintă, căci astfel îi apropie pe cititori de povestea vie. Întâlnirea cu autoarea Tatiana Țîbuleac mi-a dezvăluit că ceea ce intuim noi în legătură cu cei care se află în spatele unei cărți și cu ceea ce credem că ei au dorit să transmită poate fi departe de adevăr sau poate fi cel puțin în mare parte diferit. De aceea literatura este frumoasă și este o experiență extraordinară ce merită trăită, pentru că provoacă să ne punem întrebări și să simțim ceea ce personajele trăiesc, descoperindu-ne pe noi și apropiindu-ne de ceilalți.

Maria Eliza Cot, 9E

Ce îți vei aminti la mine? 

Ochii. 

Cum se poate transforma ura, un sentiment grotesc, în opusul său, în iubire, într-o perioadă foarte scurtă, doar într-un anotimp efemer? 

Răspunsul se află chiar în romanul Vara în care mama a avut ochii verzi al Tatianei Țîbuleac, în care putem observa opoziția intre începutul si deznodământul cărții, total asimetrice, ce poate surprinde iertarea nocivă care trebuia să se întâmple pentru ca relația mamă-fiu să se dezvolte și să reînflorească. Astfel, povestea începe cu una dintre cele mai puternice introduceri pe care le-am citit, menită să scoată în evidență finalul frumos, încărcat de emoție, dar si de dor: vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată. 

Timpul este cel mai mare dușman al nostru, chiar dacă nu suntem conștienți de asta, fiind mereu într-o cursă continuă cu el. Este un inamic imprevizibil, care nu cunoaște nicio formă de milă sau de indulgență, care este complicele morții. Astfel, cei doi complotează împotriva vindecării relației dintre cei doi, vara trecând cu un ritm alert, și boala mamei dezvoltându-se ireversibil. Dar poate cei doi aveau nevoie de presiunea timpului, de stresul zilei de mâine, care nu este garantată, tocmai pentru a crea, în cel mai scurt timp, amintiri care să compenseze rănile trecutului, amintiri nostalgice care să înlocuiască o viață întreagă. 

Când a ajuns să povestească despre anii cei buni, despre mine sănătos, despre tata acasă – a fost nevoită să mintă.

Aceste forme de artă, scrisul și pictura, se contopesc și redau adolescentului un mijloc de exprimare liberă, un refugiu din care își poate construi o nouă identitate și devin un mijloc care să-l învețe să fie om, un dialog între el și trecut, un mod de a procesa durerea și de a găsi o cale de reconciliere. Astfel, ura și iubirea devin nu doar sentimente opuse, ci și două fețe ale aceleiași monede, esențiale pentru dezvoltarea lui. 

Mama se legăna moartă în hamac, ca o crisalidă cu început de fluture.

Moartea a simțit nevoia să întrerupă ceea ce au reconstituit din cioburile trecutului cele două personaje, care au ajuns să recreeze imaginea unei familii, și a luat viața mamei. Astfel, dacă moartea ar adopta rolul unui interogator și ar întreba scopul vieții mamei, ce ar răspunde? Poate a trăit pentru a-și învăța fiul să ierte, poate pentru a menține vie flacăra dintre ea și Pavel, sau poate viața ei era lipsită de orice sens? 

Întâlnirea cu scriitoarea mi-a demonstrat ca aparențele înșală. Nu mi-a venit să cred cum o fire care pare atât de blândă poate să descrie imagini atât de agresive și cu un limbaj atât de puternic. De asemenea, m-a intrigat faptul că a scris această carte cu scopul de a se împăca cu tatăl său, care și el a avut soarta mamei, lăsându-se învins de moarte. Astfel, putem spune că Tatiana Țîbuleac devine sora lui Alexy, o ipostază a Mikăi, folosindu-se de aceleași mijloace, și anume scrisul, precum băiatul pentru a-și trata traumele copilăriei și pentru a gestiona problemele profunde ale trecutului. 

Discuția cu tinerii pasionați s-a răsfrânt asupra mamei, acea persoană care retrăiește viața pentru a doua oară odată cu copilul său, care nu întotdeauna știe cum să se raporteze la anumite probleme, dar cu siguranța este capabilă să-și înțeleagă copilul și să îl  apere cu tot ceea ce are. Lipsa numelui mamei a fost justificată prin faptul că fiecare din noi putem să  ne reflectăm în această carte cu propriile personaje, ca noi să îi atribuim un nume diferit celei mai importante persoane din viețile noastre. 

Am vrut să scriu o carte care nu se întâmplă nicăieri sau se întâmplă oriunde.

Uitându-mă în sala arhiplină și pe culoarul plin al Casei Pogor, deși văd figuri adulte, noi, adolescenții, suntem cei care alcătuim majoritatea publicului la Alecart. Mâinile ridicate, prea multe pentru a putea fi numărate, și coada nesfârșită pentru semnarea cărților mărturisesc aprecierea din partea publicului tânăr, expus la literatură. Două ore am fost și cititori pasionați, și critici literari, și jurnaliști.

Laura Pintilie, 9E

Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași oferă șansa tinerilor să călătorească printre cărți, poate chiar să își găsească un loc de refugiu față de lumea care se grăbește din ce în ce mai tare, care nu are niciodată timp, dar mai ales, să se descopere pe sine. Dar cum ar putea niște cărți despre alte persoane cu experiențe foarte diferite să ne ajute? Răspunsul ne este dat de către autorul Cătălin Dorian Florescu, spunând că modul în care citim un roman, cum îl interpretăm, ne definește pe noi în calitate de cititori.

            O vară a iertării, a iubirii

Această experiență a început cu lecturarea cărții Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac. O carte de-a dreptul cutremurătoare, dar în același timp frumoasă, datorită faptului că ne arată că iubirea sau frumosul reușește să apară în viața oricui, deși sufletul său e plin de ură. Aleksy este un adolescent pentru care lumina și bucuria vieții s-au stins când avea doar șase ani, iar moartea surorii lui s-a năpustit ca un torent asupra familiei. El și-a pierdut persoana care aducea culoare, Mika-Pika-Rika, dar nu a mai simțit nici dragostea mamei care a fost înghițită de strigătele de durere. Pentru Aleksy viața și-a pierdut sensul, fiind o armă de tortură monotonă, iar mama sa dispăruse, devenind doar o femeie urâtă ce îi furase ochii verzi. Însă, după o perioadă prelungită alb-negru, a sosit acea vară în care atât mama, cât și fiul au renăscut. O vară a iertării, a iubirii.

La întâlnirea cu autoarea Tatiana Țîbuleac, a fost în deschidere un moment artistic în care un grup elevi de la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” au interpretat două piese care m-au dus cu gândul la Aleksy, căci pentru mine flautul dă glas sufletului de artist sensibil, bătăile de tobă sunt ca pumnii mereu încleștați, violența de care nu putea scăpa, dar cel mai interesant sunet a fost acel foșnet creat pe suprafața tobelor, ce poate fi asemănat cu nisipul care se scurge în clepsidra timpului cu mare viteză în acea vară, pe parcursul căreia Aleksy și-a luat viața de la început: a copilărit, a fost adolescent și a devenit părinte pentru mama sa bolnavă.

            Coborând în prăpastia uitării

Deși am fost copleșită de primul roman, al doilea a fost preferatul meu. Acesta se intitulează Hana, este scris de Alena Mornštajnová și prezintă evenimente despre o femeie care a trecut prin multe greutăți și care își dorea să moară, dar nu a mai putut, căci în viața sa a apărut Mira, fiica surorii ei. Astfel, destinele lor au început să se împletească, Hana povestindu-i Mirei despre trecutul lor, iar Mira oferindu-i iubire și un viitor mai luminos.

