Voluntar la FILIT sau... vine și Dostoievski?
Experiența mea ca voluntar FILIT a fost una de neuitat, fiind o ocazie de a mă dezvolta pe plan personal alături de una dintre cele mai profesioniste echipe cu care am lucrat vreodată. A zecea ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere FILIT Iași a avut loc în perioada 19-23 octombrie 2022 și a fost un eveniment plin de oameni dedicați, pasionați de literatură și bucuroși că pot lua parte la festivalul pe care, asemenea mie, îl îndrăgeau încă din anii anteriori.
Prima mea interacțiune cu FILIT a avut loc undeva la începutul liceului, stârnindu-mi încă de pe atunci interesul. Premisa de la care a pornit totul, și anume întâlnirea cititorilor de toate vârstele (pentru că da, au participat de la copii de școală primară până la adulți) cu scriitori contemporani a fost suficientă pentru a-mi dori să iau și eu parte, deoarece literatura și artiștii contemporani reușesc să îmi ofere noi perspective asupra lumii în care trăim astăzi.
În acest an, am fost implicată pentru prima dată în echipa de voluntari, ajungând și la partea mai puțin văzută a festivalului. În “spatele cortinei” se ascunde munca imensă depusă pentru ca un asemenea eveniment să se desfășoare în cele mai bune condiții, având o deosebită atenție la detalii. De la echipa de organizare, până la voluntarii de la diferitele departamente, mi s-a părut că toți lucrau într-o unitate, ceea ce a confirmat, o dată în plus, caracterul profesionist al întregului festival.
Fiind parte din departamentul foto-video, am avut ocazia să imortalizez cele mai frumoase întâlniri unde participanții sorbeau fiecare cuvânt din partea autorului preferat și descopeream alături de ei câteva dintre motivațiile din spatele scrierilor. Cred că una dintre întâlnirile mele preferate din această ediție a fost cea cu Radu Țuculescu, ce a avut loc chiar în prima zi la Palatul Copiilor. Elevii din învățământul primar au avut ocazia să poarte o discuție cu scriitorul care le răspundea într-un mod cald și părintesc, chiar dacă se ajungea și la teme mai serioase. Cei mici au avut o energie specială ce l-a încărcat pe autorul care publicase primele sale cărți pentru copii.
Evenimentele unde am avut ocazia să fotografiez s-au desfășurat în jurul aceleași teme și anume întâlnirea publicului tânăr cu scriitori contemporani. De-a lungul celor cinci zile de festival, mai mulți elevi de școală generală au pășit pragul festivalului alături de profesori de limba română, pregătiți să pună întrebări care să provoace discuții interesante cu autorii pentru care au venit. Personal, a fost o încântare să văd cum cei mici povesteau despre propriile romane începute, iar artiștii aveau răbdarea și plăcerea de a-i asculta și de a le oferi sfaturi.
Însă, pe lângă evenimentele din cadrul festivalului, un alt element important pentru mine a fost faptul că am avut ocazia să cunosc și să formez legături cu oamenii din echipă. Deși au fost mai multe departamente și fiecare avea câte o treabă bine stabilită, am avut timp să ne împrietenim, ceea ce ,din punctul meu de vedere, a ajutat enorm de mult pentru buna desfășurare a întregului festival. Am avut parte de o echipă de oameni dedicați și muncitori, care săreau mereu în ajutor, indiferent de situație, și cu care am trecut prin diferite momente. De la cele de agitație, la cele mai distractive, am reușit să formăm prietenii pe care le vom duce mai departe, poate chiar în ediții viitoare de Filit. Împreună ne-am confruntat cu tot felul de situații, chiar și dintre cele mai amuzante, cum ar fi momentul în care un vizitator a întrebat dacă nu cumva își va face apariția și Dostoievski la una dintre întâlniri sau momentul în care ne-am stors ultima picătură de actorie din noi încercând să jucăm în reclama unui partener al festivalului.
Ultima zi, respectiv seară de Filit, a fost o experiență unică, unde am urcat pe scena Teatrului Național “Vasile Alecsandri” în aplauzele întregii săli, moment în care am realizat că tot efortul nostru a fost un succes și acest final a meritat toată munca depusă. Discursurile de încheiere ale coordonatorilor fiecărui departament și mai apoi al organizatorilor au fost unele care ne-au făcut să realizăm faptul că, deși am petrecut doar câteva zile unii cu alții, au fost suficiente pentru a crea o legătură care, sper eu, va rămâne și după festival.
Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Filit Iași a fost o experiență pe care o voi păstra printre cele mai dragi amintiri și sper că ne vom reîntâlni cu toții la edițiile viitoare, dar nu numai.
Andreea Botez, clasa a XII-a E
Pentru cel ce a ascultat și a crezut în bine
Esența cărții Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian, este înglobată într-o replică a personajului feminin central al acțiunii: „Este viață peste tot. Este moarte peste tot și viață de asemenea”( Toate citatele din text sunt în traducerea noastră, după ediția în limba engleză Three Apples Fell from the Sky, Oneworld Publications, 2020).
Romanul autoarei de origine armeană abundă în moarte sau mai exact în enumerarea deceselor din satul Maran cu o indiferență pe care nu aș numi-o neapărat crudă. Există un fel de atitudine împărtășită de toți localnicii satului ascuns între munți, cum că „ar fi lucruri pe care cuvintele obișnuite nu le pot explica și pe care mintea umană nu le poate înțelege”, iar în momentul în care se confruntă direct cu moartea și când consecințele acesteia se resimt mai tare ca oricând, sătenii rămân netulburați, convinși că „viața are un mod al ei de a câștiga, oricare ar părea să fie sorții”.
Romanul începe brusc. Anunță moartea unui personaj pe care încă nu l-am cunoscut, iar numele protagonistei, Anatolia Sevoyants, apare pentru prima dată în fragmentul care afirmă „s-a întins pentru a respira pentru ultima dată”. Acest incipit în care te confrunți cu pseudo-moartea personajului central feminin te apropie deja de ea, pentru ca apoi, pe tot parcursul cărții, să îi împărtășești sau să empatizezi cu suferințele care o afectează încă dinaintea nașterii ei până în punctul în care narațiunea se întoarce la scena pe care o prezintă primele pagini ale cărții.
Tragedia existenței Anatoliei nu este limitată la un singur moment sau ocurență profund marcantă, dar mai mult, la o suferință ereditară, moștenită din generații anterioare. O regăsim deja în începuturile căsniciei dintre Kapiton (tatăl ei) și Voske (mama sa), căsnicie așezată sub semnul morții lui Tatevik, sora lui Voske, cea care ar fi trebuit să-i fie soție lui Kapiton și care moare, în mod surprinzător, înaintea nunții – nenorocire ce pare să plutească precum un blestem asupra noii familii, până la cutremurul care afectează viața satului Maran. Anatolia se confruntă cu ideea de căsnicie de două ori pe parcursul cărții: mai întâi se căsătorește cu ucenicul tâmplarului satului, o căsnicie marcată de abuzul atât fizic, cât și cel psihic, inumanitatea primului soț fiind sugerată și de către alegerea de a-l lăsa fără nume. Iar cea de a doua este cea cu Vasily, în care dinamica dintre cei doi este profund explorată. Cei doi se află în opoziție unul cu altul, Anatolia lucrează la bibliotecă, citește marii clasici, Vasily este fierarul satului, el nu știe cum „să spună lucrurile în cuvinte” așa cum o face ea și îi dă un trandafir din metal lucrat de el, iar relația lor o ajută pe protagonistă să scape de traumele primei căsnicii.
Încă din primele pagini, Anatoliei îi este rușine să îi fie frică. Până și în momentul în care uită de nepăsarea ei față de moarte, pe care a cultivat-o în toți acești 58 de ani, nu își permite să se lase copleșită de spaima care a luat viețile atâtor oameni din sat. Moartea, care a fost prezentă atâta timp pe parcursul narațiunii, prin constatarea numărului de vieți pe care le-a luat după fiecare săptămână sau iarnă, într-o repetiție care ne desensibilizează la citirea acestui cuvânt, se resimte mult mai puternic atunci când, asemenea Anatoliei, rămânem la concluzia că și ea va face parte din numărul de decedați ai satului Maran. Anatolia moare în cele din urmă, dar nu în sensul propriu. Sângerarea continuă precedă nașterea fiicei ei, copil ce apare ca o minune după tot acest timp în care protagonista este considerată infertilă și care reprezintă moartea trecutului ei, a tot ceea ce o constrânge, a blestemului sorții părinților, înseamnă schimbarea percepției ei asupra relațiilor și chiar ștergerea indiferenței sale în fața morții.
