„India este singurul loc de pe pământ care îți stimulează imaginația!”
O prințesă născută din magia Indiei
Încă de la începutul filmului A Little Princess (1995), inspirat de cartea Mica prințesă, de Frances Hodgson Burnett și regizat de Alfonso Cuarón, personajul principal, Sara Crewe (interpretată de Liesel Matthews), o copilă visătoare, foarte isteață, curajoasă și altruistă, ne transpune cu vocea ei blândă, de basm, în această lume mirifică a Indiei, „unde aerul este foarte fierbinte și are gust de mirodenii, curry și șofran, unde tigrii dorm la umbra copacilor, iar elefanții se răcoresc în apele lacurilor, unde vântul cald suflă pe câmpii, iar spiritele-s purtate pe aripile lui, cântând și privind oamenii de la înălțime, munții răsună de ecoul vocilor lor, iar cerul are mai multe culori, asemenea unei cozi de păun.”
Fetița era foarte atașată de această țară, unde a învățat că „toate fetele sunt prințese”, că atâta timp cât ești protejat de un cerc magic, nu ți se poate întâmpla nimic și „câtă vreme crezi cu adevărat, poți fi ce vrei tu”. Tatăl său, căpitanul Richard Crewe (interpretat de Liam Cunningham), era un om foarte blând, care o trata ca pe o prințesă adevărată, fiind singurul ei sprijin, pentru că mama ei murise.
Din păcate, Sara este nevoită să părăsească acest tărâm magic, deoarece părintele ei trebuia să plece în Anglia, ca să lupte pe front în Primul Război Mondial. Acesta o înscrie la un seminar de fete din New York, condus de domnișoara Minchin (interpretată de Eleanor Bron), o femeie foarte strictă. În timp ce îi este prezentată școala, o clădire impunătoare cu încăperi mari și elegante, atenția fetiței este captată de Becky (jucată de Vanessa Lee Chester), o copilă de culoare care, deși avea cam aceeași vârstă cu ea, era nevoită să lucreze ca servitoare. În ochii Sarei se citeau o profundă compasiune și empatie față de Becky.
Încă de la început fetița a observat cât de diferite erau caracterele colegelor sale, deși aveau ceva în comun: toate păreau înfricoșate de prezența domnișoarei Minchin. Totuși, Sara dă dovadă de curaj și nu se lasă intimidată când aceasta îi spune că fetele nu au voie să-și păstreze bijuteriile, făcând aluzie la medalionul ei, care-i amintea de mama sa. Aceasta demonstrând că este foarte inteligentă și sigură pe ea, insistă să-l poarte în cameră, în timpul liber.
M-a impresionat grija imensă pe care o manifestă tatăl față de fetiță, alegându-i cea mai frumoasă și mai mare cameră, care avea ferestre pe colț și un șemineu, pentru ca Sara să se simtă ca acasă, în siguranță. Totodată, căpitanul îi face o mare bucurie, dăruindu-i o păpușă, pe nume Emily, care să-i aline acesteia dorul, în lipsa lui. Pentru a o face să treacă mai ușor peste acest moment al despărțirii, tatăl o transpune într-o lume magică a jucăriilor, unde păpușile prind viață, devenindu-i cele mai bune prietene, care, deși nu-i pot vorbi, știu s-o asculte. Tatăl o face să înțeleagă că, dacă va crede în magie, orice vrajă va avea efect și, când o va îmbrățișa pe Emily, îl va îmbrățișa pe el. Deși era foarte tristă, Sara găsește puterea de a-și încuraja tatăl, asigurându-l că totul va fi bine.
În timp ce ia masa cu toate colegele, Sara se simte oarecum jenată de faptul că este servită de Becky, mulțumindu-i acesteia, fapt ce nu era permis, fiind mustrată ulterior de domnișoara Minchin. Fetița manifestă empatie față de toate fetele, dar în principal față de Lottie, care plângea făcând adevărate crize, pentru că mama ei murise și nu o mai putea vedea niciodată. Sara, cu multă răbdare și înțelepciune, reușește să o calmeze, folosindu-și talentul de povestitoare, transpunând-o pe aceasta într-o lume a îngerilor „cu aripi de mătase și coronițe din trandafiri, care locuiesc într-un castel de floarea-soarelui”, în care mamele lor erau în siguranță și de unde le transmiteau mesaje.
