"Fericirea e în actul următor" de Marius Manole - Un spațiu al libertății și al autenticității, unde învățăm mereu bucuria de a trăi
- Sebastian Deju
- Feb 1
- 6 min read
A vorbi despre "Fericirea e în actul următor" înseamnă, de fapt, a vorbi despre o formă de neliniște care nu dispare odată cu succesul, ci dimpotrivă, se adâncește. Cartea lui Marius Manole nu caută să explice și să liniștească, ci asumă vulnerabilitatea ca stare de existență. Nu propune o poveste cu un parcurs previzibil, pentru că nici viața trăită cu intensitate nu este liniară, ci fragmentată în momente de maximă tensiune, asemenea unor scene care se succed fără a promite vreodată un final stabil.
Marius Manole s-a trezit privind teatrul încă dinainte de a învață să dea sens lumii. Există în povestea sa o imagine care funcționează ca un pact cu destinul: ideea că prima fereastră prin care a privit lumea de afară i-a pus în față tocmai clădirea Teatrului Național din Iași.
Într-o epocă clădită pe baza altor valori, părinții săi au refuzat să-i ofere reasigurarea de care cu toții aveam nevoie atunci când eram mici, ,,te iubesc’’, nu din lipsă de afecțiune, ci dintr-o oarecare dorință de a-l proteja de el însuși, împiedicându-l să devină un ,,fătălău’’ într-o lume care nu negociază cu cei slabi și sensibili.
În această carte, teatrul nu este doar o profesie sau un spațiu artistic, ci este mai degrabă un teritoriu interior. Este singurul loc în care maturitatea nu are autoritate absolută, vulnerabilitatea nu trebuie ascunsă și unde sensibilitatea nu este sancționată. Într-o existență care ne cere constant sa fim coerenți și stăpâni pe noi, scena devine locul în care dezechilibrul este permis și chiar necesar. De aici apare și convingerea artistului că fericirea, în forma ei calmă și confortabilă, poate fi periculoasă. Liniștea riscă să amorțească, iar pentru un actor, căutarea continuă este vitală.
Există un peron unde suntem cu toții obligați, la un moment dat, să ne abandonăm copilăria. Este momentul în care viața îți cere să fii amnezic: ești somat să renunți la identitatea ta și să pornești la drum fără bagajul afectiv al copilăriei. Tragedia acestui moment stă în discreția lui, ca o retragere a copilăriei care, asemenea unui tată ce își privește fiul urcat în tren, acceptă într-o secundă de luciditate crudă că nu mai are ce să i ofere și că protecția lui s-a terminat. Este o despărțire tragică, fără timp de a-ți lua rămas bun, în care trenul se pune în mișcare și te aruncă într-o singură direcție: înainte.
Teama că viața lui s-ar putea sfârși înainte de vreme l-a urmărit mereu, iar teatrul a devenit centrul existentei sale: ,,Și viața? Viața trebuie să fie mai mult decât muncă, nu? Am uitat de mult să trăiesc. Am abandonat viața pentru teatru”.
Cu efemeritatea și pericolul său, acesta rămâne singurul loc în care vulnerabilitatea poate exista fără piedici, unde sinceritatea nu necesită explicații și unde timpul se dilată până când fiecare moment capătă greutatea unei vieți întregi. Fiecare replică, fiecare gest și fiecare tăcere poartă intensitatea unei vieți care se desfășoară între aplauze și umbre, iar fiecare clipă trăită aici este un act de autenticitate pură, un echilibru fragil între bucurie, durere și adevăr.
Pentru Marius Manole, scena este singurul loc din lume asupra căruia maturitatea nu are absolut nicio autoritate. El vede teatrul ca pe un spațiu unde oamenii mari care nu acceptă să îmbătrânească se pot juca și pot rămâne copii. Într-o existență care ne cere să fim mereu coerenți și stăpâni pe noi, scena îi oferă dreptul de a fi din nou vulnerabil, fără ca cineva să îi mai ceară ,,bagajul de adult’’ la intrare. Marius Manole a trăit cu certitudinea că fericirea era calea sigură spre eșec, confortul emoțional fiind steril și periculos. O minte liniștită nu poate naște un personaj viu, motiv pentru care a căutat suferința nu ca pe un blestem, ci ca pe un combustibil obligatoriu.