În ultima frază a cărții, Narine Abgarian folosește o formulă narativă de încheiere specifică basmelor armenești „un măr pentru cel ce a văzut, al doilea pentru cel ce a spus povestea, iar un al treilea pentru cel ce a ascultat și a crezut în bine”. Această formulă magică din basme, închizând episoade ale diverselor forme ale răului în lume, pune în lumină prezența binelui și a frumuseții vieții, pe care le-am simțit pe tot acest parcurs. Într-un interviu, autoarea justifică acest final astfel: „Am vrut să scriu o poveste care se termină într-o notă de speranță. Umanitatea este în mare nevoie de povești bune.”
Mavra Dîrțu, clasa a XII-a E
Din cer au căzut trei mere – Un basm pentru cei care nu cred în iubirea de la adânci bătrâneți
Romanul lui Narine Abgarian are ca temă fundamentală viața, sub toate formele ei, de la nou-născuții care sfidează legile anatomiei și până la bătrânii ce abandonează normele economice ale prezentului pentru a se întoarce la trocul cu produse locale. Pe fondul accentului pus pe ideea traiului, se conturează povestea de iubire a perechii Anatolia-Vasili, poveste care ne învață cum să iubim existența, pe noi înșine și pe cei din jur.
Inițial, viziunea protagonistei despre dragoste este inexistentă din cauza contextului spațio-temporal în care se regăsește. Maranul, sat abandonat de tineri și populat de un număr restrâns de familii îmbătrânite, reprezintă un loc unde schimbarea nu pare posibilă. Contrar așteptărilor, Anatolia nu e deranjată de menținerea ordinii cunoscute până atunci. Din contră, ea se pregătește să moară în liniște, dată fiind o sângerare descoperită întâmplător, ignorată din simpla dorință de încheiere a existenței personale.
În contrast cu înclinația personajului feminin către solitudine, se profilează scopul primei vizite a lui Vasili: să-i aducă o coasă și, mai ales, s-o ceară de soție („Ți-am adus cadou o coasă”/„Și voiam și să te cer de soție”). Prin insistențe, atât din partea sa, cât și a unor prieteni apropiați, bătrânul fierar reușește să se facă auzit, fiind dispus și să se mute în locuința soției cu tot cu gospodăria personală pentru a-i rămâne alături.
Momentul instalării lui Vasili în locuința Anatoliei va fi urmat de o evoluție ascendentă a relației perechii. Continuând să sufere din cauza bolii misterioase pe care nu dorește să o trateze, nici să o dezvăluie, Anatolia este plasată în situația de a accepta îngrijirea soțului. La început portretizat ca lipsit de gingășie din cauza meseriei și a manifestărilor sale, bărbatul se dovedește a fi plin de blândețe și răbdare în cadrul relației conjugale. Această componentă a construcției personajului se identifică la nivelul cuvintelor de alint folosite („Nato-djan!”) și a îndeplinirii exemplare a rolului de susținător al femeii iubite („Vasili avea grijă de ea cu devotament – îi pregătea ceaiul, îi învelea cu pătura picioarele veșnic înghețate și nu uita să-i aducă la timp infuzia de ierburi pe care trebuia s-o ia”). Totodată, se observă un interes crescut al soțului față de înțelegerea Anatoliei ca om de cultură, exprimat sub forma dorinței de a învăța să scrie și să citească, respectiv de a-i oferi daruri cu valoare estetică, nu practică („i-a adus un trandafir forjat cu stângăcie – prima floare pe care o meșterea în toți anii de lucru ca fierar”).
Odată cu schimbările prin care trece Vasili, Anatolia experimentează propriul set de modificări. Astfel, „cea de la răsărit”, conform numelui său, își asumă identitatea de parteneră a soțului („îi gătea felurile de mâncare preferate, îi punea în ordine garderoba modestă”), la care se adaugă funcția educatorului („Seara îl învăța să scrie să citească”). În afara pozițiilor impuse de datoria morală de parteneră civilă, Anatolia dezvoltă, de asemenea, sentimente de afecțiune față de Vasili, permițându-și să fie vulnerabilă în prezența lui și, totodată, să caute răspunsuri la întrebările ce țin de universul lăuntric („De-asta ai hotărât să-ți forjezi sentimentele în metal?”).
