"Drumul spre Soare-Răsare" de Ioana Nicolaie - Enigmatica lume a artistului cuprins de lumină

Ștefana Crețu, 8C

Artistul din romanul Drumul spre Soare-Răsare de Ioana Nicolaie privește în gol... Se gândește sau poate meditează introspectiv. Totul i se pare banal, cuprins în cenușiul vieții anoste. Nimic nou sub soare [...]. Sub soare nimic nou nu răsare.

Și totuși, în adâncul ființei sale un glas străin, dar parcă știut dintotdeauna, îl cheamă tainic, îl atrage cu o forță nemaiîntâlnită, căreia nu i se poate împotrivi. O suferință dureros de dulce i se înfige în inimă precum ghearele nemiloase ale unei păsări răpitoare care își aruncă prada în prăpastia disperării. Așa se simte Radu, adâncit în nesiguranță și singurătate, în ură și deznădejde. Îl cuprinde ca într-o îmbrățișare și îi șoptește tainic lupta pe care are să o ducă, fiindcă a ales să fie artist. O luptă cruntă dintre realitate și ficțiune, dintre ură și iubire, dintre tristețe și bucurie. Dar, mai presus de toate, va fi o luptă între carne și spirit, între cele două sorginți ale ideii, între Infern și Paradis.

Dar artistul rămâne calm. Nu ripostează, ci zâmbește abstras și senin, ca o statuetă a lui Buddha în poziția iluminării complete. Cunoaște cum va pătrunde în Eternitate, în locul de unde cândva a căzut pentru a oferi lumii frumusețe. Dar nu știe când și mai ales cum va fi reîntâlnirea cu Marele Anonim. Teama aceasta de moarte, de neant îl tulbură, îl neliniștește, însă setea de nemurire îl provoacă să creeze și să lase ceva în urma sa și îi dă un elan spre un zbor mult mai înalt și mult mai curând. Și poate că așa totul ar putea avea un sens. Poate că imaginea sa ar rămâne astfel vie, incrustată ca într-o efigie, în sufletele celor care l-au cunoscut și l-au iubit.

Și atunci înțelege. În minte îi revine chipul Helgăi. El, Radu Maxim Niculai, tânărul poet, mereu îndrăgostit de frumos și de lumină, de culoare și de poezie, de artă și de strălucire, înțelege care este chemarea sa. Se gândește la ceea ce trebuie să lase în urmă. La ceea ce a făurit. La ceea ce, alături de Helga, a reușit să creeze. Și să pătrundă cu întreaga-i ființă în inimile celor care l-au iubit. Și ghidat de firul Zânei Izora, să se izbăvească, precum un alt Tezeu din labirintul întunecat al propriei ființe de tristețea și deznădejdea unei iubiri neîmplinite în plan mundan.

E copleșit de un sentiment de neliniște și apăsare. Un lucru misterios și nedeslușit scormonește în adâncul ființei sale. Pătrunde în inima sa, răscolind ceea ce are el mai drag, amintirile, fluxul necontenit al întîmplărilor care se deapănă în minte stârnind dureri și voluptăți care-i spun că e încă viu și că va fi viu chiar atunci când carnea se va topi și se va face una cu pământul. Și atunci, artistul suferă. Radu suferă fiind încărcat de povara amintirilor, greu de purtat, pe care și-a dorit să le uite, dar care au rămas acolo și l-au determinat să scrie, să-și destăinuie arta cu cei care l-au iubit, artă care nu a fost cunoscută de multă lume, dar care a rămas acolo, ca un alt Radu, ce învie odată ce orice persoană îi deschide ușor caietul și începe să citească din poeziile sale. Și atunci este readus la viață. Dacă Helga ar citi operele lui, Radu s-ar întoarce. Și atunci, totul s-ar lumina și tânărul poet poate că ar mai rămâne cu noi, poate este prezent și acum, și-și ascultă povestea. Și se gândește la ceea ce a reușit să ofere lumii. Și s-ar bucura.