Pe tot parcursul filmului, Sara se dovedește foarte înțeleaptă și inteligentă, realizând că prejudecățile care existau în seminar, cum ar fi interdicția de a vorbi cu servitoarea sau cea de a născoci povești, nu erau normale și puteau face mult rău, mai ales lui Becky, care părea o fetiță sensibilă. Observând că aceasta avea o încălțăminte uzată, care îi provoca răni și dorind să se împrietenească cu ea, Sara îi dăruiește lui Becky o pereche de pantofi galbeni, cu blăniță.
Datorită talentului său de a născoci lucruri care să pară adevărate și de a crea povești atrăgătoare, Sara devine foarte apreciată de majoritatea colegelor ei, fiind cea mai populară din seminar. Camera ei reprezintă un adevărat loc de refugiu, în care poveștile cu prinți și prințese prindeau viață în închipuirea fetelor care veneau pe ascuns să le asculte. Zilele în care elevele erau vizitate de părinții lor erau pline de tristețe pentru Sara, deoarece la ea nu venea nimeni, păpușa înlocuind prezența tatălui.
În film am remarcat alternanța secvențelor liniștitoare din seminar cu cele tragice de pe câmpul de luptă, ceea ce captează atenția privitorului, creându-i o imagine de ansamblu a două lumi complet diferite: cea a războiului și cea a vieții de la școală.
Ziua de naștere a fetiței este întreruptă brusc de sosirea avocatului căpitanului Crewe, domnul Barrow, care o anunță pe domnișoara Minchin că tatăl Sarei a murit și că toate bunurile i-au fost confiscate acestuia de către guvernul britanic, lăsându-l fără niciun ban.
M-a indignat lipsa de diplomație de care a dat dovadă directoarea școlii, în momentul în care a anunțat-o pe fetiță că i-a murit tatăl. În loc să o încurajeze și să-i facă suferința mai ușoară, îi spune că, din milă, o va păstra ca servitoare, avertizând-o că, dacă nu se ridică la așteptările ei și nu va deveni ascultătoare, va ajunge o cerșetoare, într-un oraș în care aceștia nu sunt bine văzuți. Din acel moment, viața Sarei se schimbă radical, trezindu-se într-o mansardă întunecată, în care ploua, unde doar păpușa Emily și cartea de povești îi mai alinau suferința.
Secvența sfâșietoare din mansardă în care Sara, ca o ultimă speranță, îl strigă pe tatăl său și găsește puterea să deseneze cercul magic, în care nu i se putea întâmpla nimic, m-a impresionat până la lacrimi, deoarece mi s-a părut că i s-a făcut o mare nedreptate, pe care nu o merita, ea fiind bună cu toți cei din jurul său.
Deși viața de servitoare nu era ușoară, Sara a dovedit că este puternică, încercând să se adapteze. Fiind nevoită să își petreacă toată ziua muncind, ea nu mai are parte de educație, suferind atunci când le auzea pe celelalte fete învățând. Totodată, Lavinia, eleva cea încrezută și rea, îi sporește durerea, sfidând-o în mod repetat.
Într-una dintre zile, când mergea la piață, Sara întâlnește, printr-o coincidență, un personaj misterios, pe nume Ram Dass, care-i amintește de India și în ai cărui ochi întrezărește speranța. Becky îi devine cea mai bună prietenă, aceasta dăruindu-i de ziua ei o pernuță pe care era brodată o imagine a Indiei. Fiind întrebată de către aceasta de ce nu mai spune povești, răspunsul Sarei a fost descurajant: „Fiindcă nu sunt adevărate. Nu au nicio semnificație! Nu există magie!”. Pentru Becky, acest răspuns este tulburător, deoarece magia i-a dat încredere și a ajutat-o să treacă peste greutăți.
Cu toate că era speriată și înfometată, atunci când din bănuții primiți de la un băiețel în piață își cumpără ceva de mâncare, nu rămâne indiferentă văzând o fetiță mai săracă decât ea, și îi oferă acesteia hrana ei. Sara este mulțumită și bucuroasă atunci când primește drept răsplată un trandafir galben și când este numită „prințesă”, ceea ce îi dă speranța că magia încă există. Chiar și această floare o dăruiește mai departe domnului Randolph, ce locuia lângă seminar și care suferea din cauza faptului că fiul său, John, fusese dat dispărut pe front.
