"Enescu, jupuit de viu": Enigma Sfinxului - Muzica și iubirea lui George Enescu

Ioana Diaconița, 9B

George Enescu, geniul muzicii românești, o personalitate cu o adevărată „viață de revistă”, plină de reușite incontestabile, idolatrizate în trecut, admirate și astăzi: să fi fost oare vorba de un Om, sau de un zeu, care a reușit să materializeze frumusețea intangibilă a universului în operă? Având ocazia de a descoperi fațetele ascunse ale drumului către o formă a desăvârșirii profunde, aflate mai presus de faima ce inevitabil duce la superficialitate, l-am putut privi pe Enescu, denumit și Jurjac sau Pinx, coborând de pe acest piedestal al virtuozității și perfecțiunii, ce nu lăsa să se vadă suferința, singurătatea, puternic contrastată de lumină și iubire. Pornind de la superba ecranizare a vieții artistului, filmul Enescu, jupuit de viu (2024), în regia lui Toma Enache, completată cu analiza biografiei „Enescu: caiete de repetiții”, scrisă de Dan Coman, conturul adevăratei existențe a compozitorului începe să se distingă, în centrul său dovedindu-se a se afla, pe lângă muzică, și dragostea, închinată prințesei Maria Cantacuzino, muza extravaganței și adorației, alături de prezența palpabilă a unei forțe îndrumătoare deosebite: să fie oare vorba de destinul însuși?

Nu mă voi sfii din a adresa direct întrebarea: cum a ajuns Enescu un artist? Oricare ar fi metoda aleasă pentru a aborda această interogație, este clar că trebuie luată în considerare sclipirea inițială, nealterată a micului Jurjac, ce simțea muzica și a știut, încă de când a auzit-o pentru prima dată, că reprezintă acel adevăr pe care trebuie să îl împărtășească lumii, dar mai ales sinelui, printr-o creație atotcuprinzătoare. Aici se oprește însă influența geniului, căci apropierea de perfecțiune în artă necesită și sentiment, sinceritate, inspirație, lucruri pe care Enescu se luptă să le obțină pe durata întregii sale existențe, jupuit de nemulțumire și suferință, până când le găsește în mod natural, odată cu apariția ei.

O tânără elegantă, cu privirea pătrunzătoare, înrămată de ochi negri, strălucitori, îmbrăcată în albul zăpezii sau al unei raze de lumină, aceasta este Maruca lui Pinx, căreia compozitorul nu poate decât să îi spună atunci când o întâlnește pentru prima dată: eu voi compune o operă. Filmul lui Toma Enache o surprinde pe Maria Cantacuzino surâzând la auzul afirmației sale, spunându-i muzicianului devenit celebru că îi va aminti de acest moment în viitor, oferindu-i încredere deplină, de parcă îl cunoaște deja în totalitate și știe că va reuși să-și îndeplinească scopul. Întâlnirea dintre cei doi capătă astfel un aer profund idealizat, întocmai precum un ritual sacru, ce duce la unirea unor suflete visătoare și în aceeași măsură suferinde, afectate de imaginea pe care trebuie să o mențină în societate, dar care totuși nu pot să se înțeleagă până la capăt: prințul muzicii și prințesa sclipiciului, „ma princesse adorée” cum este alintată de Enescu, singura persoană îndrăgită fără margini de acesta, față de care își pierde totuși cumpătul violent, urlând pentru ca ea să nu uite niciodată: „Ești o mincinoasă!”

Atât compozitorul, cât și Maruca, sunt pe deplin conștienți că prezența, dar și lipsa iubirii îi distruge treptat, biografia lui Dan Coman prezentând următorul schimb de replici: „Cu ce culoare asociezi dragostea noastră, prințesa mea? Cu negru, Pinx, cu un negru foarte intens.”  Până la urmă, fiecare este incomplet în felul său: Maria se simte constant plictisită de extravaganța regalității, în vreme ce Enescu nu se poate gândi la nimic altceva decât la opera sa - cum ar putea existențele lor zbuciumate să fie temperate de flacăra iubirii?  Și cum ar putea Pinx să o facă pe Maruca să înțeleagă că nu poate alege între muzică și ea, căci din perspectiva lui aceste surse de frumusețe divină se completează reciproc? Suferința nu împiedică însă o intensă revelație, ci duce de fapt la înfăptuirea sa: într-o noapte înzăpezită, artistul rămâne fără cuvinte, căci își vede sinele rănit de dragoste pe scena teatrului francez, prin Oedip cel demn, torturat de soartă, ce învinge totuși Sfinxul, răspunzându-i la ghicitoare cu însuși cuvântul Om. La vârsta de doi ani, micul Jurjac distinge într-o carte cele două litere: O și M - este primul cuvânt pe care învață să îl citească.

