Apusul încă arde…
“Să iubești și să cumperi stele”
Așa mi-a spus.
Dar am rămas fără timp.
E-n grabă răsăritul spre apus.
Să îl prindă într-o îmbrățișare,
fără să știe că acolo soarele moare.
E totul la fel aici. Îmi simt oasele prin piele.
Am mâinile reci, aproape mov și unghiile roase. Mă înspăimântă
tot ce se întâmplă dincolo
de ușa sufletului meu. Mă pierd
în mine și în ce iubesc,
căutând-o pe ea, pentru că mâinile
țin mâini, să nu mai rătăcească, încălzindu-se
una pe alta. E totul la fel
aici. Dar ea nu e. Și dacă
ar fi cu mine, mi-e teamă că n-aș fi eu
lângă ea. Că mi-ar rămâne numai
oasele tocite de frig și de dor sau mâinile
reci.
Că nu aș avea iubire, cu care să o iubesc, cât visez
să fie iubită, sau aripi
cu care să mă înalț, să îi fiu
aproape.
Că nu am cumpărat
destule stele, care să ardă pe cer, atunci
când caută lumina,
în drumul spre oriunde se află
acum. Spre Steaua ei,
spre grădina plină de mușcate de culoarea
dorului aprins, spre marea ei, din ceruri, sau poate
dintr-un alt univers, unde există doar iubire
infinită,
care din când în când, se fărâmițează și ajunge
în alte lumi, sub forma
inimilor de bunică.
Cred că toate stelele de pe cer sunt sufletele
bunicilor, care iubesc, luminând, pe toți
cei cu mâini reci și oase tocite
de dor. Căci, bunicile nu au voie
să moară.
Cred că bunica a devenit Stea, pentru că obosise
să trăiască pentru alții. E greu
să obosești și să te simți
singur. Nu am apucat
să o întreb dacă era
fericită, pentru că eram, poate, prea mică
să știu cât de mari
sunt cuvintele. Și nu credeam
în moarte. Știam
că o să se întoarcă și că o să pot să o întreb
mai târziu. Dar am rămas
fără timp. Nu mi-a fost frică niciodată
de moarte, dar moartea
m-a făcut să îmi fie frică de timp. Poate
e mai bine că nu îl mai am.
Nu cred că aș mai fi știut ce să fac
cu el,
dar l-aș fi ținut strâns
în palme.
I-aș fi cerut, poate, să îmi dea înapoi
un apus, la malul mării, vara, alături de cea care nu știa
să trăiască pentru ea însăși.
Alături de cea de la care nu am știut
să îmi iau rămas-bun. Și ca într-un vis,
printre pete de lumină, ce îmbrățișează întunericul,
într-o armonie perfectă, ca a ploilor din august,
am îmbrăcat-o pe bunica în rochia ei albă de nimb rănit și, îmbrățișate,
am urmărit de departe valurile, cum cresc furioase
și vin spre noi, fără să ne atingă,
spărgându-se insipid doar la câțiva metri de picioarele noastre,
ascunse în nisipul rece.
O priveam
cum se ridică și începe
să danseze. Căuta vântul cu fața, își desfăcea brațele și alerga așa în cercuri,
cu ochii semiînchiși,
până obosea.
Probabil mă învăța
cum să zbor.
Era atât de frumoasă.
Iar mie îmi era frică
să clipesc. Când se așeza și îmi încălzea mâinile
într-ale ei, aș fi vrut să o întreb care a fost cel mai mare
vis pe care l-a avut. Nu cred că a întrebat-o nimeni
de visurile ei. Dar în liniște, mi-a fost frică de zgomot.
Vorbeam
prin zâmbetele pline de dragoste, scurse din inimă.
Zâmbetele-cicatrici.
Doar noi auzeam.
După ce a apus soarele, m-a ținut strâns
în brațe, uitându-se la mare. Măsura infinitul
cu privirea. O vedeam cum își leagănă capul
zâmbind, încercând să schimbe locul stelelor
cu degetul.
I-am spus că
o iubesc.
Apusul încă arde
în mare, iar soarele nu a murit
niciodată.
Mi-aș fi dorit ca bunica
să nu se simtă niciodată
singură.
Mi-aș fi dorit ca bunica
să moară, trăind
până la capăt.
Mi-aș fi dorit ca bunica să nu moară
niciodată.
Ecouri
Mă înspăimântă tot ce se-ntâmplă
dincolo de ușa gândului meu,
așa că, de o vreme, nu mai știu câtă,
timpul nu mai trece cum obișnuia.
Bat din ușă-n ușă, pe-o alee îngustă,
pe la gândurile altora.
De după multe uși se-aud numai ecouri ale unor disperări,
dar văd prin crăpături lumină.
De după alte uși se aud și viori și urlete,
cântând într-o perfectă armonie,
cum ploile de vară vin cu tunete
și tot ce te înalță vine cu agonie.
Poate că ar trebui să fug doar de marea
ascunsă-n sufletul meu,
căci acolo nu-i căldură
și nici soare.
E iarnă și pustiu,
e frig.
Aspir la infinitul negru,
niciodată albastru,
căci e amăgitor și singur.
Mă arunc în lumină și nisip,
într-o iubire mare,
ascunsă pe culmile disperării.