Narine Abgarine preia întreaga existență și o preschimbă într-un roman asemănător scrierilor lui Isabel Allende, adăugând în structura textului o poveste de dragoste atipică, dar plină de frumusețea unei iubiri care ia naștere la bătrânețe.
Alexia Cojocaru, clasa a XII-a E
A cunoaște moartea și a te întoarce din ea
Viața oferă, dar și ia. Îți arată tot ce este frumos și, în același timp, concretizează durerea. Și totuși, este necesar și obligatoriu să continui să mergi mai departe.
Fata care nu se putea opri din mers, de Samar Yazbek, prezintă povestea sfâșietoare a unei fetițe care a pierdut totul în urma războiului. Rima, o adolescentă din Damasc, înfățișează lumea morții prin ochii sinceri și curați ai copilăriei. Se spune că nu se poate opri din mers, este legată în permanență de ceva pentru a nu putea fugi.
„Oamenii spun despre ea că e nebună. Nu, nu e nebună. Mai curând, nebunia explodează în jurul ei.” – Le Monde
Rima este însăși imaginea omului cu sclipire. Neînțeles, izolat de societate, uitat într-un colț, dar care creează în permanență. Ea se vindecă de întunericul din jur prin citit și pictat și evadează din această lume cu ajutorul celei mai puternice arme pe care o deține, imaginația. Și-a proiectat propriul univers, conceput după modelul lui Antoine de Saint-Exupéry în „Micul Prinț”, sub formă de planete – ținuturi proprii în care doar ea este stăpână.
Povestea ei este tragică: își pierde mama, ulterior și fratele și, în final, prima ei iubire. Cu orice suferință vine o nouă amintire și cu ea, o nouă percepere a vieții înseși. Simte durerea diferit față de restul lumii – o vede, o aude. Reușește să vorbească cu atât de multă ușurință despre moarte pentru că a trecut prin ea, însă a văzut-o cumva poetic, dincolo de oroare, drept un lucru frumos, normal – pe parcursul războiului se aruncă bombe cu gaz toxic, iar Rima nu înțelege cum moartea poate fi un lucru urât, în condițiile în care are culoarea ei preferată, mov.
Rima nu se poate opri din mers și, în plus, nu poate vorbi. În timpul întâlnirii din cadrul festivalului FILIT, autoarea a precizat că lipsa capacității de a vorbi, împreună cu oprirea mersului sunt, de fapt, momentele de răzvrătire ale fetei, față de lume, de urâtul din jurul său. Eu consider că această carte, prin complexitatea ei, oferă cititorului șansa la analiză, la căutare. Acest fir cu care este legată Rima în permanență poate avea caracter dual. Prima variantă ar fi că firul într-adevăr există, iar fata chiar nu se poate opri din mers. În acest caz, legătura este o ancoră care o ține blocată în această lume, forțată să trăiască după cum i se dictează, ea neputând să atingă acel orizont de frumusețe al capacității ei de excepție, acel zbor către un alt dincolo, perceput numai de ea. Cealaltă variantă ar fi faptul că Rima nu poate, de fapt, să meargă, iar firul reprezintă handicapul ei, forța care o ține pe loc, ea reușind să călătorească doar cu mintea, prin prisma imaginației.
Pe tot parcursul cărții, Rima găsește fericirea, o pierde, cunoaște moartea și se întoarce din ea, învață să iubească și să piardă, se luptă cu lumea și cu răutatea ei, cu un sistem bolnav, în care femeia este lăsată să moară. În final, cunoaște uitarea și sentimentul de abandon, însă, până în ultima clipă, își menține speranța. Apare, deci, întrebarea: Ce se întâmplă dacă pasta din pixul cu care scria se termină? Rima moare sau trăiește mai departe? Rima este viață și moarte în același timp. Reușește să parcurgă planul dintre realități cu o ușurință nemaiîntâlnită, astfel, răspunsul la întrebare rămâne la latitudinea fiecăruia. Îi permite sau nu Rimei să trăiască, prin concepția proprie și prin alegerile făcute.
Anastasia Codreanu, clasa a XII-a E
Scrisul – taina care ne ține în viață
Și anul acesta la FILIT am întâlnit autori de excepție, care ne-au împărtășit povestea din spatele cărții și ne-au oferit câte o parte din esența și sensibilitatea lor, devenind adesea vulnerabili în fața noastră.