Pe parcursul întâlnirii Alecart cu autoarea romanului, am aflat din ce izvor a curs lin firul narativ, acesta fiind istoria personală. Din cauza faptului că pe bunica ei o dureau mereu picioarele, scriitoarea a aflat de epidemia de tifos care a fost în orașul său, hotărându-se să scrie o carte. În timp ce studia istoria orașului, a descoperit informații despre o comunitate de evrei ce a murit in cel de-Al Doilea Război Mondial și a ajuns să fie aruncată în prăpastia uitării. Astfel, după spusele autoarei, din acel moment cartea a început să se scrie singură, iar Hanei i-a fost oferită o voce. De asemenea, ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că Alena Mornštajnová a inclus în cartea sa și un moment din viața bunicii, care când a avut tifos, din cauza febrei foarte mari, a căzut pe fereastră, exact ca Hana. Însă pentru mine, ironia cea mai mare a acestui roman este faptul că o prăjitură dulce și delicată, cum pare adesea viața în tinerețe, a putut da peste cap destinele atâtor oameni, aducând moarte, fiindcă istoria nu iartă niciodată.

Maia Rînzăscu, 9B

FILIT mi-a adus o perspectivă nouă asupra cărților pe care le-am citit de la autorii veniți la Iași anul acesta. Fiecare întâlnire m-a făcut să privesc cu alți ochi personajele, și m-a introdus în lumea lor. Pentru mine, cele mai interesante cărți au fost Hana, de Alena Mornštajnová și Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac.

Scriem o nouă carte atunci când citim

Hana este o carte care abordează subiecte dureroase, precum cel de-al Doilea Război Mondial și epidemia de febră tifoidă, în care s-a îmbolnăvit și bunica autoarei, dar descrie așa de frumos viața personajelor, încât te face să uiți contextul. Un lucru pe care l-am apreciat a fost faptul că, spre deosebire de alte cărți care vorbesc despre același subiect, Hana a descris și starea comunității treptat, cu cât războiul se apropia de ei. În același timp, mi-a plăcut și suportul oamenilor din jurul Hanei și evreilor, atunci când au început să le fie luate drepturile: “Femeile de la tapițerie și-au întors privirile de la steaua galbenă și s-au prefăcut că nu observă, ceea ce s-a și întâmplat după o perioadă. Hana a observat că intră în vorbă cu ea mai des decât de obicei, că vorbesc cu ea și cele care înainte o ignorau și a înțeles că acesta este modul lor de a-și manifesta dezacordul față de semnul umilitor și că își exprimă sprijinul față de ea.” În același timp, un lucru care a reieșit și din carte, dar și din întâlnirea cu autoarea, este că interpretăm cuvintele celorlalți după propriile experiențe. Cum relația Hanei cu Jaroslav s-a destrămat pentru că nu a existat comunicare adevărată între ei, fiecare înțelegând ce voia din ce spunea celălalt și așteptându-se ca partenerul să îi citească gândurile, la fel și noi scriem o nouă carte atunci când citim, aducând împreună viața personajelor cu trăirile personale.

            Contează povestea personajelor

Vara în care mama a avut ochii verzi m-a pus față în față cu Aleksy, cu mama, cu iubirea, cu viața, și cu moartea. Această întâlnire brutală cu adolescența m-a făcut să mă gândesc la relația mea cu părinții, care credeam că va fi eternă, până la moartea tristă a mamei din carte. Câteva idei care mi-au rămas întipărite în mine de la citirea acestei cărți sunt faptul că simțim lipsa unei persoane și efectul pe care ea l-a avut asupra noastră doar când o pierdem, și faptul că, oricât de mult am încerca să ne schimbăm, trecutul tot trăiește prin noi. Un aspect care m-a impresionat a fost poezia de la final, care însumează toate trăirile celor două personaje, de la momentul în care Aleksy voia să-și omoare mama, până la dorința neîndeplinită a băiatului de a recupera timpul pierdut cu mama lui.

„Ochii mamei erau o greșeală. - Ochii mamei erau muguri în așteptare.”

La întâlnirea cu autoarea, primul meu gând a fost că nu-mi puteam imagina cum o persoană așa de calmă și delicată a putut scrie o carte așa de dură. Apoi, am aflat că ea a scris această carte pentru a se împăca cu tatăl ei. Tatiana Țîbuleac a scris cartea într-o vară, care este un anotimp efemer, la fel cum și totul din carte se prăbușește la un moment dat, singurul lucru rămas viu fiind spiritul mamei. La fel ca în Hana, putem privi cartea ca un mod de vindecare a traumelor personale, citind-o în modul în care avem nevoie. În același timp, la întrebarea de ce mama nu are nume, autoarea a răspuns că poate fi mama fiecăruia dintre noi, cu calitățile și defectele proprii. Tatiana Țîbuleac ne-a adresat și nouă o întrebare: Este mai important să ne placă scriitorul ca persoană sau cartea? În opinia mea, cartea este cea din care învățăm cele mai multe despre noi și despre viață și de ea ne atașăm emoțional, nu neapărat de povestea autorului, așa că, pentru mine, nu contează ce face scriitorul în viața reală, ci contează povestea personajelor sale.

Alesia Mihoc, 9E

Am cunoscut oameni plini de povești și am descoperit povești despre oameni

Anul acesta a avut loc a XII-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași, eveniment dedicat pasionaților de lectură de orice vârstă, o ocazie minunată pentru a ne împărtăși experiențele literare și de a cunoaște autori apreciați din întreaga lume. A fost pentru prima dată când m-am simțit atât de implicată și absorbită de toate activitățile organizate în cadrul FILIT. Am participat la întâlniri cu diverși scriitori: Matei Vișniec, Alena Mornštajnová, Bogdan O. Popescu și Tatiana Țîbuleac. Acestea sunt doar câteva dintre persoanele pe care am avut ocazia să le auzim vorbind, împărtășindu-ne trăirile personale și motivațiile lor, ascunse în paginile cărților.

În doar cinci zile am reușit să-mi stârnesc imaginația și să-mi extind experiența literară, lucruri care îmi clădesc personalitatea și gândirea. Pentru mine, acest festival a început prin întâlnirea cu autorii Matei Vișniec și Bogdan O. Popescu, ce a avut loc în sala de festivități a Colegiului Național. M-au impresionat în special discuțiile cu notă filozofică pe care le-au avut despre anumite subiecte, de exemplu libertatea, moartea fizică sau trupească, arta scrierii. Comunicarea a fost elegantă și deschisă, un dialog liber pentru interpretare și întrebări. Mi-a plăcut faptul că reușeau să găsească un mod de a lega orice temă a discuției de unul dintre textele lor, fapt care arăta că aceștia, scriind, se transpun în opere, punând în fiecare o parte din ființa lor. Nici nu am observat cât de repede au trecut cele două ore, fiind absorbită de modul plin de pasiune în care vorbeau cei doi scriitori.