Filmul este echilibrat între momente dramatice și scene pline de sensibilitate, respectiv întâmplări hazlii care îi dau un farmec aparte. Astfel, Sarei, văzând nedreptatea care i se făcea unui copil coșar de către domnișoara Minchin, îi vine ideea năzdrăvană ca, împreună cu Becky, să-i toarne acesteia cenușă în cap. O altă întâmplare amuzantă este aceea când domnișoara Amelia, sora domnișoarei Minchin și supraveghetoarea copiilor, la îndemnul fetiței de a fugi pe ascuns cu arătosul lăptar Frances, de care era îndrăgostită, a sărit pe fereastra seminarului, prăbușindu-se chiar peste acesta. Încă un moment care stârnește râsul este acela în care prietenele fetiței pun la cale un plan de a recupera medalionul Sarei, în lipsa domnișoarei Minchin. Lottie este adorabilă, încercând să creeze o diversiune prin țipetele ei zgomotoase, iar Becky joacă rolul perfect al copilei care se sperie de un șoricel, pentru a o împiedica pe directoare, care s-a întors la seminar din întâmplare, să le prindă pe acestea asupra faptului.
Sara are curajul de a o înfrunta pe domnișoara Minchin în momentul în care aceasta, prinzându-le pe o parte dintre elevele de la seminar în mansardă, le pedepsește pe ea și pe Becky. Deși directoarea vrea să o convingă că „Lumea este crudă și rea!” și că „Nu trebuie să ne pierdem în vise ridicole ci să ne facem utili!”, copila nu se lasă intimidată și îi spune că fetițele pot fi prințese chiar dacă locuiesc în mansarde mici, se îmbracă în zdrențe, nu sunt frumoase, deștepte sau tinere. Întrebarea pe care i-o adresează domnișoarei Minchin: „Tatăl dumneavoastră nu v-a spus asta?” o face pe aceasta să plângă și să mediteze la vorbele Sarei.
Magia și imaginația le scot din nou din încurcătură pe cele două fete, acestea fiind pedepsite să muncească o zi întreagă fără să mănânce. Ele își promit că vor rămâne surori și se vor ajuta mereu. Sara o îndeamnă pe Becky să-și închipuie că masa este plină de bunătăți și că ele sunt îmbrăcate în haine elegante. Toate acestea devin realitate și datorită lui Ram Dass, personajul misterios, amintind de duhul din lampa lui Aladin, care locuia în casa domnului Randolph, cea de vizavi, unde era îngrijit și tatăl fetiței. Căpitanul Crewe, fiind la fel de mărinimos ca și fiica sa, a încercat să-l salveze pe John, băiatul gazdei, care era dat dispărut. În urma unui gaz toxic care fusese lansat pe front, tatăl Sarei a avut memoria și vederea afectate, fapt ce l-a făcut să nu-și mai amintească de fata lui.
Din păcate, bucuria le-a fost întreruptă de către domnișoara Minchin, care descoperise lipsa medalionului. Aceasta intră pe ușă ca o furtună și, după ce observă schimbarea radicală a mansardei și masa îmbelșugată, o acuză pe Sara de furt și cheamă poliția să o ia din seminar, spunându-i că este datoria ei să apere elevele de „animale ca ea”.
Când totul părea pierdut, magia își face din nou simțită prezența și, deodată, fereastra se deschide și pătrunde în mansardă Hanuman, maimuța lui Ram Dass, care îi vestește sosirea poliției și îi arată fetei calea de evadare. În acel moment, Sara nu se pierde cu firea și are prezența de spirit de a crea un plan de ieșire, făcând dintr-o scândură o punte între două clădiri: seminarul și casa domnului Randolph. Hotărâtă să își recapete libertatea, copila pășește cu atenție pe bucata de lemn, dar domnișoara Minchin o trage înapoi fără pic de compasiune, făcând-o să se dezechilibreze. Aflându-se parcă într-un basm indian, în care totul este posibil și binele învinge mereu, Sara se prinde de pervazul unei ferestre și, cu ultimele puteri, reușește să se salveze. Dramatismul acestei scene este accentuat de întunericul unei nopți sinistre însoțite de o furtună cu tunete și fulgere, dar și de o melodie a unor viori care parcă plângeau.