Iar atunci își amintește de călătoria sa, alături avându-l întotdeauna pe Cel Alb, care îi este călăuză și care a găsit în el dorința de schimbare. O istorioară foarte emoționantă spune că, în momentul în care pictorul Leonardo da Vinci și-a dorit să zugrăvească celebra pictură cunoscută cu numele de Cina cea de Taină, acesta și-a căutat modele din rândul oamenilor, pe care să le folosească în realizarea acestei lucrări. A căutat model pentru fiecare ucenic al Mântuitorului în cetate, printre tinerii din acel oraș în care locuia. Și a găsit pentru toți ucenicii, era foarte mulțumit de cum îi ieșise această operă a lui, însă două personaje din celebrul tablou al lui da Vinci încă nu erau conturate, nu aveau un profil. Unul dintre personaje era Iisus, iar celălalt Iuda. Se spune că a căutat foarte mult pe cineva care să semene, cel puțin în imaginația sa, cu Iisus. Trebuia să fie un tânăr frumos, arătos, profund și a căutat mult până ce a găsit pe cineva de care a fost foarte impresionat. Și l-a rugat să îi fie model pentru Hristos. L-a invitat în atelierul său, l-a așezat într-un loc anume, l-a pus să stea într-un fel anume, i-a creionat chipul, și l-a pictat pe Iisus, și a fost foarte mulțumit de ceea ce a ieșit. Mai rămăsese un chip de zugrăvit, și anume chipul lui Iuda. Se înțelege că îi trebuia drept model un chip urât, hidos, al unuia la care să nu te poți uita. A căutat mult timp pentru Iuda și părea că nimeni nu era atât de potrivit pentru acest rol. Ani de zile se spune că a căutat, până ce, într-o tavernă, într-un loc murdar și întunecos, l-a găsit în cele din urmă pe acest personaj mult așteptat. Și l-a rugat să meargă cu el în atelier pentru a-i fi model, promițându-i o răsplată. Acesta era într-o fază a vieții sale în care nu-i mai păsa de nimic, nu l-a încântat nici oferta, dar nici nu l-a refuzat. Așa că a mers, s-a așezat așa cum știm din tablou, pe Iuda în partea stângă, undeva cu mâna întinsă, ținând punga cu galbeni, cu privirile ațintite spre Mântuitorul, întrebând: ,,Doamne, oare eu sunt cel care te va vinde?” Și era mulțumit da Vinci că găsise o persoană care să semene cu Iuda, așa cum și-l imagina el. Și, în timp ce-i realiza portretul, în timp ce-i schița chipul, acel om începu să plângă, și plângea din ce în ce mai tare. Și, la un moment dat, pictorul s-a oprit din zugrăvit și l-a întrebat: ,,De ce plângi, ce s-a întâmplat? ”. Și el a spus: ,,Cândva, tot eu am fost model și pentru Iisus. ”

Ne putem gândi la cât de ușor se schimbă omul, dacă nu are o direcție clară. Este adâncit în singurătate și întuneric, lăsat să putrezească fără speranța mântuirii, necercetat de nimeni fiindcă a ales să nu creadă. Dar Radu a crezut, și pentru că a crezut, a fost salvat, ridicat și spiritualizat. Iar această înălțare nu poate fi făcută decât de iubirea care nu poate fi umbrită de nimic. Nici măcar de moarte. De aceea Cel Alb și Cel Galben sunt mereu împreună. Pentru că moartea, în toată întunecimea ei, nu are cum să înăbușe lumina și strălucirea pe care dragostea o are. Poate că, de aceea, cele două poezii prezente în romanul Ioanei Nicolaie ilustrează firea omului. Prima dintre ele, o poezie despre iubire, culoare și frumusețe, a doua despre întunecime, deznădejde și uitare, aduc muritorul în fața unei cercetări cât mai intense a sufletului ce nu își poate găsi liniștea decât în seninătatea pe care dragostea i-o oferă.

Și, astfel, Radu completează golul din inima sa. Și reușește să pătrundă în locul pe care a dorit să îl cuprindă cu toată ființa lui. Se contopește cu Cel pe care l-a dorit. Și ajunge la împărtășirea cu El. Și inima lui saltă de bucurie. Și tot întunericul de care era cuprins se luminează în urma regăsirii. Iar frumusețea creației sale rămâne și fascinează pe cei care l-au cunoscut și l-au iubit.

Pentru el, totul prinde viață. Cât de multă strălucire se perindă prin fața unui artist într-un miez de contemplare a scrierii ce îi îmbrățișează întreaga ființă și îi învăluie sufletul în iubirea care îl înalță și îl desăvârșește! Și... totuși... De ce e trist?

Artist ...un banal substantiv comun rătăcit printre alte multe substantive comune: A – de la Artă, R – de la Răbdare, T – de la Talent, I – de la Iubire, S – de la Speranță, T – de la Trăire ... 6 sunete, 6 litere, două silabe și o mie și unul de mistere ascunse în tot ceea ce face, pe care, dacă ar îndrăzni vreun muritor să le pătrundă, ar rămâne uimit de enigmatica lume a artistului cuprins de lumina ce îl îmbrățișează tainic și îl învăluie în focul nepieritor al dragostei.