Cartea care pe mine m-a sensibilizat și mi-a oferit o lecție de viață importantă este Fata care nu se putea opri din mers de Samar Yazbek, jurnalistă, scriitoare și activistă pentru drepturile omului în Siria. Copilăria autoarei a fost una nefericită din cauza războiului, o realitate cruntă, pe care o transpune și în cartea sa, Rima protagonista poveștii confruntându-se cu aceleași experiențe terifiante: moartea, frica, singurătatea. Samar Yazbek a dezvăluit, în cadrul întâlnirii Alecart de la Filit, că a avut nevoie de o pauză în timp ce scria cartea, din cauza încărcăturii emoționale a acesteia, lucru pe care l-am simțit și eu, fiindu-mi greu să explic prin intermediul cuvintelor tot ce am citit și aflat despre universul unui copil care reușea să evadeze doar prin intermediul creației în toate formele ei.
Rima este o adolescentă care a refuzat vehement să vorbească într-o societate patriarhală unde femeile nu au dreptul să-și exprime opinia și sunt lăsate să moară doar pentru a nu fi încălcate legile și regulile unui sistem dur și nedrept. Era o realitate în care cuvintele nu aveau nicio valoare, era o lume în care doar faptele și acțiunile dictate de puterea dictatorială contau, nu mai exista comunicare sau dorința de a ajunge la o înțelegere, cuvintele pierzându-și astfel din valoare. Rima cunoștea importanța și frumusețea cuvintelor datorită tuturor cărților pe care le-a citit, cuvintele având menirea de a construi noi universuri, de a oferi speranță și, cel mai important, de a fi auzite, deoarece au un mesaj de transmis, motiv pentru care tânăra a refuzat să le mai ofere unei societăți care acum nu o auzea și a ales să le păstreze pentru ea, chiar fiind considerată de ceilalți nebună. Astfel, protagonista s-a detașat de această lume a războiului și a privit-o din exterior ca un spectator ce nu participa activ și nu era aparent afectat de cele întâmplate, lăsând întreaga realitate să vorbească de la sine. Însă tocmai astfel a devenit mai adânc implicată în terifiantul spectacol, scrisul fiind forma ei de salvare și supraviețuire, alături de lumile artistice și de cântecele din Coran.
Întreaga carte este construită pe acest joc al cuvintelor, al metaforelor, nicio informație nu este dezvăluită direct și accesibil, oferind frumusețe și unicitate cărții prin concentrarea poetică a limbajului sugestiv, deoarece poate fi privită din mai multe perspective în funcție de personalitatea cititorilor. De asemenea, încă de la început Rima ne introduce în această lume a ei și ni se adresează direct pentru a înțelege că noi, în calitate de cititori, avem un rol important, povestea are un mesaj care trebuie spus mai departe, pentru ca viața să triumfe. Încă din primul paragraf al cărții ni se dezvăluie care este secretul ce ne va ține în viață, ce va păstra speranța vie și anume scrisul, Rima sfătuindu-ne să așezăm o coală de hârtie pe o suprafață plană, să luăm un pix în mână și să începem să scriem, pentru că numai așa se vor opri zgomotele avioanelor. Deci așa s-a salvat protagonista, prin intermediul imaginației cu ajutorul căreia a creat trei planete, universuri asemănătoare cu cele din lumea Micului Prinț, unde putea să fugă de fiecare dată cu mintea când realitatea era prea sufocantă.
Prima planetă era reprezentată de lumea creată sub pat, alături de toate creioanele și culorile cu care desena, întreaga carte fiind un tablou, iar fiecare om, stare fiind asociate cu o culoare. Cea de-a doua planetă era biblioteca școlii, unde mergea cu mama ei, acest univers al cărților și al poveștilor, respectiv al discuțiilor cu personajele imaginare ce i-au oferit speranță, preferatele ei fiind Micul Prinț și Alice în Țara Minunilor. Cea mai importantă planetă era cea din mintea ei, cea de lut, cum o numea ea, deoarece era prelucrată după cum își dorea, fiind formată din toate gândurile ei, la care nu va avea acces nimeni niciodată.