Ziua de duminică a fost, probabil, cea mai aglomerată, participând atât la întâlnirile Alecart, cât și la ultima seară FILIT. Dimineață le-am ascultat pe Tatiana Țîbuleac și Kapka Kassabova, care ne-au vorbit despre romanele lor, ’’Vara în care mama a avut ochii verzi’’ și ’’Frontiera’’. Autoarele ne-au împărtășit ideile lor despre identitatea și despre apartenența față de un singur loc. Mă bucur foarte mult că am avut ocazia de a o cunoaște pe autoarea cărții mele preferate de anul acesta, Vara în care mama a avut ochii verzi. Cred că este un roman complicat din toate punctele de vedere, existând nespus de multe lucruri de menționat despre fiecare personaj, personalitățile lor fiind baza întâmplărilor petrecute în carte. Aleksy, un băiat de șaptesprezece ani, este marcat de traumele suferite în copilărie, ce îl determină să-și urască mama, dorind chiar să o omoare. Pe parcursul ultimei veri pe care aceștia o petrec împreună, legătura dintre ei se repară cu pași înceți, dar solizi, ajungând să se iubească din nou. Din păcate, noua lor poveste se termină înainte de a începe, deoarece mama este doborâtă de cancer, lucru care îl înnebunește pe Aleksy. Băiatul începe să picteze ca formă de eliberare, fapt care, din păcate, îl ancorează și mai mult în trecut, fără a-i da șansa de a se vindeca.

În ultima seară FILIT, evenimentul a început cu premierea unor traducători talentați, precum și a celei mai apreciate cărți apărute anul trecut – Premiul liceenilor, fiind vorba despre romanul Acasă, departe de Adrian G. Romila. Seara ne-a oferit un spectacol, pentru că a continuat cu apariția lui Matei Vișniec, a Tatianei Țîbuleac și a Ralucăi Nagy. Cei trei autori au răspuns la întrebări legate de plecarea lor din România și cum a afectat acest lucru cariera lor. Mi-a plăcut faptul că am aflat mai multe lucruri despre viața personală a scriitorilor, despre muncă și familia lor, ajutându-mă să înțeleg mai bine unele aspecte din operele lor. Îmi pare rău că festivalul a durat atât de puțin, însă timpul petrecut studiind cărțile diverșilor autori prezentați a fost câștigat. Astfel am reușit să iau parte la un eveniment cultural extraordinar, unde am cunoscut oameni plini de povești și am descoperit povești despre oameni.

Casiana Alexandra David, 9E

Deși sunt diferite, romanele mele preferate de la FILIT povestesc lucruri esențiale despre viață și despre relațiile dintre oameni, explorând povești cutremurătoare. Este vorba despre Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac și Hana de Alena Mornštajnová.

Suferința ne întoarce către viață

În romanul Vara în care mama a avut ochii verzi, autoarea urmărește povestea tulburătoare a tânărului Aleksy și a mamei lui pe care a urât-o toată viața cu excepția ultimei veri în care își redescoperă mama. Concentrându-se pe ură, Tatiana Țîbuleac exprimă furia și singurătatea ce încolțesc în inima lui Aleksy, ce își urăște mama, negând capacitatea ei de a iubi. Aleksy a ținut enorm la surioara lui care probabil fusese singura care îi arătase afecțiune. Însă după ce Mika se stinge în timpul unei ierni, mama lui a fost distrusă, uitând parcă de celălalt copil al său, ignorându-l timp de șapte luni.

  În toate acele luni femeia care m-a născut nu s-a uitat la mine niciodată, de parcă aș fi fost gol. ... încercam să o cuprind de genunchi sau de mijloc-mai sus nu ajungeam niciodată, ea mă împingea cu piciorul ca pe un cățel păduchios.

Totul începe încet să se schimbe între cei doi în vara când mama îl ia pe Aleksy în Franța. Tânărul află că mama sa are cancer când stăteau întinși într-un la de floarea-soarelui, poate fiindcă mai există lumină, speranță și că nu este totul pierdut ei încă puteau fi fericiți. Pe măsură ce boala mamei avansează, privirea lui Aleksy asupra acesteia evoluează de la o ură profundă, hrănită de resentimentele copilăriei, către descoperirea că aceasta l-a iubit însă nu a știut să i-o arate ,,te-am iubit, Aleksy. Te-am iubit cum am putut.” Spre sfârșitul verii, el încetează să își mai dorească moartea mamei. Aleksy nu mai e la fel de impulsiv și are grijă de ea, rolurile parcă inversându-se. În ultima lună, tânărul încearcă să îi împlinească dorințele mamei ducând-o la mare și la râu. În cele din urmă, Aleksy își găsește mama fără suflare în hamac, neatingând pământul pe care suferise atât de mult, ci stând întoarsă spre cer, spre steaua ei dăruită de adevărata sa dragoste. Aleksy începe să picteze pentru a-și controla emoțiile, găsindu-și inspirația în acea vară în care și-a cunoscut cu adevărat mama.

Ochii verzi și frumoși ai mamei sale, despre care a crezut la început că sunt o greșeală, sunt cei de care îi este cel mai dor, ei fiind mărturia iubirii ascunse care oferă speranță în fața sfârșitului. Vorbele lui Aleksy ,,Vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată” dezvăluie faptul că momentele și amintirile valoroase nu se pierd, nu mor, ci rămân în inima sa, că mama nu va muri niciodată.

La întâlnirea Alecart am fost surprinsă de mărturisirea Tatianei Țîbuleac despre faptul că acest roman a avut ca scop împăcarea cu tatăl său de care s-a simțit adesea respinsă. De asemenea, am aflat de la ea că își amintește de cele două surori care au murit în copilărie, precum Aleksy de Mika. Autoarea a mai precizat că a scrie nu este întotdeauna ușor și că poveștile pe care le scrie își pun amprenta asupra sa, schimbându-i perspectiva din care privește lumea.

Deși poveștile ambelor personaje sunt cutremurătoare, modul în care mama alege să trăiască m-a surprins în mod deosebit. Ea a încercat mereu să găsească un strop de fericire în viața sa plină de dezamăgiri și suferință, pierzându-și interesul față de opiniile celorlalți. Chiar dacă află că mai are de trăit câteva luni, ea nu se lasă descurajată, ci din contră, se agață și mai abitir de viață și de dorința de a se împăca cu fiul ei care o respinge constant. Oamenii se grăbesc să o critice, să o considere nebună, căci are ,,coada de sirenă”, fără a ști motivul din spatele acestor lucruri, dar poate asta este și ceea ce intenționează ea. Un mod de apărare, o garanție că cei din jur nu vor încerca să intre în viața ei, să nu o tulbure încercând să o ajute, ci să fie lăsată în pace în suferința ei atât de prezentă, încât devine un fel de siguranță.

Viețile viilor și ale morților se împletesc în poveste

Alena Mornštajnová subliniază faptul că a scris romanul Hana pentru a reaminti oamenilor din Meziříčí de epidemia de tifos pe care cu timpul au dat-o uitării împreună cu toți oamenii ce și-au pierdut viața în timpul ei. În timp ce cerceta acest subiect, ea descoperă că înainte, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, au fost foarte mulți evrei ce au fost luați, duși în lagăre și uciși de naziști. S-a simțit în acel moment datoare să spună povestea acelor oameni înghițiți de nemiloasa și nepăsătoarea istorie, să scrie o carte, mărturie a durerii și suferinței lor.

O clipă ești în viață și în cealaltă, ești mort... Pe tot parcursul romanului, granița dintre viață și moarte este atât de fragilă, încât te face să realizezi cât de vulnerabili suntem de fapt. Apa, ce înainte susținea viața în orașul Meziříčí, este infectată cu tifos devenind leagănul morții și al disperării. Familia Mirei moare după ce au mâncat prăjiturile infectate, Mira fiind salvată, deoarece a fost pedepsită să nu mănânce desert. O vreme este găzduită de prietena mamei ei, fiind după nevoită să stea la mătușa Hana pe care întotdeauna a considerat-o extrem de ciudată,  era o femeie foarte slabă, mereu îmbrăcată în pulovere largi și negre, cu ochii mereu pierduți și care avea dosită pâine în orice colțișor. Deși a fost la început speriată, Mira se obișnuiește cu modul de a fi al mătușii sale și aflând cu timpul trecutul familiei sale.