Fetița reușește să pătrundă în casa domnului Randolph unde, încercând să se ascundă de poliție, nimerește exact în camera în care se afla tatăl său. Crezând că va fi descoperită, Sara se retrage într-un colț și începe să plângă, dar atunci când domnul Crewe o întreabă cum o cheamă, ea își ațintește privirea asupra lui și își dă seama că este chiar tatăl ei. Momentul în care fetița îi sare în brațe și este respinsă de tatăl său, deoarece acesta nu își amintea de ea, este copleșitor. Secvența în care domnișoara Minchin dă dovadă de răutate supremă, spunând că Sara nu are tată, deși îl recunoscuse pe căpitanul Crewe, este tulburătoare.
Atunci când poliția reușește să o ia pe copilă, magia își face încă o dată datoria, prin prezența lui Ram Dass, care îl determină pe tată să își recapete memoria și să își strige fiica. „Tată, să nu mă mai părăsești niciodată!” sunt cuvintele acesteia, ce au o puternică încărcătură emoțională, fetița simțindu-se eliberată atunci când își îmbrățișează părintele.
Sfârșitul filmului reprezintă un nou început pentru familia Crewe, din care făcea acum parte și Becky. Însă, pentru domnișoara Minchin roata s-a întors: din directoarea strictă a unui seminar prestigios a ajuns o femeie neajutorată supusă la munci grele, ca și coșarul pe care l-a nedreptățit și care i-a devenit șef. Într-o atmosferă primăvăratică, cele două fetițe își iau rămas-bun de la celelalte eleve ale seminarului, care primesc din partea Sarei un cadou: păpușa Emily, ce avea să le unească pentru totdeauna, simbolul prieteniei și al jocurilor magice în lumi de poveste. Chiar și Lavinia cea încrezută și rea își calcă pe orgoliu și o îmbrățișează pe copilă. Tatăl, care acum își recuperase toate bunurile, nu uită să mulțumească domnului Randolph și lui Ram Dass care, de-a lungul filmului, l-a ocrotit atât pe el cât și pe fiica sa, cu magia lui indiană.
Datorită peisajelor superbe din India, pline de cascade și apusuri de soare, dar și decorurilor maiestuoase, filmul devine mai expresiv, transpunându-ne într-o lume de basm și transmițându-ne emoții unice. Efectele speciale acompaniază scenele din film, accentuând profunzimea trăirilor personajelor. Coloana sonoră care însoțește acțiunea este parcă inspirată din viața protagoniștilor, iar cântecul Sarei de la finalul filmului transmite optimism și încredere că totul va fi bine. Culoarea care domină este verdele, ce reprezintă echilibrul, liniștea și renașterea, prezente în viața fetiței, dar și a tatălui. Mi-a plăcut foarte mult ținuta elegantă, de culoare albă pe care o purta Sara când a ajuns la seminar, albul simbolizând puritatea ei sufletească. O altă culoare semnificativă este galbenul, care se regăsește în petalele trandafirului ce parcă readuce speranța în sufletul domnului Randolph, dar și în nuanța pantofilor primiți de Becky de la Sara, care i-au readus acesteia zâmbetul pe buze. Actorii care au dat viață rolurilor sunt de excepție, reușind să își însușească perfect calitățile, dar și defectele personajelor.
Pentru mine, filmul A Little Princess este o lecție de viață, care m-a făcut să înțeleg că nu este bine să lăsăm prejudecățile să ne acapareze mintea, deoarece toți avem un suflet, indiferent de culoare, religie sau statut social. De asemenea, am înțeles faptul că nu trebuie să nedreptățim pe nimeni, pentru că, într-o zi, situația se poate schimba. Totodată, am observat cum poate invidia să dezumanizeze o persoană, iar la polul opus, cum altruismul poate s-o înnobileze. Am mai învățat că trebuie să rămânem demni indiferent de situație și să nu renunțăm la principiile noastre doar pentru a le face altora pe plac. Dar cel mai important lucru care m-a impresionat a fost faptul că, dacă dăm frâu liber imaginației, totul devine posibil, mai ales dacă ai alături prieteni care te susțin necondiționat.
Acest film poate îmbogăți sufletește pe fiecare dintre noi, indiferent de vârstă, idealuri sau credințe. Îl recomand tuturor, poate puțin mai mult fetelor care visează să ajungă prințese, cu ajutorul magiei și al imaginației și mai ales prin caracter.
Comentários