Jocul singurătăților între timpuri
Toate viețile pe care nu le-am trăit este, de fapt, un joc al singurătăților, al plecărilor și venirilor, al așteptărilor pe fundalul exotic al Asiei, alternând parfumuri, imagini, amintiri cu persoane, umbre, personalități. Romanul în sine îmbină povestea trecutului strălucit al unei tinere nonconformiste, care, prin prisma educației susținute permanent de propriul tată, redescoperă minunile lumii în care trăiește prin artă, parcurgând drumul spre Bali, dar al cărei spirit piere odată cu moartea acestuia, fiind obligată conform mentalității societății în care trăiește, să se căsătorească, apoi povestea copilului care se construiește în jurul mamei și povestea adultului în umbra plecării mamei.
Romanul desfășoară povestea vieții adultului Mîșkin în umbra plecării propriei mame, povestea copilului care gravitează în jurul acesteia și a cărui existență se oprește în mod iremediabil odată cu pierderea figurii materne și povestea tinerei strălucite Gayatri, care, sprijinită permanent de propriul tată, descoperă prin călătorie lumea și arta, frumusețea nedeformată de timp, într-o societate în care imaginea femeii este pusă în umbră de cea a bărbatului, fiind privită ca o proprietate. Este o societate nocivă ce judecă aspru orice neregularitate, tot ceea ce este diferit, reprimând frumusețea, alcătuind un fir împletit de personalități precum Walter Spies și Rabindranath Tagore, dar care se rupe odată cu moartea tatălui, o viață ce se sfârșește fiind constrânsă de obligația căsătoriei, legate de aceeași voce, vocea adultului. Astfel, prin scris, de fapt, recâștigă timpul prin amintiri, respinge moartea, neacceptând condiția propriei vieți lipsite de sens. Adultul retrăiește copilăria pentru înțelegerea valorii sale ca om, ne poartă într-o călătorie în timp, alternând dilemele prezentului cu evenimentele trecutului, influența unor personalități precum Walter Spies, Beryl de Zoete asupra propriei lumi, veniți din trecutul trecutului pentru a lumina prezentul trecutului, raportându-se constant la plecarea propriei mame, încercând să-i înțeleagă alegerea, să refacă drumul vieții acesteia.
Îmbinând poveștile unor personalități istorice însemnate, reprezentative ale secolului al XX-lea, precum artistul Walter Spies, poetul Rabindranath Tagore sau dansatoarea Beryl de Zoete, cu viețile personajelor contradictorii, romanul devine una dintre infinitele posibile povești mai mici legate de poveștile mai mari ale unor genii într-un lanț nesfârșit pe fundalul lumii imense a războiului, într-un haos care ne aduce în cele din urmă în miezul poveștii de care este suspendată o întrebare ce ne urmărește până la final: Ce înseamnă, de fapt, eliberarea? De ce Gayatri alege să plece?
Toate plecările sunt căutări dureroase
Mîșkin este ”băiatul a cărui mamă fugise cu un englez”, care, de fapt, era neamț, copilul născut la confluența a două lumi diametral opuse, dar care se conectează în mod inconștient, deși sunt incompatibile: spiritul sobru, auster al lui Neck Chad care luptă pentru libertatea unei națiuni, pentru ceilalți, un suflet ce se supune celorlalți, încadrându-și viața în tipare incontestabile pentru a nu fi judecat, respins, trăiește pentru ceilalți, incapabil să simtă dincolo de durere, să înțeleagă frumusețea, să vadă dincolo de propriile gânduri, de suprafața superficială a lumii, orbit de război; celălalt spirit este cel proscris unei vieți ignorante, obligat să-și ascundă frumusețea în spatele supunerii, ale cărui aripi, smulse odată cu moartea propriului tată este sufocat în ipocrizia înconjurătoare, cel ce dorește să se elibereze, să zboare dincolo de gratiile propriei colivii, să simtă, să trăiască cu adevărat, sufletul nonconformist al lui Gayatri care nu poate accepta uniformizarea, caută permanent frumusețea, viața, lumina, fiind înconjurată de moarte.