Întreaga sa carte este construită simbolic, pe structura unor acte și scene de teatru, reflectând o viață care nu se poate desfășură liniar, ci doar în fragmente de intensitate maximă. Titlul însuși, „Fericirea e în actul următor”, este diagnosticul acestei neliniști perpetue: o condamnare la a alerga mereu după o împlinire care se află întotdeauna dincolo de prezent, în următoarea replică sau în următorul rol. Marius Manole a ales să creadă că arta adevărată se hrănește exclusiv din dezechilibru, fiind convins că doar din adâncul propriei nefericiri poate smulge acele momente de autenticitate, condamnându-se voluntar la această fugă continuă, de teamă că liniștea ar putea însemna sfârșitul forței sale de a crea ceva care să arate publicului de ce se spune că este un actor bun.
Există un moment în carte unde bariera dintre om și actor dispare, lăsând la vedere o vulnerabilitate ascunsă. În timpul spectacolului ,,Crimă și pedeapsă’’, Marius Manole a ajuns într-un punct de epuizare atât de mare, încât n-a mai putut continua, moment în care a ieșit de pe scenă, îndreptându-se spre cabine, unde a vomitat minute în șir, trezindu-se ulterior la spital, purtând o cămașă albă plină de sânge. A doua zi, în ciuda colapsului, a ales să continue să joace în ,,Revizorul’’, în ciuda faptului că albul ochilor părea să îi fi dispărut, iar efectele epuizării se vedeau clar pe fața lui. După ce a refuzat propunerea lui de a suspenda spectacolul pentru a se recupera, directorul Ion Caramitru iese dezamăgit din cabină și îi dă un sfat care adaugă o greutate mare asupra condiției sale deja fragile:
,,Ai grijă, în meseria noastră, cea mai importantă este sănătatea. Oamenii te folosesc, iar când nu mai poți, te aruncă la gunoi fără niciun regret. Nu contează cât de bun ești, nu le mai trebuiești.’’
Această replică nu este doar o lecție despre instituții, ci un verdict crud despre natura publicului și a admirației. Pentru public, actorul este un produs de consum: el trebuie să livreze suferință, bucurie sau extaz la cerere, indiferent de prețul plătit în culise. Admirația lor este una condiționată: cât timp le hrănești nevoie de spectacol, aceștia te felicită și te admiră, dar în clipa în care nu mai poți să duci imensa presiune ce se pune asupra ta devii înlocuibil. Aceiași oameni care te aplaudau se vor întoarce, fără nicio remușcare, către următoarea sursă de emoție, lăsându-te în urmă când nu mai ai ce să le oferi.
Această nevoie viscerală de a fi pe scenă își are rădăcinile dintr-o limitare fizică ce i-a marcat anii copilăriei. Marius Manole a crescut într-un apartament de patruzeci de metri pătrați, un spațiu mult prea mic pentru un copil a cărui lume interioară nu încăpea între patru pereți. Pentru el, teatrul a reprezentat marea libertate, evadarea dintr-un orizont limitat la dimensiunile unui apartament cu două camere. Scena a devenit singurul loc unde volumul interior al visurilor sale putea, în sfârșit, să se desfășoare fără să se lovească de tavan.
Cartea nu promite fericirea și nu oferă soluții simple. În schimb, oferă onestitate si revelații tăcute: poate că fericirea nu se află într-un rol care urmează, într-o replică viitoare sau într-o scenă care încă nu s-a jucat. Poate că fericirea nu este mai târziu, ci chiar acum, în prezentul pe care alegem să nu îl mai sacrificăm, în fiecare clipă în care trăim conștient, ne lăsăm vulnerabili și alegem să fim autentici. Fericirea pulsează în fiecare gest pe care îl facem, în fiecare emoție pe care o simțim, în fiecare moment în care alegem să ne apropiem de adevărul nostru.
,,Fericirea e în actul următor'' nu rămâne o promisiune îndepărtată, ci devine o chemare, o invitație de a trăi intens și de a rămâne prezenți, căci fericirea nu se poate căuta in viitor, ea se ascunde în fiecare respirație, în fiecare gest, în fiecare clipă în care ne permitem să fim cu adevărat vii.
Cartea lui Marius Manole oferă o perspectivă autentică asupră vieții de artist: despre copilărie ca început al pasiunii, despre frici și sacrificii în viața actorului și în frământările lui creatoare. Ne arată cum teatrul poate fi concomitent un spațiu de libertate și de autenticitate, dar și un loc care te provoacă, te consumă și te expune, transformând experiențele personale în artă. Astfel, actul următor nu ne garantează fericirea, dar poate fi locul unde învățam să fim adevărați, să creăm și să trăim fiecare moment.
SEBASTIAN DEJU, clasa a X-a B
Comments