Camere luminoase, toamnă, mers mult pe jos, plimbări lungi, muzee interactive, oameni noi, prieteni, amintiri. De-a lungul celor șapte zile petrecute în străinătate, am avut oportunitatea de a descoperi povești incredibile, dar cel mai surprinzător este faptul că am avut ocazia să ne descoperim pe noi înșine. Proiectul Erasmus+ Reconstructing Individual Fates in World War One a reprezentat o experiență unică din punct de vedere social, cultural și educațional, o ieșire binevenită din zona de confort, un contact inedit cu o lume deosebit de frumoasă și o conștientizare dureroasă, dar imperioasă a unei istorii de care adesea ne simțim inadecvat de îndepărtați.
Scopul proiectului a fost cercetarea destinelor martorilor Primului Război Mondial, astfel că am făcut cunoștință cu o nouă latură a războiului, una care se distinge de perspectiva de ansamblu a manualului de istorie, cea a marilor bătălii, a generalilor, a strategiilor și a armamentului; o latură umană, a milioanelor de vieți risipite într-un Mare Război, al cărui singur aspect impresionant este numărul morților.
În perioada 14 – 21 noiembrie, am avut ocazia să vizităm două țări, Germania (Bünde, Bückeburg, Aachen) și Belgia (Ypres și Bruxelles). Am fost însoțiți de doamnele profesoare coordonatoare ale proiectului, Elena Bărbieru și Cătălina Rusu. Faptul că am avut posibilitatea să cunoaștem oameni din atâtea locuri diferite a fost în sine o experiență unică. Fiecare a avut particularitățile țării din care provine și schimbând impresii, cuvinte și emoții împreună, a fost cu adevărat constructiv.
În timpul celor trei zile în Germania am discutat cu partenerii străini despre diferitele experiențe pe care țările și orașele lor natale le-au parcurs în anii de război, lucru ce a condus la o conștientizare din partea tuturor invitaților a faptului că Primul Război Mondial a lăsat în societate traume adânci și că, în ciuda existenței unei tabere câștigătoare la finele celor patru ani de război, toate țările au pierdut, lucru care, la o analiză pătrunzătoare a societății moderne, este vizibil până în zilele noastre.
Prima zi a început cu sosirea noastră la școală și desfășurarea unor jocuri pentru a ne cunoaște mai bine cu ceilalți participanți. Spre exemplu, a trebuit să stăm față în față unii cu ceilalți, astfel încât să desenăm persoana din fața noastră, deci am plecat cu o amintire frumoasă, sub forma unui portret făcut de colegii noștri. Desigur că persoana care ne desena portretul era dintr-o altă țară, astfel ne-am cunoscut mai bine. Ziua a continuat cu prezentarea proiectelor, de departe cea mai interesantă și poate importantă activitate din punct de vedere istoric. A urmat un tur ghidat al orașului, astfel că am avut ocazia să ne plimbăm prin Bünde, admirându-i arhitectura deosebită.
A doua zi a început într-un mod interactiv, căci am vizitat cimitirul-memorial din Minden. Am rămas plăcut surprinși de modul în care am descoperit cimitirul, deoarece a fost neconvențional, foarte util, dar și plăcut de a asimila noile informații. Am primit tablete pe care aveam întrebări sau diverse provocări pe care trebuia să le rezolvăm în timp ce ne plimbam pe trasee.
Am pus în pământ, acolo lângă morminte, cruci în onoarea celor morți. Apoi, am vizitat superbul palat Bückeburg, a cărui arhitectură este printre din cele mai frumoase pe care le-am văzut până acum. Părea scos din poveștile fantastice. Coloane înalte de marmură roz, săli de bal și camere specializate, toate ne-au impresionat și au creat o atmosferă de vis. Mai pe seară, în ciuda frigului aspru, am urmărit o prezentare a unui imens memorial dedicat Împăratului Wilhelm, la Porta Westfalica.
A treia zi am fost mai mult pe drumuri, căci ne-am luat bagajele ca să mergem înspre Belgia. Am făcut totuși o oprire în Aachen, orașul turtei dulci, unde ghidul ne-a povestit despre părintele Europei, Carol cel Mare. Un plus l-a reprezentat personalitatea doamnei ghid, care a făcut din turul orașului o experiență dragă nouă.
Dacă atmosfera din nordul Germaniei a fost una liniștită (a fost frumoasă toamna acolo – frunze roșii, arhitectură superbă, haine groase), Bruxelles a fost o experiență complet diferită. Este un oraș viu, care abundă de oameni și de viață. Ne-am plimbat prin centru, am cumpărat ciocolată și suveniruri, în aceeași măsură în care ne-am bucurat de Muzeul Istoriei Europene și de cel de arme din Primul Război Mondial. Muzeele aici au o cu totul altă definiție, de exemplu la Muzeul Istoriei Europene ne-am bucurat de fiecare perioadă istorică, fiindcă fiecare hol, etaj, secțiune prezentau într-un mod atrăgător perioade, de la preistorie, până la zilele noastre.