Povestea începe aproape de prezent, dar își are rădăcinile în trecut, evidențiind faptul că nu putem exista fără să ne cunoaștem trecutul precum și felul cum deciziile pe care le luăm ne influențează atât viața noastră, cât și pe cele ale urmașilor noștri. Alegerile pe care le-a făcut mama, iar apoi Hana au schimbat soarta familiei. Mama Mirei, Rosa, a fost singura care a scăpat de deportarea în ghetoul de la Terezín, iar Hana, singura care supraviețuiește ororilor întâmplate. Ea își pierde încrederea în oameni după multiplele trădări, alegând să se refugieze în ea însăși, simțindu-se în siguranță când știa că are la îndemână o bucată de pâine. Mira este singura care poate să coasă cu iubire bucățile în care s-a destrămat sufletul obosit de nedragoste, chinuit de amintiri și remușcări al mătușii sale. La rândul ei, Hana este cea care îi deschide Mirei ochii spre istoria familiei pentru a înțelege cine este. Hana obișnuia să împletească obiecte pentru zestrea ei, însă totodată reușește să țeasă destine și să împletească poveștile celorlalți. Un lucru interesant este faptul că Hana a învățat să împletească de la mama ei, iar apoi o învață și pe Mira. Dar cum am spus mai sus, în text împletitul este atribuit și poveștilor, prin urmare și acestea au fost transmise din generație în generație până la Mira, cea care își îndeplinește visul de a deveni scriitoare datorită lor.

Deoarece această carte urmărește poveștile a două generații, putem observa că deși timpurile se schimbă, viețile personajelor sunt legate de aceleași locuri și obiecte, dau dovadă de aceleași sentimente și că nu sunt cu mult diferite de ce credeau de predecesorii lor. Romanul pune accentul pe necesitatea adaptării și a speranței precum și a importanței familiei și a dragostei, reprezentând un izvor de reflectare asupra evenimentelor trecutului care își pune amprenta în viața de zi cu zi.

Eliza Brătuleanu, 9E

Un nou motiv pentru a trăi

Una dintre cărțile pe care le-am citit cu cel mai mult interes a fost Hana de Alena Mornštajnová, un roman fundamental despre rezistență și istoria care afectează generații întregi. Acțiunea este relatată de cele două personaje principale, Mira și mătușa ei, Hana, cele două povestind istoria personală, precum și modul în care familia acestora a trecut prin mai multe evenimente istorice care au afectat umanitatea timp de generații întregi.

Un aspect unic al acestei cărți este firul narativ împărțit în două, dar împletit înapoi de cele două femei, primul pas spre vindecarea lor. Deși trecutul nu poate fi schimbat, viitorul poate, dar doar prin mijloacele potrivite și cu ajutorul persoanelor care să îți dea un motiv de a trăi mai departe. Hana se simte vinovată pentru moartea familiei sale în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După ce s-a sfârșit războiul, iar tânăra a fost eliberată, traumele și chinurile prin care a trecut au copleșit-o. Viața nu mai avea sens pentru ea, iar singura persoană pe care o mai ținea aproape era sora ei, Rosa. Însă, când a fost în sfârșit pregătită să facă un gest frumos pentru aceasta, prăjitura pe care i-a oferit-o s-a dovedit a fi infectată cu bacteria care provoacă tifos și care a ucis în scurt timp toată familia, cu excepția Mirei.

Toți cei de care se atașa mureau în fața ei. Viața era o rutină dureroasă pe care o executa pentru a uita de trecut. Însă Mira, care a rămas orfană, apare în viața ei, o forțează să renunțe la programul său simplu și să aibă grijă de ea. "Acum nu mai pot să mor". Astfel, viețile celor două se țes împreună, Hana își mărturisește suferințele și, încetul cu încetul, găsește un nou motiv pentru a trăi.

La una dintre întâlnirile Alecart, scriitoarea mărturisește că nu a plănuit de la început să scrie despre Holocaust, ci doar despre epidemia de tifos, prin care a trecut și familia ei. Însă, în timpul cercetării sale, a descoperit adânc îngropate în istoria orașului și documente despre comunitatea de evrei. Nu putea să lase aceste povești nespuse pe vecie. Astfel, a îmbinat cele două evenimente istorice, construind o mărturie pentru orașul său.

O altă carte care m-a interesat din mai multe puncte de vedere a fost Destin, scrisă de Zeruya Shalev. Aceasta stă la baza literaturii israeliene moderne, împreunând istoria recentă și cea a unei familii dezrădăcinate.    

Atara nu a avut parte de iubirea părintească pe care și-o dorea în copilărie, acest fapt împiedicând-o din a construi o relație stabilă cu membrii noii sale familii. Astfel, pentru a afla mai multe din trecutul părinților ei și pentru a-și da seama ce greșeli are de reparat, se întâlnește cu Rahel, soția tatălui său din prima căsătorie. Aceasta îi explică dificultățile prin care au trecut în timpul războiului de eliberare a Israelului, dar și originea numelui ei. În schimbul acestor dezvăluiri, destinul îi ia viața soțului Atarei, lăsând-o pe aceasta neputincioasă în fața vieții. Schimbarea o determină să mediteze asupra vieții ei pentru a încerca să îmbunătățească atât viața sa, precum și pe cea a fiilor ei.

Destinul și formarea unui stat nu sunt întotdeauna corecte, dar asta nu înseamnă că trebuie să cedăm și să ne pierdem curajul de a afla mai multe despre trecut, oricât de nefericit ne-ar face. Iubirea a fost mereu subiectul preferat al autoarei, explică aceasta. Iubirea care aduce nefericire arată faptul că toată lumea își dorește să fie iubit, dar nu toți știu cum să iubească. Dragostea poate cauza confuzie, astfel oricine ar trebui să își creeze o idee despre însemnătatea acesteia.

Scriitoarea a menționat și faptul că, în limba română, titlul cărții a fost modificat. Cel inițial se traduce ca uimire, mirare și face referire la sentimentul care primează în carte, personajele suferind constant șocuri și evenimente neașteptate. Astfel, Zeruya Shalev poate fi considerată o scriitoare preocupată de surprinderea complexității umane.

Ingrid Vrabie, 9B

Un poem de dragoste dedicat Israelului

Romanul Destin scris de Zeruya Shalev urmărește destinele personajelor Atara și Rahel, împletite că două fire ce unesc trecutul și istoria dureroase ale statului Israel cu prezentul acestuia, cetățenii trăind într-un continuu război, fiind înconjurați de violență. Acest război se reflectă în personaje printr-un conflict interior interminabil, menținut de regretarea deciziilor și a alegerilor făcute.

“Destin”, care în ebraică are titlul de “Miracol”, “Uimire”, “Mirare” sau “Minune”, nu poate fi înțeles fără cunoașterea și informarea despre starea politică și socială a locului povestirii. În timp ce această poate fi citită focusându-ne pe relațiile dintre personaje, pe iubire, familie, decepție și remușcări, brutalitatea actelor poporului arab și britanic nu poate rămâne pe planul al doilea. Acestea sunt motivul distrugerii conexiunii dintre Manu, tatăl Atarei și Rahel, prima lui soție, deși iubirea lor rămâne vie chiar și șaptezeci de ani mai târziu.