Pe tot parcursul cărții se pune accent pe acest mers necontenit al Rimei care nu se putea opri, mers pe care eu l-am perceput ca un zbor spre una dintre planetele ei imaginare, ca o evadare, deoarece o fetiță care are atâtea gânduri și lucruri de spus nu poate rămâne într-o lume ce nu îi dă voie să se miște sub nicio formă, nici intelectuală și nici fizică, mereu trebuind să fie însoțită de cineva, de preferat de un membru al familiei bărbat, din cauza faptului că era fată. Totodată, finalul îi oferă tot cititorului posibilitatea de a decide cum se va termina povestea Rimei, dacă aceasta va muri sau va găsi o cale de scăpare din depozitul unde rămăsese închisă, lăsând astfel viața și speranța să triumfe, precum pasta din pixul fetiței, cu ajutorul căruia a scris și desenat pe tot parcursul cărții, ceea ce poate reprezenta simbolic viața protagonistei. Astfel, la final nu ni se spune că pasta pixului s-a terminat, ci doar că și-a schimbat culoarea într-un verde străveziu, deci speranța încă există și ține doar de noi să nu renunțăm la ea.
Această carte, prin Rima, mi-a arătat că speranța va triumfa, atâta timp cât cred din tot sufletul și că, dacă fata a reușit să se salveze prin intermediul creației dintr-o realitate sufocantă, fără cale de ieșire, și eu pot să-mi găsesc propria cale de evadare pentru a face viața mereu să triumfe.
Francisca Băetu, clasa a XII-a E
Gracias a la vida sau Despre Frumusețe
„Nu vreau ca elevii mei să fie vulnerabili în fața vieții, de aceea sunt obsedat să le dau cuvintele necesare.”
Astfel și-a început scriitorul Manuel Vilas discuția din cadrul întâlnirii Alecart de la FILIT, din 20 octombrie 2022, despre cartea sa În toate a fost frumusețe, susținând cu certitudine faptul că profesorii sunt cei care le pot oferi elevilor măcar o parte dintre armele necesare în viață. O discuție plină de emoție, în care a fost glorificată cartea, alături de frumusețea lucrurilor simple, culorile, puterea fotografiei (singura ce poate prinde timpul), a muzicii și, desigur, viața.
Nu se cunosc multe detalii despre viața lui Manuel Vilas, decât faptul că s-a născut în 1962 în Barbastro, în regiunea spaniolă Huesca și a debutat ca poet în 1982, fiind în prezent unul dintre cei mai apreciați scriitori din Spania. De aceea, În toate a fost frumusețe devine un adevărat cufăr în care descoperim tainele legate de autor, familia și chiar sufletul lui. Acesta a surprins Spania în momentul apariției sale, în 2018, ajungând la niște cifre fenomenale, dar binemeritate, pentru o operă atât de profundă. Pe plan internațional, romanul a ajuns foarte cunoscut, câștigând în Franța prestigiosul Prix Femina Etranger în 2019. De asemenea, a fost finalist al Prix Medicis și al Prix du Meilleur Livre Etranger.
Cartea se deschide cu versurile din piesa „Gracias A La Vida”, care aparține compozitoarei din Chile, Violeta Parra (1917-1967). Aceasta a reînnoit și reinventat muzica populară chiliană, iar melodia este un adevărat imn de dragoste pentru existență și umanitate, plin de emoție și intensitate.
,,Mulțumesc vieții că mi-a dat atât de mult
Mi-a dat râsul și mi-a dat plânsul
Așa deslușesc bucuria de durere,
Ele alcătuiesc cântecul meu,
Și cântecul vostru care este și cântecul meu,
Și cântecul tuturor care este propriul meu cântec.”
Aceasta ne îndeamnă să mulțumim vieții pentru toate lucrurile pe care ni le-a dat, și pentru râs și pentru plâns, deoarece fără existența unuia nu am putea să ne dăm seama de existența celuilalt. Fără a experimenta durerea nu vom înțelege niciodată când suntem cu adevărat fericiți și viceversa. Ultimele două versuri indică această conexiune dintre oameni, deoarece cu toții facem parte din ceva mult mai mare.