În cele patru zile în Belgia, de departe cea mai semnificativă experiență a fost vizita la Ypres. Locația uneia dintre cele mai importante lupte ale Primului Război Mondial, Ypres a suferit daune teribile, mare parte a orașului fiind distrus complet de bombardamente. Astăzi, însă, Ypres, micul oraș belgian, este copia fidelă a orașului medieval ce a precedat cu mult Marele Război. Să ne plimbăm pe străzile largi și să vizităm Muzeul Istoriei Primului Război Mondial au fost experiențe minunate, dar ce a impresionat cu adevărat au fost locurile care și-au lăsat amprenta asupra modului în care privim acum istoria: cimitirele dedicate soldaților ce și-au dat viața în război.
Ziua în care am vizitat cimitirele eroilor a fost una cu o încărcătură emoțională deosebită, cu atât mai mult cu cât vedeam vârstele celor care au murit luptând. Mulți dintre ei erau mai tineri decât noi. 18, 17 sau chiar 15 ani, acestea sunt numerele pe care le aveau multe pietre din cimitir scrise pe ele. Este vorba despre mii de povești care nu au ajuns la final. Fragmente din ele au fost scrise pe pietrele funerare, însă doar în cazul celor mai norocoși. Pe mulți războiul i-a îngropat, iar astăzi, în loc de nume, pe pietrele lor funerare stă scris un singur cuvânt – anonim. La începutul războiului mulți se înrolau în armată dintr-un exces de patriotism, mai ales că încă nu se făcuseră vizibile consecințele extrem de grave care s-au imprimat în mentalitatea veteranilor de mai târziu. Promisiunea gloriei și a onorurilor, dorința de a-i proteja pe cei dragi și vulnerabili, mândria de a-ți servi patria într-un război pe care, totuși, nu-l înțelegi și despre care cunoști un singur lucru: monstruozitatea inamicului și nevoia înfrângerii acestuia. Un status quo pentru orice tânăr trimis în război, iar tragismul urmărilor nu ne-a fost niciodată mai clar decât atunci când am văzut miile de pietre de mormânt, așezate în onoarea a mult mai multor vieți, unele nici măcar identificate.
„De întreba-vor de ce-am murit,/ Spune-le că ai noștri tați au mințit.”, scrie Rudyard Kipling în Epitaphs of the War, 1919, la patru ani după moartea fiului său John, a cărui lespede se află în unul dintre cimitirele de război din Ypres, ce poartă profund amprenta dureroasă a Primului Război Mondial. I-am aflat povestea dramatică; nu a încetat niciodată, atât timp cât a fost în viață, să își caute fiul. După ce a murit, cercetătorii au găsit oasele unui băiat, despre care se crede că este fiul autorului, dar lucrurile nu sunt certe. De asemenea, pe frontul din Ypres a fost pentru prima dată folosit gazul toxic ca armă de către germani, oribil eveniment ce s-a soldat cu mii de morți și zeci de mii de răniți. Am aflat aici despre povestea lui John Condon, soldat în armata britanică de origine irlandeză, care a mințit în legătura cu vârsta sa pentru a se putea înrola și care a murit în timpul atacului cu gaz din Ypres, înainte ca măcar să împlinească cincisprezece ani.
Oportunitatea pe care a oferit-o acest proiect a constant în faptul că am putut percepe experiența Marelui Război la scară individuală, la nivel personal, astfel încât am beneficiat de o perspectivă apropiată, detaliată asupra oamenilor, a vieților pierdute și a familiilor destrămate, a speranțelor spulberate de obuze sau intoxicate cu gaz. Cu toții am rămas recunoscători pentru oamenii frumoși pe care i-am cunoscut, momentele dragi, râsetele și prieteniile care vor rămâne mult timp cu noi. Pentru fiecare schimb lingvistic copilăros, acel amuzament cald pe care îl trezea limba română în rostirea unui german, a unui portughez, francez sau croat, acea mândrie când reușeai, din a treia încercare, să pronunți un cuvânt în altă limbă, pe care l-ai învățat de la unul dintre ei.
Participarea la proiect a însemnat că ne-am făcut prieteni, a însemnat povești și amintiri într-un mediu în care am putut descoperi informații istorice de valoare, un mediu care ne-a facilitat dezvoltarea personală în multe sensuri. Au fost zile cu adevărat spectaculoase, cu atât mai mult cu cât am avut șansa să conștientizăm responsabilitatea care trece acum pe umerii noștri în ceea ce privește moștenirea lăsată de cei care au luptat pentru viață.
Comments