Rădăcinile

După moartea lui Manu, Atara alege să îi cerceteze trecutul, în căutare de răspunsuri despre femeia misterioasă despre care a aflat, de la mama sa, că a fost prima dragoste a tatălui ei, sperând să descopere și motivul pentru care a fost tratată cu atâta cruzime de către acesta. Întâlnirea ei cu Rahel nu a fost una întâmplătoare și a deschis porțile către tinerețile de mult uitate ale celor doi îndrăgostiți, ambii fiind membrii ai organizației Lehi, un grup paramilitar care avea ca scop obținerea libertății Israelului și eliberarea acestuia de sub protectoratul britanic. Armonia și pacea relației lor se prăbușesc atunci când ei merg să îi dea o scrisoare unei colege, o fată care în acea seară își sărbătorea vârstă fragedă de douăzeci de ani, Atara Shamir. Următoarea zi, ea va muri într-un bombardament asupra autobuzului în care se află. Astfel, Manu consideră că este “un semn al morții”, încurajând-o pe Rahel să se îndepărteze de el cât mai repede, dacă vrea să trăiască.

Manu descoperă că nu există diferențe între organizația Lehi și cei care atacă autobuze pline de oameni nevinovați. Ambele comit fapte ce provoacă suferință, deși pentru unii sunt fapte demne de apreciere și de felicitări, iar pentru alții sunt doar atrocități. El se află într-o criză de identitate, iar greșeala livrării scrisorii ce l-a condus către Atara devine, de fapt, salvarea acestuia de la un viitor plin de pericole și de moarte și îi deschide ochii către realitatea războiului. Despărțirea să bruscă de Rahel reprezintă dezlegarea nodului ce îl lega de pierire și protejarea celei pe care o iubește prin desființarea loialității lui față de Israel. Lui i se demonstrează că a trăit într-o minciună atunci când nu poate răspunde la întrebarea “Cine este de fapt dușmanul?”, întrucât el toată viața a crezut că poate trăi alături de arabi, iar britanicii sunt adevărații dușmani.

Manu realizează că nimeni și nimic nu poate justifica crimele comise și se desparte de Rahel, fără să îi ofere vreo explicație și refuzând să o mai vadă. Deși a scăpat din acest iad, traumele lui joacă un rol important în relația cu fiica sa, iar Manu nu se poate vindeca, deoarece refuză să se exteriorizeze. Faptul că Atara seamănă cu Rahel și poartă numele tinerei Atara Shamir nu face mai ușor ca Manu să fie iubitor și afectiv cu ea, iar situația se înrăutățește atât de mult încât fata ajunge la concluzia că tatăl ei nu poate iubi. Așadar, pentru Manu, Atara devine un simbol al morții, al vinovăției pe care o poartă și al durerii.

Alegerile

Lipsa unei legături stabile cu tatăl ei o determină pe Atara să intre într-o relație stabilă, dar lipsită de dragoste cu primul ei soț, Doron, din care se naște Abigail, pe care o pune de multe ori pe primul loc, deși în timpul căsătoriei cu al doilea ei soț, Alex, fata crede că el devine un obstacol între ea și mamă.

După ce Alex apare în viața Atarei, ea este mai fericită că niciodată și se simte că într-un paradis alături de el și de fiul lor, Eden, nume care înseamnă chiar paradis, încântare. Totuși, Atara nu scapă de vinovăția pe care o poartă din cauza că l-a părăsit pe Doron și a renunțat la anterioara sa familie și astfel se formează legătură să strânsă cu Abigail, pe care o tratează mai mult că pe o prietenă decât ca pe o fiică. Așadar, Atara îi povestește în detaliu despre ce planuri are cu Rahel și Abigail este mereu conștientă de următoarea sa mișcare, în timp ce Alex este ținut în întuneric. El nu o încurajează pe Atara să își pună întrebări și să descopere secretul familiei ei, iar când el se îmbolnăvește în timp ce Atara este în drum spre Rahel, crede că Atara este ocupată cu serviciul ei, cu restaurarea locuințelor. Cariera sa se potrivește cu scopul ei în conversațiile terapeutice avute cu Rahel, întrucât relatarea întâmplărilor trecutului le vindecă pe amândouă. Chiar dacă soțul ei este în spital, Atara își continuă călătoria, crezând că acesta exagerează și este doar dramatic, alegând menținerea lui Manu și Rahel vii prin poveste, cu prețul neașteptatului deces al lui Alex.

Dragostea este tare ca moartea

Moartea soțului ei este transformatoare pentru Atara: ea ajunge de la regrete constante, tristețe și căderi mentale la a distruge conexiunea nesănătoasă dintre ea și Abigail, atunci când realizează că fiica sa nu îi duce deloc dorul lui Alex, ci o ia ca pe o oportunitate să se apropie și mai mult de mama ei. De asemenea, ea deschide ochii către condiția fiului ei pentru prima dată de când acesta s-a întors din armată și află că are gânduri sinucigașe. Atara decide că a venit momentul în care trebuie să oprească această traumă transgenerațională și decide să rupă acest ciclu.

Moartea, fiind prezentă pretutindeni în roman, devine principalul subiect de discuție la întâlnirile în cadrul FILIT cu autoarea Zeruya Shalev. Fiind întrebată dacă i-a fost vreodată frică de moarte, ea susține că viața este mult mai înspăimântătoare, întrucât creează probleme la nesfârșit. De asemenea, a oferit un citat din Biblie, “căci dragostea este tare ca moartea” (Cântarea Cântărilor 8:6-7). Fiind menționată de mai multe ori pe parcursul cărții, Cântarea Cântărilor este alcătuită dintr-o serie de cântece de dragoste ale unei perechi care se adresează unul altuia. Poemul este interpretat ca fiind o alegorie a relației dintre poporul Israelului și Dumnezeu. Astfel, “Destin” este un poem de dragoste dedicat Israelului de către scriitoarea Zeruya Shalev. Ea conștientizează greutățile și violența la care este supusă țara ei și își încurajează poporul să lupte în continuare, sperând, în final, să-și construiască un alt destin. 

Maria Dănilă, 9E

Despre oamenii luminoși și nevoia de poveste

Toate întâlnirile din cadrul evenimentelor FILIT cu diverși scriitori au avut un impact puternic asupra ideilor mele de lectură și asupra convingerilor culturale.

Alena Mornštajnová, autoarea romanului Hana, ne dezvăluie faptul că planul ei inițial nu era să scrie și despre Holocaust, ci doar despre epidemia de tifos care s-a petrecut în oraș. Ciudat era faptul că ceilalți oameni din oraș se comportau de parcă pandemia nici nu a existat. În cele din urmă, autoarea decide să facă cercetări mai profunde despre trecutul orașului ei și așa ajunge să afle despre comunitățile de evrei și despre deportări. Astfel, aceasta simte un fel de obligație pentru a include în cartea ei și istoria uitată, neglijată a orașului. Scriitoarea spune că se simțea ca și cum Hana trebuia să își spună singură propria ei poveste, că personajul are propria sa voce care trebuie să se facă auzită. În roman, secvența în care Hana sare de la geam este inspirată din viața reală, când bunica ei a făcut același lucru și s-a ales pentru restul vieții cu dureri groaznice de picioare. Romanul ,,Hana” este o mărturisire a unei istorii neglijate.

Cătălin Dorian Florescu, autorul romanului Bărbatul care aduce fericirea, ne spune că scriitorii și operele lor literare nu pot fi găsite pe coperta din spate a cărții. O operă literară este mult mai mult de atât. Cătălin Dorian Florescu ne mărturisește că el oferă o atenție deosebită primelor pagini, primelor cuvinte dintr-un roman, deoarece acestea ne fac să înțelegem stilul și emoțiile pe care autorul respectiv își dorește să le transmită, oferind ca exemplu imaginea poetică a râului martor al vieții și al morții, învăluită în ninsoarea tăcută ce acoperă New Yorkul în noaptea dintre ani, sub privirile unui copil căruia îi place să-și închipuie că este fiul lunii.