Practic, aceste câteva rânduri însumează întreaga idee a romanului, deoarece aici suntem purtați prin tot felul de sentimente, atât de dragoste, cât și de ură; atât de tristețe, cât și de veselie. Personal, am asociat această carte cu o poveste a unor momente din prezent și încercarea de a răscoli anumite amintiri din trecut, care l-au făcut pe scriitor așa cum este el astăzi. Întregul volum stă sub semnul emoției, iar noi suntem în centrul celor mai adânci stări și trăiri. Suntem introduși în viață!
Cartea mi-a oferit mari emoții încă de la început, de aceea nu m-am putem opri la un singur citat. La orice pagină am deschide, cu siguranță am putea găsi ceva care să ne atingă o parte sensibilă a sufletului, să ne trezească o amintire proprie. Citind volumul, fiecărei persoane îi va ieși în evidență un anumit cuvânt. Acesta poate să fie: familie, moarte sau viață, raportul prezent – trecut, sau pur și simplu – tata. Totul depinde doar de sensibilitatea și experiența cititorului.
Romanul se construiește în jurul experiențelor autorului, care și-au lăsat oarecare amprentă. Din perspectiva mea, de cele mai multe ori se face trimitere la legătura cu familia și mai ales cu tatăl său. Astfel, se observă admirația față de figura paternă, dar și faptul că de câte ori privește în oglindă, el constată că a ajuns să fie reflexia acestuia. Astfel, viața este continuată, iar firul poveștii este neîntrerupt.
Cu toate acestea, Manuel Vilas mai are momente în care se consideră nedemn să-i ia locul tatălui, dar apoi își amintește de clipele frumoase și de sfaturile date de acesta, care au avut un impact major asupra lui și asupra dezvoltării sale, lucru ce îl face să continue.
Un fragment care m-a impresionat este: ,, Încerc să găsesc o semnificație faptului că deja nu a mai rămas nimic. Toată lumea își pierde tatăl și mama, e biologie pură. Doar că eu mai contemplu și disoluția trecutului, așadar inexpresivitatea lui finală. Văd o leziune a spațiului și timpului. Trecutul înseamnă viața pusă deja în sfânta slujbă a întunecimii. Trecutul nu dispare niciodată, se poate întoarce oricând. Revine, mereu revine. Trecutul conține bucurie. Trecutul e un uragan. E totul în viața oamenilor. Trecutul mai înseamnă și iubire. Obsesia față de trecut nu te lasă să te bucuri de prezent, numai că a te bucura de prezent fără ca apăsarea trecutului să-și facă simțită prezența dezolantă nu este bucurie, ci alienare. Nu există alienare în trecut.”.
Raportându-ne la cele spuse aici de Manuel Vilas, ne dăm seama de faptul că Trecutul este o parte importantă din noi și va rămâne mereu așa; o parte la care adesea ne vom raporta, dar cu toate acestea nu ar trebui să o lăsăm pe acesta să ne domine. Ideea de a trăi mereu în trecut nu ne va ajuta să evoluăm. Din el trebuie doar să luăm lecțiile necesare evoluției noastre și să continuăm să mergem înainte.
De asemenea, spre finalul cărții apar câteva dintre poeziile scrise de Manuel Vilas, iar una dintre acestea este Huesca, 1969:
,,Tata mă ducea la Huesca,
în capitala provinciei noastre.
Îi plăcea să merg cu el.
Avea clienți acolo.
Era un orășel
plin de cunoscuți.
Tata avea locurile lui preferate,
un bar, un magazin, o patiserie,
azi nu mai există niciunul.
Și orașele se duc
odată cu cei care se duc.
Mi-l amintesc zâmbitor în pridvoare.
Salutând pe unul și pe altul.
Treizeci și nouă de ani
avea pe atunci
iar eu șapte,
mergeam ținându-ne de mână,
mă privea din când în când
și îmi rostea numele cu blândețe,
ne intersectam cu preoți și soldați,
cu femei speriate de Coso Alto,
autobuze vechi,
câte o motocicletă,
străzile însorite,
septembrie o mie nouă sute
șaizeci și nouă.”
Această poezie conturează pe scurt, în doar câteva rânduri, ideea volumului care este despre iubirea față de familie și faptul că, deși oamenii și locurile se duc, ceea ce va rămâne peste ani este amintirea. De aceea, cred că este foarte important să facem totul, astfel încât la final să putem spune cu certitudine că: "În toate a fost frumusețe"!
Cătălina Tartan, clasa a XII-a E
Surse imagini:
1 - Andreea Botez (arhiva personală)