Măcar voi fi printre stele.
dacă-nnebunesc
pierzându-mi mințile
în amintiri pe care,
nu le-am trăit niciodată?
dacă-nnebunesc
pierzându-mi
sufletul?
mi-e teama că
într-o zi voi pierde controlul
și nu va mai rămâne nimic
din mine
că nu va mai rămâne nimic
în urma mea.
că voi fi
uitată.
că voi pierde tot.
mi-e atât de frică de cine sunt.
acum înțeleg că oamenii răniți
rănesc la rândul lor pe alții
sau se rănesc mai tare
pe ei înșiși
eu
o să mă vindec
îmi promit.
unde să fug
fără să îmi fie frică?
nici nu știu să merg
și m-aș împiedica
înainte să încep.
am prea multă viață în mine
și nu mai am deloc
mă târăsc spre ieșire
și încep să mă rog.
dacă ești acolo, Doamne
spune-mi ce-i curajul
strigă-mi
vorbește-mi
fă-mă să-l simt
fă-mă să te simt,
Doamne.
și nu mă părăsi,
mă mănânc singură de vie
mi-e atât de greu
să mă ridic de jos,
Doamne.
tot ce văd e cerul
și sunt tot mai aproape de El.
dacă ești acolo, Doamne
nu mă lăsa să te las
singur.
și dacă sar
fără să mă uit înapoi,
fără să mă gândesc,
fără să simt?
dacă sar
acum?
căutându-mi libertatea
și viața
și moartea.
îmi pun un picior
în fața celuilalt.
Sar
și-n urma mea
rămân
tot eu.
nu te întoarce
nu ai pierdut nimic.
nici măcar soarele nu mai răsare
când trebuie să răsară.
și se întunecă mai repede.
e mai mult întuneric decât lumină
și e ceață.
poți să vezi doar cu ochii închiși
pe unde calci.
au rămas doar frici
și mâini degerate,
ce sfâșie tot ce ating.
au rămas strigăte de ajutor,
ce nu primesc răspuns,
căci Dumnezeu a plecat
și oamenii nu se ajută între ei.
au rămas biserici pline
cu oameni goi,
care încep crezul
fără să îl termine
și lumina
cea născută din lumină
rămâne în întuneric.
nu te întoarce înapoi,
nu ai pierdut nimic
aici.
Totul a trecut
și Dumnezeu a plecat.
iar oamenii…
oamenii nu se ajută între ei.
calcă-mă
te rog.
calcă-mă în picioare
și lasă-mă pe preș
înainte să intri în casă,
înainte să deschizi ușa,
înainte să apeși pe clanță,
înainte să o atingi măcar.
calcă-mă și lasă-mă în urma ta
nu te întoarce,
nu ai ce vedea.
ai tălpile murdare,
mi-ai prins inima în ele
și o porți în continuare
până la următoarea ușă,
pe care o să o deschizi.
până la următoarea clanță,
pe care o să o atingi,
până la următorul preș
până la următoarea inimă,
pe care o să ți-o însușești.
căci cine are nevoie
de două inimi?
nu am știut niciodată
să-i spun cuiva
cine sunt
sau cine am fost.
când mă uit în oglindă
nu văd pe nimeni,
iar când vorbesc
nu mă aud.
sunt ultima persoană
căreia i-aș scrie o scrisoare,
ultima pe care aș ști
să o iubesc.
sunt tot ce nu am reușit să fac vreodată.
sunt tot ce însemn pentru alții,
însă pentru mine nu însemn
nimic.
sunt ultima zi de vară,
întunericul și lumina făcând dragoste,
sunetul unui pian dezacordat,
ultimul cuvânt al unei poezii,
pe care nimeni nu o înțelege.
sunt un creator de univers,
exact ca o furnică.
sunt totul și nimic
concomitent.
nu am știut niciodată
să-i spun cuiva
cine sunt.
și nici nu am să știu.
dacă aș putea să mă întorc la mine
aș trage aer adânc in piept
și cu ultima suflare,
pe care aș putea să o am
aș începe să plâng.
mi-aș plânge întreaga ființă
întregul suflet
mi-aș plânge
frica și iubirea
și viața
pentru că nu știu să mor
și nici n-am știut vreodată
și nici nu o să știu,
pentru că nu m-a învățat nimeni
și nici nu o să mă mai învețe.
e târziu.
mi-am ajuns deja în suflet
și am rămas fără aer
și fără lacrimi.
nu mai știu nici măcar cine sunt
și nu m-a învățat nimeni
cum să mor.
dacă aș fi știut
că iubirea de sine e mai grea
decât iubirea pe care o avem
pentru alți oameni,
nu aș mai fi început niciodată
de la sfârșit.
iar, dacă aș fi știut
că iubirea de sine o să mă facă să plâng
mai mult decât cea pentru alți oameni,
nu aș mai fi plâns
niciodată.
și totuși
nu am știut nici măcar
cum să încerc să mă iubesc.
și să îmi fiu
când alții nu mi-au fost.
uneori cel mai greu
îmi este
să mă uit în oglindă
și să îmi promit
că sunt.
dacă aș fi știut
că iubirea de sine e mai grea
decât iubirea pe care o avem
pentru alți oameni.
aș fi început să mă iubesc
mai mult.
iubește-ți aproapele ca pe tine însuți
însă nimeni nu merită iubit
cum mă iubesc pe mine
căci eu nu știu
să iubesc.
întoarce-te și fugi
salvează-te.
aruncă-te în genunchi
și mulțumește-I
că ești și
că ai rămas
cum ai fost.
ca nu am apucat să te iubesc
cum mă iubesc pe mine.
iubește-te pe tine însuți ca pe aproapele tău.
căci doar iubirea asta,
goală
mai rămâne.
cel mai mare gest de iubire
pe care mi l-am făcut vreodată
a fost
când mi-am scris,
printre muci și lacrimi și rezerve de cerneală terminate,
că sunt aici
și nu am să plec niciodată
de lângă mine.
Comments