Zeruya Shalev, autoarea romanului Destin, spunea că înainte de a veni în România la festival, își verifica zborul în fiecare zi ca să se asigure că nu a fost anulat. Acest fapt m-a făcut să mă gândesc la cât de mult se aseamănă cartea cu realitatea. Până la urmă, cărțile înseamnă și recunoașterea realității deprimante și agresive din jurul nostru. Zeruya Shalev crede că literatura nu ar trebui să ne facă să ne simțim neapărat mai bine, mai confortabil. Scriitoarea recunoaște că tot timpul a fost atrasă mai mult de familiile destrămate, cu relații toxice decât de familiile sănătoase. Aceasta, în copilărie, obișnuia să își spioneze prietenii pentru a vedea ce relații au cu familiile lor. Autoarea spune că este mai greu să trăiești decât să mori, că ei îi este mai frică de viață decât de moarte. Viața înseamnă să supraviețuiești, să te confrunți zilnic cu noi probleme, cu noi provocări, pe când dacă am muri, o parte din problemele noastre s-ar rezolva. Aceasta mi s-a părut o perspectiva interesantă și memorabilă asupra vieții.

Tatiana Țîbuleac, autoarea romanului Vara în care mama a avut ochii verzi, susține că scrisul a însemnat diferite lucruri în diferite etape și că scriind s-a schimbat. În plus, aceasta menționează că nu se grăbește să ofere o definiție scrisului, pentru că oamenii scriu din diferite motive. Toate aceste mărturisiri ne arată locul pe care îl ocupă scrisul în viața ei și, totodată, empatia pe care o poartă celorlalți scriitori. Tatiana consideră că vara din roman este podul pe care l-au trecut împreună mama și Aleksy. Vara a fost momentul traversării unui râu de amintiri și întâmplări dureroase, podul reprezentând iertarea și iubirea, iar celălalt capăt al podului fiind momentul schimbării. Iertarea și iubirea i-a ajutat pe cei doi să treacă peste suferință. Autoarea susține că ,,Vara în care mama a avut ochii verzi”, nu este doar cartea lui Aleksy, ci și a mamei. Ceva ce am remarcat a fost că Tatiana a spus că romanul a fost o carte de împăcare cu tatăl ei. Aceasta a scris pentru că simțea că trebuie cumva să se descarce de această relație insuportabilă cu tatăl ei. La fel ca Aleksy, cele două surori ale scriitoarei au murit când erau mici. Aceasta spune că uneori se gândește că ele se uită la ceea ce face și ceea ce scrie ea. Tatiana Țîbuleac recunoaște că în viața de zi cu zi, la grădinița unde sunt copii ei, celorlalți părinți nu se prezintă ca o scriitoare.

Kapka Kassabova, cu toate că încă nu i-am citit cartea, dar cu siguranță o voi face în curând, mi-a rămas în minte prin ceea ce a afirmat: ,,Scriem ca să explorăm condiția umană”. Autorii trăiesc diferite vieți, diferite sentimente, diferite idei și diferite gânduri. Prin urmare, nicio operă literară nu va fi la fel, deoarece ei vin asupra creației lor cu ceva personal, cu ceva unic care este numai a lor, dar care vor să împărtășească cu ceilalți. Cititorii la rândul lor, vin și ei cu propria lor experiență de viață, de aceea există mai multe interpretări despre o carte, de aceea avem păreri diferite despre o carte, de aceea relatăm sau nu cu ce spune autorul.

Matei Vișniec, unul dintre cei mai apreciați scriitori români contemporani, spune că scriind în altă limbă a redescoperit limba română. Chiar și când scria în limba franceză, tot se strecura puțin din limba română. Acesta ne dezvăluie că în limba română avea tendința să scrie cât mai multe cuvinte, era limba pe care o stăpânea cel mai bine, era ca un fel de rege, însă când a trebuit să scrie în franceză, probabil din cauza faptului că nu o știa atât de bine, a ajuns să scrie mai puține cuvinte, și după spusele sale a devenit un fel de cerșetor. Matei Vișniec descrie experiența ca fiind una din care a învățat să spună cât mai mult cu cât mai puțin.

Raluca Nagy, o altă scriitoare pe care nu am citit-o, însă mi s-a părut fascinantă povestea ei de viață, în special călătoriile prin alte țări. Din ce am înțeles din conversația de la Serile FILIT, aceasta este antropolog și predă la o universitate din Japonia. Aceasta a fost și în Marea Britanie, a stat și prin Vietnam, și prin Japonia și acum s-a mutat în Coreea de Sud. Nu este foarte obișnuit pentru un român să trăiască în țările din Asia, de aceea am dorit să o includ. Ceva interesant ce a spus a fost că creația este un proces colectiv, că tot timpul la o carte nu contribuie numai autorul și că este o armată de oameni în spate care își dau tot interesul pentru a crea un produs calitativ, cartea ajungând astfel în mâinile noastre.

Cătălina Ilinca Iov, 9B

            Povestea ca formă de iertare și speranță

Hana este romanul scris de Alena Mornštajnová care m-a impresionat cel mai mult dintre toate cele despre care s-au discutat la FILIT. Acțiunea din carte are loc în două momente diferite. Prima parte se desfășoară în perioada de după cel de al doilea război mondial și a doua parte care povestește viața personajelor în timpul războiului.

Cartea prezintă o familie cu trei copii și o mătușă foarte tăcută și ciudată Hana. Mira, nepoata ei, nu-și poate explica de ce Hana nu mănâncă niciodată, nu vorbește și nu încearcă să-și formeze o relație frumoasă cu nepoții și sora ei. Lăsând de o parte această curiozitate, viața Mirei este destul de frumoasă și de fericită, ea trăind precum orice copil inocent ce abia descoperă frumusețile vieții. Aceste lucruri se schimbă însă când peste orașul ei pune stăpânire tifosul care omoară mai bine de jumătate de populație, luându-i Mirei propria sa familie în afară de Hana. Protagonista ajunge să locuiască cu o fostă prietenă de a mamei ei până când Hana vine să o ia la ea acasă. Cele două nu-și vorbesc aproape deloc pentru câteva săptămâni. Treptat Mira devine confortabilă cu Hana și începe să-i povestească viața ei și tot ce i se întâmplă cu prietenii și cu școala. Hana pare mereu să o ignore, doar că aceasta o asculta cu mare atenție dar nu spunea nimic.

În a doua parte a cărții este prezentată viața părinților Mirei, a prietenilor lor și a Hanei în adolescența lor. Aici aflăm greutățile prin care au trecut și modul în care au reușit unii dintre ei să supraviețuiască. Cea mai afectată a fost Hana care și-a pierdut mama, a fost despărțită de sora ei și care a trebuit să trăiască într-un lagăr timp de mai mulți ani. Așa mi-am dat seama că Hana este tăcută și distantă față de Mira, deoarece ea se regăsește în nepoata ei și nu dorește să se atașeze prea mult de ea pentru a nu fi nevoită să sufere din nou dacă o va pierde.

Mărturii despre viață și război

Cartea reușește să povestească într-un mod convingător și emoționant greutățile din anii de război și din anii de după război, dar lăsând loc și pentru frumusețile adolescenței când tinerii întâlnesc pentru prima dată iubirea, chiar dacă sunt nevoiți să facă anumite sacrificii pentru a supraviețui vremurilor. Eu cred că epidemia de tifos a oprit timpul în loc pentru ca Mira și Hana să se întâlnească, deoarece ele sunt asemănătoare și astfel ele se pot ajuta una pe cealaltă pentru a uita de neplăcerile prin care au fost nevoite să treacă. De asemenea, Mira pare să trăiască viața pe care Hana nu a apucat să o aibă din cauza războiului și de aceea ea acceptă să o ia pe nepoata sa acasă la ea pentru a trece și Hana prin emoțiile vârstei și să învețe o dată cu Mira ce înseamnă să trăiești și să te bucuri de viața pe care o ai adaptându-te la vremurile neprielnice. De asemenea, Hana nu se mai omoară, deoarece dorește să vadă cum nepoata sa se maturizează și crește frumos fără să repete greșelile pe care ea le-a făcut în tinerețe.