Oedip devine opera lui Enescu, însă nu înainte de ani de zbucium în care munca îi este întreruptă de război: inspirația și-o găsește odată cu ninsoarea, fenomenul ce întotdeauna prevestește o nouă etapă a vieții compozitorului sau o clipă de liniște, de reculegere, o revelație, căci întâlnirea Marucăi e de un alb imaculat (Pinx va și scrie într-o seară în zăpadă, cu urmele propriilor pași, „ma princesse aimée”) iar iubirea față de muzică a micului Jurjac se dezvoltă în urma apariției zăpezii („Ce sunet ar fi potrivit pentru frumusețea aceasta perfectă?”). Aflat în fața capodoperei sale, artistul își permite să fie fericit: și-a îndeplinit în sfârșit scopul, prin iubire și suferință, ce se contopesc în mod deosebit într-o creație dictată parcă de o forță superioară, întocmai precum existența ghidată de elemente fantastice a muzicianului născut drept geniu și ajuns celebru, împlinit, dar și jupuit de propriile aspirații și de suferință.

Cu puțin timp înainte să moară, Enescu este marcat de o întrebare cutremurătoare: „Ce-o să se facă Maruca? Ce-o să se facă ea când eu n-o să mai fiu?” Prințesa lui mult iubită... cum vor putea trăi despărțiți de o frontieră nevăzută, imposibil de trecut, dacă sunt dependenți unul de celălalt? Și cum ar putea compozitorul să-și accepte soarta inevitabilă, dacă știe că nu o va mai vedea pe singura ființă care a reușit să facă din el ceea ce face primăvara din cireși, după frumoasele versuri ale lui Pablo Neruda, la care Dan Coman face referire în biografia lui Enescu?

Te joci în fiecare zi cu lumina universului.

Subtilă musafiră, soseşti în fiecare floare şi în apă.

Eşti mult mai mult decât căpşoru-acesta alb pe care-l strâng

în mâini ca pe-un ciorchine , zi de zi.

Cu nimeni nu te-asemeni de când eu te iubesc.

Lasă-mă între galbene ghirlande să te-ntind.

Cine-ţi scrie numele cu litere de fum printre stelele sudului?

Ah, lasă-mă să-mi amintesc cum erai atunci, când încă nu existai.

Deodată vântul urlă şi izbeşte fereastra mea închisă.

Cerul e un năvod plin de peşti întunecaţi.

Aici se întâlnesc toate vânturile, toate.

Se dezbracă ploaia.

Trec în fugă păsările.

Vântul. Vântul.

Eu nu mă pot lupta decât cu forţele-omeneşti.

Furtuna învârtejeşte frunzele-nnegrite

şi dezleagă toate bărcile care aseară au amarat la cer.

Tu eşti aici. Ah,tu nu fugi.

Tu o să răspunzi şi ultimului meu strigăt.

Ghemuieşte-te lângă mine ca şi cum ţi-ar fi frică.

Totuşi ,câteodată, ţi-a trecut prin ochi o umbră stranie.

Acum, şi-acum, iubito, tu mi-aduci caprifoi,

şi parfumaţi îţi sunt şi sânii.

În timp ce vântul trist ucide fluturi galopând

eu te iubesc, şi bucuria-mi muşcă din gura ta de prună.

Cât te-ar fi durut să te obişnuieşti cu mine,

cu sufletul meu solitar şi sălbatic, cu numele meu pe care toţi îl izgonesc.

Am văzut de atâtea ori luceafărul arzând pe când ne sărutam pe ochi

şi cum deasupra noastră se desfăceau apusurile în uriaşe evantaie.

Cuvintele mele au plouat peste tine mângâindu-te.

Am iubit de multă vreme trupul tău de sidef însorit.

Ba chiar te cred stăpâna universului.

O să-ţi aduc din munţi flori vesele, şi campanule,

negre alune, şi coşuri de nuiele pline de săruturi.

Vreau să fac cu tine

ce face primăvara cu cireşii...

(Pablo Neruda)

Pinx a fost dintotdeauna întocmai precum un arbore aflat în veșnică schimbare, ce reușește însă a înflori doar prin dragostea Marucăi, care naște revelația, lumina, și apoi opera. În acest fel, iubirea se întrepătrunde din nou cu muzicalitatea pe care artistul o asociază vieții, iar compozitorul își dă seama că i-ar fi trebuit încă patru sute de ani pentru a-și exprima toate ideile prin creație. A trăit mult, însă este în stare să vadă doar ceea ce nu a reușit să facă: moare deci măcinat de regrete, dar poate mândru de Oedipul său și cu gândul la Maria Cantacuzino, muza lui divină.