Tatiana Țîbuleac ascunde în suflet o emoție copleșitoare și o sensibilitate adâncă pentru oamenii neajutorați, pe care soarta i-a uitat, două elemente care sunt treptele frumoase, întregitoare ale lumii construite în Fabule moderne. Despre frumos, iubire și bunătate voi mărturisi în rândurile ce urmează, căci ele sunt, poate, triada prin care sufletul se înnobilează. Deloc întâmplătoare, fiecare experiență ne modelează într-o așa măsură, încât aproape fiecare plan al vieții poartă amprenta unor oameni, locuri sau idei. Te dor amintirile, te îmbrățișează lecțiile, te iubesc locurile. Ironia vieții aceasta este și nu pot decât să mă întreb, cu fiecare lectură, ce alte impresii mai are de dezvăluit Tatiana Țîbuleac, în ipostaza de călător, de om, de mamă, de femeie, de străină.
Din când în când, pe drumul vieții, un cititor întâlnește cărțile-far (după cum Charles Baudelaire scria în Florile răului despre artiști vizionari, purtători de lumină), adică dă peste frânturi de suflet scris, care impun o anumită conduită, care transmit mai mult decât un gând, mai degrabă un complex de sentimente și care nu te lasă cu o singură stare, ci te frământă cu atât de multe, că nu știi căreia să-i dai crezare sau pe care să o domolești, nu de alta, ci de prea mult. Ar trebui, întâi de toate, să nu mai evităm să fim buni, blânzi, calzi, căci altfel toate vor fi fost în zadar.
Asta face cartea Tatianei Țîbuleac, Fabule moderne, ne arată cum să construim căi dătătoare de lumină, cum se ne înconjurăm de oameni care sclipesc ca niște făclii în întunericul din jur, cum să nu risipim ultima fărâmă de iubire în favoarea mândriei și cum să ne asumăm deciziile, pe cele mici, dar și pe cele mai mari. Este una dintre acele cărți pe care le citești încet, doar tu cu tine, iar la sfârșit nu îți dai seama dacă tu ai ales cartea sau ea te-a găsit pe tine. Cu alte cuvinte, fabulele Tatianei Țîbuleac sunt mărturia sinceră a unei femei, care încearcă să vadă în lumea în care își caută locul, fapte mărunte, dar aducătoare de bucurie. Acest îndrumar despre cum să înfruntăm fața urâtă a lumii spune poveștile tuturor oamenilor care s-au confruntat vreodată cu indiferența, cu răutatea, cu disprețul, cu ura doar pentru că au înotat împotriva curentului, au avut curajul de a fi diferiți sau pur și simplu pentru că au fost ei înșiși.
Ceea ce înseamnă a fi om se traduce, în puțin peste 100 de pagini, prin cuvinte care vindecă. Ele se țes la fel de ușor precum vine pansamentul peste o rană dureroasă. Nici peisajul citadin parizian, nici cafeaua fierbinte de dimineață, nici plimbările lungi nu tămăduiesc dorul copleșitor, aproape sufocant, poate doar îl alină. Suntem călători alături de o călătoare, străină acolo unde ar trebui să fie mai bine, căci în fond, de aceea a plecat. În același timp, în contrast cu aparentele mici bucurii ale cotidianului, suntem martorii răului sădit în lume. Vedem că toți suntem la fel, și în România, și în Franța, și în Republica Moldova, adică oameni. Cerul nu este independent de restul lumii, la fel strălucește soarele peste toți și la fel nebunii sunt văzuți, și aici, și acolo. Dar poate ceea ce nu înțelegem este că tot răul vine din rău, adică suntem datori unei obligații morale de a răspunde urâtului cu frumos „pentru că oameni vitregi nu există. Există doar inimi vitrege”. Este una dintre lecțiile cele mai importante ale vieții.
Întreaga operă stă, deci, sub semnul tristeții, căci continuu rămâi cu un gust amar când auzi vorbele aruncate de un soț către soția lui, când vezi bătrâni și bolnavi, prizonieri ai lumii care pur și simplu nu îi înțelege și preferă să-și continue mersul în viață ca și cum ei nu ar exista. Acești ei, prezențe constante pe stradă, în aziluri, în tramvai, în piețe, pe malul apei, la colțul blocului și noi, lumea. Experiențele pe care vocea aceasta sensibilă le povestește în poate cel mai romantic oraș din Europa nu sunt dulci, nu sunt calde, nu te adâncesc în lentoarea unui bine comod. Ele sunt, dimpotrivă, transformate în povești care zguduie, taie, fărâmă, pentru a lăsa să se vadă lumina dinăuntrul omului. Sunt atât de simple, atât de reale, atât de adevărate și de naturale, încât așa îți dai seama unde trăiești cu adevărat și te întrebi, poate, nostalgic dacă mai există vreo altă lume în care te-ai putea muta.
Ceea ce face Tatiana Țîbuleac este curajos, căci are puterea de a da glas miilor de voci neajutorate care imploră pentru orice formă de iubire, chiar și un zâmbet trecător, chiar și o sclipire a ochilor, ceva care să nu le omoare speranța, căci altfel nu ar mai rămâne nimic, totul s-ar destrăma sub povara vieții. Este și raportul binelui asupra răului, valențele fiecăruia dintre cele două elemente contrastante individualizându-se, în funcție de fiecare experiență. Sunt și mărturii ale binelui, esențiala forță creatoare, care se naște din iubire. De exemplu, poate fi povestea taților care fac nenumărate sacrificii „a taților care își iubesc fetele și cred în ele” ori a adulților care se joacă prin copii.
Mie mi-au părut frânturi din scrisori care nu au mai ajuns să fie trimise, memorii scrise și neterminate, pur și simplu experiențe firești din viața de zi cu zi, dar pe care, atunci când le cercetezi, faci, de fapt, o analiză a ta (și nu numai). Vezi cu ce oameni stai, observi reacțiile celorlalți, le înțelegi prejudecățile (sau poate nu) și alegi dacă să le dai crezare (sau nu). Pentru că, până la urmă, cine nu face greșeli? Dar diferența dintre noi, noi toți, este că unii își cer iertare, alții doar zâmbesc, alții trăiesc în nepăsare.
Apar imagini posttraumatice (doamna care avusese cancer, dar care continua să zâmbească), imagini construite în culori dulci (Sofia care iubea Parisul roz) și unele mai amare, precum cuvintele aruncate, care dor mai mult decât urma unei palme. Sunt sfaturi despre viață „Nu știu dacă este viață după moarte, dar cu siguranță este până...”, ca să trăim frumos, înconjurați de oameni frumoși și, când nu avem de unde, să fim chiar noi.
În acest sens, povestea Olesei rămâne un reper, un punct de sprijin pentru momente de rătăcire și poate o speranță renăscută după periplul prin durerile oamenilor, pentru că a înțeles un lucru: „Stelele rămân stele, chiar dacă strălucesc doar noaptea, Olesea.”
Comments