Gayatri este, de fapt, personajul simbolic al stelei care nu se abate niciodată din drumul său și în jurul căreia gravitează ceilalți, un suflet născut să viseze, care nu acceptă falsitatea, nu mai poate trăi iubirea toxică, egoistă, nu poate să rămână încătușată în niște sentimente deșarte, golite de adevăr, un suflet oprimat de ignoranța societății, dar care își regăsește sensul odată cu revederea lui Walter Spies, inefabilul artist pe care-l întâlnise pe o plută în mijlocul mării și care, prin prezența sa, readuce la viață trecutul. Odată cu venirea lui Walter Spies și a lui Beryl de Zoete, atât Gayatri, cât și Mîșkin redescoperă lumea ce-i înconjoară, gustă din frumusețea diferitului, pentru ca apoi să renască în necunoscut. Walter Spies vine ca o revelație în viața tinerei care își regăsește sensul, reflectând asupra dezintegrării încete a propriei vieți, golite de lumină, frumusețe, trăite pentru ceilalți, lipsite de esență, pentru a determina în cele din urmă plecarea sa în ciuda greutății mamei de a-și părăsi propriul fiu și lumea aceea lipsită de valoare, dar încărcată de amintiri ce-i vor readuce constant sentimentul de singurătate, durere.
Precum numele locului în care trăiesc, Muntazir, care, tradus din urdu, înseamnă “a aștepta pe cineva cu nerăbdare”, Mîșkin își pierde viața în așteptarea centrului său, a stelei în jurul căreia gravita, alergând orbește spre spiritul mamei în încercarea de a găsi alinarea. Gayatri așteaptă salvarea, ambii aspirând profund la revenirea la realitate, realitatea amintirilor ce-i ține în viață, ambii așteaptă alinarea în fața morții, a plecării, în continuă căutare a propriului sine. Astfel, așteptarea urmată de retrăirea trecutului prin amintire și respectiv prin regăsirea prin prisma întâlnirii unor oameni ce aparțineau acelei lumi devin revelații, incursiunea în timp a personajelor capătă un scop profund și proporțiile unui drum spre descoperirea propriului sens și a valorii sufletești ca oameni. Întâlnind perspectiva trecutului, printr-o comparație cu viețile prezentului, Gayatri și Mîșkin suferă o transformare radicală ce-i conduce, în cele din urmă, pe drumul plecării.
Trecutul este rădăcina supraviețuirii
Gayatri pleacă nu pentru iubire, suferință, singurătate, ci pentru a se salva pe sine dintr-o lume distrusă, o societate ce-și încadrează oamenii în tipare de neînlăturat, ce înrădăcinează o mentalitate toxică, pleacă pentru a nu fi distrusă, pleacă pentru a reface firul vieții destrămat odată cu moartea, pentru a nu se uniformiza în superficialitate, în bezna rutinei mecanice, ocolind viața cu desăvârșire, în marea sufletelor lipsite de chip ce se supun resemnării, golite de adevăr, pierdute. Mîșkin pleacă pentru a se vindeca, în mod paradoxal, prin ceea ce-l rănise cel mai mult. Întoarcerea sa în timp are ca sens și regăsirea unor părți pierdute, esențiale, ale propriei persoane, reconstruirea sa ca om prin trăirea momentelor ce ar fi trebuit să pună bazele personalității sale, căci odată cu plecarea propriei mame, lumea își continuă cursul, însă copilul rămâne pe loc. Astfel, alegerea sa de a deveni grădinar, în ciuda prejudecăților tatălui și ale celorlalți, nu este întâmplătoare. Mîșkin este omul care, în lipsa iubirii, vrea să împărtășească viața lumii înconjurătoare, să dea formă prin propria muncă vieților pe care nu le-a trăit, să lumineze bezna profundă în care se afundase. Prin fiecare plantă sădită și prin însuși procesul de a veghea creșterea acestora, el devine un creator de vieți printre care își caută propria viață, construiește pentru a se repara pe sine, pentru a putea continua.
De asemenea, băiatul regăsește figura maternă în întreaga natură, ca o întruchipare a frumuseții absolute de care nu se va putea desprinde vreodată, de aceea o iubește atât de mult, dedicându-și întreaga viață descoperirii și contemplării acesteia. Începe s-o picteze pentru a o înțelege, pentru a se apropia de adevăratul său spirit, căci vedea în ea alinarea, siguranța pe care nu o simțise niciodată cu adevărat, orice miros, orice picătură de culoare este plină de înțeles în ochii copilului-adult care trăiește înăbușit de amintiri.
În această notă, romanul devine o căutare continuă a propriului sine, vocea copilului care trăiește prin pictură, pătrunde în tablouri, contopindu-și ființa în culori, dezvăluind lumii noi universuri dureros de reale, palpabile și totuși versiuni ale realității imposibile, întâlnind vocea adultului aflat în căutarea acestor vieți, unite de aceeași durere.