În plus, în carte, când bunica Mirei, Elsa, a rămas însărcinată cu Rosa, mama Mirei, ea făcea tot ce îi stătea în putință să omoare copilul din burtă, însă Rosa, sora Hanei, nu dispărea și s-a născut chiar dacă Elsa nu voia. Eu cred că Rosa a fost predestinată să se nască pentru ca mai târziu să-i dea viață Mirei ce avea să o salveze pe Hana când aceasta rămânea fără nicio speranță. În plus, Rosa poate fi și un mod prin care Elsa își cere iertare de la Hana că nu o lasă să rămână în oraș, trebuind să o urmeze în lagăr. Acest roman a fost construit în trei părți, deoarece fiecare este povestită de alt narator, rezultând două povești destul de asemănătoare, prin care se observă faptul că Hana și nepoata ei sunt identice. Prima secvență este povestea Mirei, a doua este reprezentată de toate povestirile pe care într-un final Hana i le povestește nepoatei sale și cea de a treia parte în care Hana își prezintă propria sa copilărie și viață.

Fiecare se citește pe el însuși

Autoarea cehă a acestei cărți a participat la una dintre întâlnirile Alecart din cadrul FILIT. Ea a povestit care au fost ideile esențiale ale ale cărții și ce a dorit să transmită. A afirmat faptul că s-a inspirat și din viața personală, deoarece bunica ei a avut tifos cu febră foarte mare în fiecare zi. Din cauza acestor considerente, ea avea și halucinații. Uneori nici nu-și recunoștea propria familie sau îi încurca pe cei din casă. Ale a zis că ea a vrut să scrie despre o fată și despre mătușa ei ciudată, dar nu a dorit să dea motivul stranietății ei în carte, pentru a-i face pe cititori să-și imagineze viața Hanei și să descopere singuri de ce cred că ea este tăcută și distantă. A încheiat discuția cu o afirmație ce mi s-a părut destul de ciudată la început dar după aceea am înțeles ce a dorit să transmită. Ea a zis “Fiecare om se citește pe el însuși prin fiecare carte pe care o citește”. Cărțile sunt în esență povești vii despre noi și fiecare își împletește propriile experiențe cu trăirile personajelor.

Bianca Elena Hrib, 9E

A trăi pentru a povesti

Întâlnirea cu autoarea Alena Mornštajnová, care a scris Hana, a fost minunată. Au fost scoase la lumină adevăruri despre carte și au fost dezbătute anumite aspecte ale cărții, care au apărut în urma traducerii din cehă în română.

Un fapt interesant prezentat și de doamna Mornštajnová, dar și de celălalt autor prezent, domnul Cătălin Dorian Florescu, este că ambele cărți prezentate își au rădăcinile în realitate, ceea ce mi se pare captivant. Ideea cum că autorii au dorit ca prin aceste cărți să aducă un omagiu anumitor persoane sau anumitor evenimente care au marcat lumea are ceva aparte. Alena Mornštajnová s-a folosit de această idee pentru a reprezenta mai multe evenimente care au avut loc în orășelul ei natal, așa cum spune ea însăși : “Eu nu am plănuit de la bun început să scriu despre Holocaust. Am început cu planul de a scrie despre epidemia de tifos, despre care lumea din oraș uitase complet. Eu am aflat despre acea epidemie doar din cauza bunicii, care se îmbolnăvise de tifos și de atunci o dureau picioarele. Chiar și așa, am aflat despre epidemie abia după moartea bunicii, când am început să vorbim despre ea, și mi s-a explicat ce și cum. Așa a luat naștere această carte. Abia apoi, în timp ce deja făceam cercetări prin arhivele orașului pentru a afla despre epidemie, am aflat că în oraș a existat o comunitate de evrei, care a fost deportată mai întâi la Tereźin și apoi la Auschwitz. Au fost foarte puțini cei care s-au întors. Aproape toți muriseră în lagăre. Orice evidență cum că s-ar fi aflat evrei în acel oraș a fost distrusă. Sinagoga a fost distrusă, la fel și mormintele lor. De parcă nici nu au existat vreodată evrei”.

Determinarea autoarei de a prezenta evenimentele din trecut cu scopul de a reaminti oamenilor de ceea ce a fost mi se pare demnă de admirat. Cartea prezintă detalii care au puterea de a întregi povestea, iar prin prezența acestor detalii se observă dedicarea autoarei de a prezenta într-un mod cât mai autentic istoria. Întrebările au fost interesante, mai ales că astfel am descoperit un detaliu pierdut în traducere: prăjiturile aduse de Hana, pe care noi le-am citit ca fiind choux à la creme, sunt de fapt niște prăjituri care, în Cehia, se pun de obicei pe sicrie, fiind considerate prăjituri mortuare, într-un fel asemănătoare cu coliva românească. Pentru acest motiv, faptul că avem ocazia să intrăm în detalii și să aprofundăm mai bine lectura alături de autori, am ajuns să apreciez mai mult aceste întâlniri.

În gândurile personajului

O altă întâlnire care mi-a plăcut a fost cea cu Tatiana Țîbuleac, care a scris Vara în care mama a avut ochii verzi. Recunosc, am plâns în timp ce am citit această carte și era să plâng în timpul întâlnirii Alecart. Am aflat detalii importante despre personajele din carte și despre procesul de scriere și de creație a romanului, detalii care m-au ajutat să înțeleg mai bine cartea, personajele și acțiunile acestora sau pur și simplu mi-au oferit ocazia de a trage cu ochiul în mintea unui personaj. Un astfel de detaliu este este următorul, preluat din vorbele autoarei: “Mika l-a iubit cel mai mult pe Aleksy. Da, mama și bunica l-au iubit cum au putut, și nu, tatăl nu l-a iubit deloc, dar Mika l-a iubit cel mai mult”. Probabil că ea l-a iubit și după ce a murit, privindu-l dintr-o altă dimensiune.

De asemenea, povestea d-nei Țîbuleac cu privire la ideea cu care a început cartea oferă o nouă perspectivă asupra lecturii. Am aflat că mesajul pe care dorește autoarea să îl transmită este că trebuie să avem o relație bună cu părinții, care se hrănește cu iubire și înțelegere, nu ură și invidie. Cartea a început ca o poveste pentru a-i atrage atenția tatălui cu privire la relația dintre ei, din teama de a nu ajunge în situația lui Aleksy și a mamei acestuia, care nu a mai aflat că fiul ei a iertat-o.

Sofia Călugăru, 9B

Cărțile sunt un refugiu pentru scriitorii care construiesc o lume fără prea multe repere geografice, în care tot universul este concentrat într-o mică grădină, deoarece au fost crescuți în două locuri, fără perceperea unei granițe propriu-zise, precum în Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac, sau un spațiu bine ancorat atât geografic, cât și în timp, care permite descoperirea propriei culturi, a istoriei acestuia, precum în Destin de Zeruya Shalev, iar acestea pot fi interpretate în tot atâtea moduri cât de mulți oameni le citesc.

Vara plină de povești nespuse

Vara este un anotimp care ne lasă așteptând ceva sau strică, distruge anumite lucruri și probabil că tot așa a simțit și Aleksy atunci când s-a terminat momentul iertării mamei lui, vara în care a învățat să își aprecieze mama, nu numai ochii ei verzi. Atunci când sora lui Aleksy, Mika, a murit, a lăsat un gol în relația dintre mamă și băiatul ei, rămânând doar cu o legătură bazată pe ură, traume și regrete, însă în ultima vară din viața mamei, fiul și-a iertat mama și au luat de la capăt firul relației dintre un copil și părinte, copilul fiind dependent de adult, neputându-se descurca singur, doar că invers, Aleksy ajutându-și mama.

Băiatul menționează faptul că ochii mamei sunt precum poveștile lui nespuse, poate că ochii mamei exprimă dorința de a fi iertată, de a o lua de la capăt în această ultimă vară, precum și Aleksy își dorea să fie iubit, să nu se simtă singur, după moartea Mikăi, când mama l-a neglijat din cauza propriei suferințe. Autoarea a menționat faptul că a scris această carte foarte rapid, începând-o într-o vară, iar în același ritm pare că se scurge vara lui Aleksy, sau vara mamei, vara în care cei doi au reparat cât de mult posibil rupturile relației lor și vara la care băiatul se întoarce mereu chiar și când devine un adult, păstrând alături lucrurile mamei, nelăsându-le să se piardă cum a pierdut anii în care putea fi fericit alături de mama sa.

Inima și izvorul nu se vor întâlni niciodată

În schimb, în romanul “Destin”, deși toată acțiunea se petrece în două sau trei săptămâni, a fost o perioadă foarte încărcată emoțional și lungă din punctul de vedere a câtor lucruri s-au întâmplat, făcându-se și multe întoarceri în trecut. Atara pleacă să își cunoască tatăl din perspectiva femeii pe care a iubit-o cel mai mult, cât a trăit, însă, atunci când soțul ei, Alex, este la spital, ea continuă călătoria, neștiind ce avea să urmeze, cum nu știa nici când urma să o mai vadă pe Rahel, iar atunci când Alex moare, ea își regretă decizia. Ultimele cuvinte ale lui Alex către Atara sunt asemănătoare cu ultimele cuvinte ale tatălui Atarei către Rahel, pe care o vede în fiica sa, iar de aceea, cele două femei, deși diferite din multe puncte de vedere, au destine asemănătoare. Rahel luptă pentru patria sa, pentru a nu mai fi război și pentru a fi în siguranță în propria țară, iar Atara, fiind marginalizată în familia sa, a încercat cât de bine a putut să formeze o familie iubitoare și armonioasă.

Referitor la povestea cu inima și izvorul, autoarea a menționat faptul că cele două nu se vor întâlni niciodată, așa cum nici Rahel nu și-a împlinit iubirea cu Manu sau cum Atara nu a ajuns să se înțeleagă cu tatăl său, cum Atara nu a aflat ce s-a întâmplat cu fiul ei în armată sau cum Eden nu a aflat care au fost ultimele cuvinte ale lui Alex pentru el, totul rămânând într-o așteptare care face dorința mai arzătoare, dar care prin negăsirea unui răspuns oferă personajelor o șansă de a-și reîncepe viața, precum Eden care a plecat alături de fiul Rahelei, Amichai, sau Atara care era din nou în drum spre Rahel.

Daria Dobre, 9E

            Uneori povestea se scrie singură

Inflorescență este un roman scris de Raluca Antonescu, care dintr-o perspectivă transgenerațională, povestește despre patru femei care străbat un secol de istorie, de la Franța până în Patagonia, având ca punct central plantele și copacii. Asemenea unei inflorescențe, viețile lor se interconectează, se ramifică și cresc, fiecare în propriul său ritm.

Totul începe în 1911, în Munții Jura, la râpa ce era supranumită Gropa Diavolului, de către oameni, și până la final veți afla de ce. Aici Pierrette, care era însărcinată cu Aloise încearcă să scape de ea, rugându-se la râpă să i-o ia, deoarece avea deja copii și nu mai voia încă unul. În ciuda acestui fapt Aloise rămâne în burta mamei sale și la naștere o omoară pe mama sa. Aloise ajunge să fie urâtă de tatăl ei și tratată ca un animal, acesta învinovățind-o pe ea pentru moartea lui Pierrette, dar deși nici frații ei nu aveau voie să o bage în seama, Eveline, sora sa mai mare, îi mai aduce de mâncare. Aloise își găsește refugiul în natură, pe lângă zona în care se afla râpa. Tatăl se decide să o vândă pe sărmana fată, dar Suzie, știind că acesta este un om rău, nu vrea să aibă de a face cu el. Totuși aceasta într-un final o adoptă pe Aloise, o învață să scrie, să citească, o ajută să treacă peste traumele copilăriei.

Aloise ajunge să aibă o fată, Amalia. Amalia nu suporta deloc să stea la țară și avea o frică exagerată de insecte, așa că se muta la oraș, în Seine-et-Marne. Era obsedată de părerile celorlalți și de perfecțiune. Charles este iubitul Amaliei și împreună au dat naștere unei fetițe, Catherine. Într-o zi fiica sa s-a murdărit de polen, iar Amalia nu a primit-o în casă, până când nu a venit Charles. Catherine se mută în Patagonia, unde îl găsește pe Andras, tatăl fetiței sale, Vivian, dar care a murit asasinat. Catherine este o fire pasionată de natură, dar are și propria sa afacere. Julian este unul din angajații săi și este îndrăgostit de ea. Vivian a fost adoptată de Francois și Amalia, care locuiau la Geneva, deoarece Catherine nu putea să aibă grijă de ea și a preferat să o trimită departe de casă. Vivian are o prietenă foarte buna Ada, care iubește cățeii, putem observa asta chiar și în momentul în care merge la înmormântarea mamei prietenei sale, Amalia, deoarece își aduce și cățeii cu ea. Mattieu este iubitul lui Vivian, dar din cauza comportamentului său disprețuitor, arogant și indiferent, aceasta decide să-l părăsească. Aproape de finalul cărții, Vivian descoperă identitatea mamei sale adevărate, dar o învinovățește și nu acceptă faptul că a dat-o altcuiva și nu a crescut-o chiar ea.

Din această carte am rămas cu o convingere fermă despre importanța familiei și a naturii în viața umană. E important și necesar să iubești, să fii iubit, să simți această emoție, să trăiești și când spun acest lucru mă refer să te bucuri de tot ceea ce se întâmplă în jurul tău și să înveți din momentele triste, să nu rămâi blocat în trecut și să mergi cu capul sus înainte, indiferent de greutățile vieții.

Din dialogul cu scriitoarea, care a fost unul foarte interesant datorită faptului că autoarea s-a autoprovocat să vorbească în limba română, ea fiind acum stabilită în Franța, am aflat anumite informații din spatele cărții care îi dau viață poveștii. În primul rând, Raluca Antonescu a precizat un lucru important despre cum face ca povestea să aibă viață. Acesta este că vocea ei nu trebuie să se regăsească deloc în carte, ci doar cea a personajelor. Opiniile ei de altfel trebuie și ele să fie absente din poveste. Alt aspect care m-a marcat a fost modul în care aceasta scrie o carte, deoarece planul pe care îl are în vedere la început se transformă pe parcurs. Aceasta și-a plănuit inițial să scrie despre otravă, otrăvire (râpa fiind simbolul morții și al otrăvirii) și despre viața a doar două femei înrudite, nu patru.

Scriitoarea a venit la întâlnire foarte emoționată, stare pe care mi-a transmis-o și mie, dar până la final tensiunea atmosferei a dispărut, simțindu-mă ca acasă, într-un loc confortabil, unde totul se construiește prin comunicare sinceră, ca într-o poveste.