Cu toate acestea, pe tot parcursul povestirii, dincolo de căutarea continuă a personajelor, se resimte profund singurătatea acestora, de la momentul plecării lui Gayatri sau poate chiar de la început până la scrisorile acesteia, în care dezvăluie celei mai bune prietene alegerile, gândurile, sentimentele și clipele de reflecție ale bătrânului, romanul se bazează pe interacțiunea unor măști ce distorsionează realitatea, în spatele cărora se află oameni reali, singuri, care încearcă să se prindă de speranța prezenței celor din jur pentru a nu se îneca în propria singurătate când totul este atât de fals. Toți sunt pe cont propriu, nimeni nu își găsește cu adevărat alinarea într-o altă persoană, nimeni nu se deschide, nu este înțeles și nu poate înțelege, toți pleacă la un moment dat, renunțând să mai lupte împotriva unor măști, retrăgându-se în propriile lumi. Și tot acest haos al sufletelor creat de o simplă plecare ce determină alte plecări în șir infinit, o rotiță vitală ce se pierde dintr-un mecanism complex, este, de fapt, o oglindă pentru dezastrul de afară, acolo unde războiul transformă, cu fiecare clipă, suflete în șiruri de cifre lipsite de identitate.
Pare că întreaga lume așteaptă o salvare, întreaga lume strigă după ajutor, dar nimeni nu poate auzi dincolo de propria singurătate, toți își pierd identitatea. Gayatri trebuie să creeze împotriva firii inumane create de război, să se impună în fața distrugerii de afară, care, deși pare departe, este mai aproape ca niciodată, iar ea încearcă să se salveze pe sine prin pictură, prin scris.
Drumul care leagă viețile
Plecăm pentru a ne depărta de oamenii în inima cărora ne simțim mai goi ca niciodată, plecăm pentru a ne elibera, pentru a ne desprinde de singurătatea generală a sufletelor ce rătăcesc ascunse în spatele unor măști goale, măști ce interacționează, ce văd lumina pe care noi nu o putem vedea. Plecăm știind că nu ne vom mai putea întoarce niciodată, căci odată ce am plecat, acceptăm faptul de a pierde totul. Plecăm pentru a prinde aripi, neștiind faptul că plecarea înseamnă, la propriu, dezrădăcinare, suntem desprinși de propriile existențe și aruncați în mijlocul necunoscutului. Trebuie să învățăm din nou să supraviețuim, căci fiecare început este diferit. Și ne ridicăm, continuăm, învățăm până când necunoscutul devine familiar și plecăm din nou pentru că nu mai găsim nimic fascinant în ceea ce cunoaștem mult prea bine.
Și plecăm din nou până când nu mai simțim nimic, și creăm din nou pentru a distruge, până când deprindem cursul și lumea ajunge să se oglindească în propriile ființe și nu mai putem fugi de noi, construim pentru nemurire. Dar moartea întrerupe de fiecare dată cursul obișnuit al vieții și ne afundă atât de jos, de unde nu mai putem ieși, de fiecare dată moartea redată și prin război, dar și moartea simbolică, plecarea, pierderea iubirii, a centrului în jurul căruia gravităm, întrerupe acest șir de căderi și ridicări și viața se oprește și începe din nou la infinit până nu mai știi ce ești și care îți este scopul.
Plecarea presupune, dincolo de apropiere față de un univers, de regăsirea libertății, de călătoria spre propriul sine, spre împăcare prin înțelegere și descoperire, durere și singurătate, pierderea propriei lumi. Ea vindecă în măsura în care rănește, fiind doar o alegere de moment, o clipă după care nimic nu va mai fi la fel, o speranță amară a împlinirii, a câștigării luptei împotriva lumii și a propriului sine, venind, de fapt ca un fruct cu aspect ispititor, dar al cărui interior este la fel de acru precum întreaga viață. ”Să pleci te face să te simți foarte bine. Plec, iar faptul că plec e atât de palpitant, încât știu că nu mă mai pot întoarce. Dar apoi ce voi face? Voi continua să plec din anumite locuri și voi tot pleca, voi tot pleca, devenind drumețul unei perpetue călătorii?”
Poate că, până la urmă, Toate viețile pe care nu le-am trăit nu se referă doar la viețile pe care ar fi putut să le trăiască, dacă ar fi făcut alte alegeri sau la visurile atât de reale, care ar fi putut întruchipa realitatea în sine, o realitate mult râvnită și totuși imposibilă, ci și la continuitatea lucrurilor din jurul nostru, infinitatea întregii lumi, lumea lui Gayatri și apoi cea a lui Mîșkin, a tuturor care se leagă într-un fir nesfârșit fiind, de fapt, doar o oglindă mai mică pentru un univers vast, în care haosul, dezordinea totală, distrugerea dau naștere, în cele din urmă, armoniei, sensului pe care nu îl vom putea vedea vreodată.
Raluca Bânțu, clasa a VII-a D
Sursă imagine: